Archives par Tags : Teiu
Întâia lecție a bunicii despre dragoste, despre bărbat
Întâia (şi ultima) lecție de Educație Sexuală Şcolară
25 commentaires
Ma maman était la meilleure mère au monde et la plus aimante des mères de la Terre !
Elle a nous beaucoup aimé, mon père, moi, mon frère, ses parents, ses frères et soeurs.
Comment je me la souviens ? Sans repos ! Divisée toujours entre la maison, les travaux de la terre, la petite ferme de la famille, l’école, les visites chez les parents des élèves, et plus tard, la mairie du village.
Oui, ma mère professeur de village, a été la première femme maire du même village… Et cette réalité engage, exige, oblige !
Tous ces mots ci-contre me parlent d’elle sans arriver m’éteindre le grand mal de son absence…
Ma
Mama
Maman
Madame
Magie
Magicienne
Răsfoind amintirile bunicului meu…
Costică Licănescu, bunicul meu patern, a fost fiul cel mare al lui Ilie Lică, ţăran liber, născut la rândul său din moşi strămoşi în satul Teiu din lunca Mozacului.
Bunicul meu a ţinut un jurnal din 1920 până în 1948, sub titlul AMINTIRI.
S-au păstrat prea puţine pagini întregi şi lizibile, dar, cu note lămuritoare asupra unor evenimente importante din familie, sat, lume, uneori culturale, alteori legate de fenomene naturale, anotimpuri – iarna grea a lui 1932, de lucrările pământului, preţul animalelor, al grâului, al ovăzului, împrumuturi între săteni, dovezi despre corespondenţa purtată între neamurile ori îndrăgostiţii ce se aflau departe, şi altele.
Am aflat aici ceea ce ştiam din povestirile tatălui meu: Războiul pentru Întregirea Neamului i-a schimbat destinul…
Un destin dintre cele mai încercate, în care se întâlnesc rând pe rând sărăcia, războiul, suferinţa, şansa, curajul, bucuria, necazurile, munca, hărnicia, iubirea, căsătoria, văduvia.
Ma mère
(Buta, le 16 août 1932 – Teiu, 7 mars 2004)
13 ans après
Elle est partie il y a 13 ans, le matin, vers 6h, discrètement, comme de son vivant.
Je la tenais dans mes bras. Ses yeux me regardaient si tendrement…
Depuis, elle me manque énormément…
Ô, mère
Me souviens, mère, l’ambroisie caressante de votre main,
Ilot de vertu revêtu de votre zèle nommé « mes teïens »…
Mânes de mes ancêtres ! Célébrez son oblation céleste,
Icône auguste dans le sanctuaire éternel des printemps…
Le 16 Janvier : l’anniversaire des fiançailles de mes parents
Une belle histoire d’amour vécue par mes parents a eu pour suite leur fiançailles le 16 janvier, à la mairie de notre village…
Ils auraient fêté ce lundi 62 ans depuis…
Leur amour m’a été un inoubliable modèle, guide et école de codes d’union parfaite.
Quelle chance de grandir à l’ombre du grand amour vécu par ses propres parents !
Hic et nunc j’exprime ma tandre et umble pensée à leur mémoire…
Remerciements
à l’alchimie de vos pensées et vœux
Je vous remercie, infiniment, à vous tous mes très chers Amis, LAMis, Compatriotes, Covillageois, Confrères, Frères et ma si lointaine Famille, pour vos si nombreux et touchants messages, couleurs, fleurs, splendeurs, vœux, cadeaux, cartes postaux, poèmes, toiles, envoyés par la poste, mél, facebook, téléphone, qui m’ont énormément ému et enrichi, témoignant de la beauté de vos âmes, votre amitié, votre sympathie, votre fidélité…
Je vous aime, tout simplement !
Merci d’exister si proche de moi, la si exilée du monde réel au sein de mon domaine plus humain, plus aimant, plus fraternel, plus harmonieux, au moins plus pacifiste…
Islazul înstelat
(…)
– Nu se poate, Tudora! Tu nu mi-ai spus niciodatǎ „nu”! Nu pot să cred! Tu, care ai fi alergat de oriunde, pe jos ai fi venit, ca sǎ te întâlneşti cu mine!
