Notre-Dame şi Voroneţul din noi

Circulă pe grupurile/ paginile româneşti Facebook, un mesaj absurd împotriva românilor înmărmuriţi de grozăvia focului de la Notre-Dame…

Iată de ce acest mesaj este absurd şi, din punctul meu de vedere, neromânesc, nereprezentativ pentru fiinţa istorică a neamului românesc:

– În faţa unui asemenea dezastru, orice reducere la „şi-au ars singuri istoria” nu este onorabilă şi ridică inutile graniţe între „ei”, francezii, care au Notre-Dame, şi „noi”, românii, care avem, vezi tu Doamne, Voroneţul… Slavă Domnului că există încă!

– Parisul i-a făcut vestiţi pe Brâncuşi, Cioran, Mircea Eliade (şi alţi artişti mai puţin cunoscuţi în propria lor ţară). În România lor, pe care au iubit-o şi în care au fost huliţi de noul sistem politic genocidar, de după 23 august 1944, aceşti mamuţi intraţi în patrimoniul universal cultural ar fi fost oase şi ulcele imediat după 1945… Şi-apoi, să nu uităm Războiul pentru întregirea neamului şi ce datorăm misiunii franceze Berthelot în Regatul România. Dacă ar fi gândit francezii precum unii dintre noi, şi-ar fi putut spune: „Ei şi? Ce dacă au murit la Mărăşeşti cu miile? Am avut şi noi Verdunul nostru, să ne vedem de el. De Mărăşeştii lor să se ocupe singuri”… Iar dacă alunecăm în secolul al XIX-lea, dragilor, ne întâlnim cu paşoptiştii şi revoluţia ce ne-a deschis drum către Unirea Principatelor Române şi Marea Unire din 1918… Unde şi-au desăvârşit paşoptiştii studiile? Cine ne spune? Da, la Paris, fireşte!

Datorăm, prin urmare, Parisului, nu doar compasiune, ci solidaritate cu necazul care l-a lovit, indiferent care ar fi cauza acestuia (neglijenţă, meschinărie, etc.).

– Parisul este a doua mea patrie. Aici mi-am scris cea mai mare parte dintre cărţile pe care nu m-aş fi gândit niciodată să le scriu acolo, acasă. Nu pot decât să fiu îndurerată de orice se întâmplă altfel decât îmi doresc în cele două patrii dintre patriile mele.

– A nu prelua automat texte greşit concepute, în care se strecoară voluntar o comparaţie forţată, gratuită, fără trecut, nici prezent ori viitor, între simbolurile de arhitectură creştină ale celor două popoare, Notre-Dame şi Voroneţul, nu poate fi decât expresia unui înalt sentiment de omenie. A fi în stare de empatie este o onoare. A fi alături de orice dezastru care afectează bunul curs al omenirii, o datorie.

– Compasiunea pentru ceea ce se întâmplă în curtea vecinului este un semn că ne pasă de ceea ce se întâmplă în curtea noastră… Ceea ce nu împiedică pe nimeni să meargă să respire Voroneţul! Voroneţul există în noi, nu nouă ne trebuie să ni-l dezvăluim, ci străinilor.

Arta de a seduce străinii să vină până hăt, departe, în România (care pare departe pentru simplul fapt că este percepută ca fiind ţara celor peste 40 de hoţi de buzunare şi cu o populaţie rromă, nicidecum română), pentru a vizita Voroneţul, este o ştiinţă.

Acestor compatrioţi ce ne acuză lacrimile ce-ar fi vrut să stingă, dacă ar fi putut, vâlvătaia ce-a învăluit turla catedralei Notre-Dame, le sugerez de a nu se opri la Voroneţ, ci de a trece Prutul pentru a vizita şi monumentele arhitecturale bisericeşti româneşti ce ne-au rămas străine până nu demult…

Iertare dragilor, dar în faţa unora, Voroneţul însuşi ar păli, de invidie!

Tuturor, prieteni ori mai puţin prieteni, vă doresc Sărbători de Paşti cu bucurie!

Marilena Lică-Maşala

Paris, 18 aprilie 2018