Ieri. El mi-a luat mâna. Şi am pornit la drum printre frumusețile neştirbite ale lumii. Aveam acolo, în acest efemer paradis, şi iarbă şi frunze şi flori şi păsări şi gâze. Chiar şi izvoare aveam, iar alături, o fântână. Aveam tot ce ne trebuia pentru a fi fericiți împreună. Mi-era bine lângă umărul lui. Alături de el, hoinari pe neumblatele cărări, eram fericită. L-am luat de braț şi i-am simțit inima bătând fierbinte. Mirată de cele ce le rostea cuminte, cu înțelepciune, l-am mângâiat pe frunte. Totul părea frumos în jur. Totul părea frumos în el. Mi-a povestit apoi de casa lui, răvăşită de lungul război. Povestea lui sfâşietoare, pagină era pe fruntea îndurerată a Orientului. De-atunci, îşi poartă casa năruită pe umeri. O va zidi la loc. Cetate a culturii va face într-o zi, din ruinele-i încă vii. Purtăm amândoi năruite case în gânduri răzlețe, îndrăznețe.
(Din: Eu şi Parisul)
Paris, 13 mai 2019