Da, bǎrbatul avea dreptate. Aşa stǎtuserǎ lucrurile, atunci, cu ani în urmǎ.
– Şi acum îmi spui „nu”. Nu, nu poate fi adevǎrat. Nu mai eşti tu! Te-ai schimbat dintr-o datǎ, peste noapte.
– Nu, nicidecum!, îi rǎspunse Tudora, râzând. Doar atât am vrut.
– Atât ai vrut?! Cum adicǎ? Şi azi-noapte, ce-a vrut sǎ fie? Ne-a fost atât de bine împreunǎ…
Aici, tot el avea dreptate. Îşi dǎruiserǎ tandreţe, şoapte, şoapte ce fuseserǎ mult timp suspin. Se iubiserǎ ca doi adolescenţi. Iubire? Chemare de dupǎ ani de aşteptare! Delir! Descǎtuşare! Ca şi cum el nu mai cunoscuse nici o altǎ femeie. Ca şi cum, pentru ea, el era întâiul ei bǎrbat. Ca şi cum n-ar fi fost despǎrţiţi nici mǎcar o singurǎ zi. Nicidecum timp de două decenii.
– Ce-ţi veni, aşa, deodatǎ? Sǎ nu vrei tu sǎ mai avem mǎcar o singurǎ noapte, Tudora?! Noaptea noastră?
– Atât am vrut, Nicu!, îi rǎspunse, veselǎ, femeia.
Vacanţa de iarnǎ
– Lasǎ-mǎ sǎ-ţi simt buzele!, i-a cerut. Nu va şti nimeni, va fi secretul nostru!
Iar fata l-a privit cu uimire.
Buzele?! Gura ei are buze?! Afla pentru întâia oarǎ cǎ are buze! Ştia, bineînţeles, dar numindu-le, bǎiatul o invita într-o lume pe care copila n-o cunoştea. La şcoalǎ nu învǎţase cum se sǎrutǎ un bǎiat. Cu prietenele vorbea doar despre teme. Şi nici în casǎ nu se vorbea despre astfel de taine. Primise doar sfaturi, aşa, în general. „Sǎ nu te râdǎ lumea, fatǎ mare!”, îi spusese, mai pe şleau, bunica.
Colegul de bancǎ
Orfan de mamǎ! Tudoriţa nu ştia ce înseamnǎ grozăvia acestui cuvânt. Dar mama ei o trăise, de la patru ani. Şi tatǎl ei trăise cu această sfâşietoare absenţă, din adolescenţă…
În clasa a VI-a, le venise un coleg nou, fără mamă. Pǎrintele lui îl adusese la socri. Un timp, a stat cu ea, în prima bancǎ, pe rândul de la uşă. Din când în când, îl privea pe furiş, cu admiraţie. I se părea misterios, pentru că avea o altă poveste de viaţǎ. Mult mai interesantǎ decât citise în Singur pe lume, în vacanţa de vară. Multe lacrimi vărsase, pe furiş, să n-o vadă fratele ei, pentru soarta bǎiatului din roman. Acum, eroul lui Hector Mallot ieşise pe deplin din carte şi venise sǎ se aşeze lângǎ ea, în aceeaşi bancǎ.
Serile, înainte de culcare, Tudoriţa se gândea la el, privind tavanul. În desenele cu contur neregulat, lăsate de varul cu care îl spoia mama ei, în fiece primăvară, găsea fel de fel de basme. Talisman pentru genele învinse de venirea drăgăstoasă a blândului moş Ene, cel legendar. Colegul ei de bancă, uzurpând alte muze, se întronase peste întreaga întindere a tavanului. Într-o seară era Făt-Frumos din lacrimă, iar ea, Ileană salvată din ghearele unui monstru. În altă seară, ea era Tom Sawyer, iar el Huckleberry Finn. Altă seară, el era băiatul crescut de bunici într-o colibă şi prefăcut de-o zână rea în răţuşca cea urâtă. Tudoriţa era aceea care îl scăpa, de data aceasta, fireşte, din ghearele blestemului…