… Şi de te văd, mă bucur, dar nu-ți arăt zâmbetul lăuntric ce-mi înseninează gândul. De nu te văd, mă-ngrijorez, dar nu te chem; nu vreau să te opresc din drumul tău. Iar de te ştiu râzând cu altă fată, ah!, nori de furtună-nviforată se-adună de-îndată în sufletu-mi zbuciumat între « da » şi « nu », neştiind să-aleagă între da şi nu, alungându-l cu inima strânsă pe « da », oprindu-l întristat pe « nu ».
…
M-au trezit zorii solstițiului. Întâlnirea noastră stat-a dintru început sub semnul despărțirii, iar gândul se înserează. Azi, da, ar fi trebuit să aniversăm, dar voi merge cât mai departe de tine, să nu te văd, să nu te aud. Privirea izvorâtă din ochii tăi mi-ar îmblânzi hotărârea. Vocea ta şi felul tău blând de a mă chema, m-ar înlănțui cu brațul tău. Vecinătatea lui mi-ar nărui singurătatea verii. Şi ştiu, da, ştiu, amăgirea poartă numele tău, nu statornicia.
*
Şi totuşi, ce mult mi-ar plăcea să-mi apari în cale, cum mai an.
Paris, 21 Cireşar 2021