Teiu din Vale, joi 14 mai 2015
Ora 8:30. Am luat de la statia din Prundu « tartacuta » pentru a merge la înmormântarea unchiului Ion Stanescu (88 de ani), care a fost, printre altele, vânzator la magazinul satului, apoi primar al satului (1972), vicepresedinte de consiliu local, casier. Dar, înainte de orice, a fost un pasionat apicultor.
În copilaria mea, parintii mei cumparau miere de doua ori pe an, fie de la nenea Costica Dumitrascu, de la Lesile (fratele bunicii mele materne, Tudora, maritata Coman si bunicul lui Jean Dumitrascu, directorul Filarmonicii din Pitesti), fie de la nenea Ion Stanescu.
Nenea Ion Stanescu îmi era unchi de var. Mama dânsului, Ilinca, sora cu mama tatalui meu, Rada, era cea mai mica dintre cele cinci fete ale Moacai si ale lui Gheorghe Radulescu, fost primar al comunei.
Rada si Ilinca au fost maritate, fiecare la rândul ei, cu flacai din sat. Mama Rada cu Costica Licanescu (bunicul meu), iar tanti Ilinca cu Dumitru Stanescu, tatal lui nenea Ion.
În „tărtăcuţă”, nu am simţit povara drumului, pentru că l-am avut alături, cum altădată, la Generală, pe colegul Ilie Floroaica. Iubitor de istorie, am străbătut cu el începuturile creştinismului în Europa şi istoria Goţilor…
Ajunsă în sat, mi-am lăsat bagajul la casa bătrânescă, moştenită de fratele cel mic al tatălui meu, unchiu Nelu (82 de ani), cântăreţ la biserică, de la bunicul Costică Licănescu. Apoi am pornit spre curtea îndoliată…
Pe drum, am poposit la Biblioteca „Vladimir Streinu” pentru a schimba câteva vorbe cu doamna Amalia Dobrin, harnica bibliotecară a satului ce-ar vrea să ne adune laolaltă pe câţi mai mulţi dintre fiii satului scriitori şi publicişti, într-una din apropiatele zile ale tradiţionalei sărbători literare „Vladimir Streinu”, fiu al satului, fireşte. Prilej de bucurie şi regăsire poate, de ce nu?, cu fiica scriitorului, Ussy Iordache, şi domnul academician Eugen Simion…
Apoi, m-a învaluit asa, un dor napraznic de copilarie…
Un singur loc stiam, unde as fi gasit leac împotriva mâhnirii din suflet: întâiul sanctuar al oricarei copilarii normale, Gradinita (< fr.: la Maternelle)…
Si, precum Scufita Rosie din poveste, mi-am schimbat (pentru a câta oara, în viata?) drumul…
Odata intrata în curtea Gradinitei, m-au întâmpinat iarba, Teiul cel falnic, amintirile si bucuria de a o gasi pe doamna educatoare Petruţa Toculeţ, înconjurata de prichindeii satului… Frumosi ca niste iezisori ori buburuze de primavara…
Iata-i mai jos… Nu-i asa ca sunt frumosi?
Gradinita din Teiu din Vale…
Iar pe chipul „doamnei” – cum o strigă iezişorii – Petruţa Toculeţ se oglindeşte bucuria de a fi printre ei; fiecare copilaş avea pe măsuţă câte o foaie pe care trona universul fiecăruia, frumos colorat de mânuţe…
Mă uit în jur. Îmi aduc aminte de scăunelul ocupat de fiul meu; printre măsuţe, educatoarea lui, doamna Lavinia Gogoncea. Un pic mai încolo, în timp, văd scăunelul meu şi funda roşie prinsă la gât, printre codiţe… Iar lângă mine, vocea de cristal a educatoarei mele, doamna Niculina Sandu…
Când au trecut anii? Şi gândul îmi urmează supus trupul, în prezent…
În oglinzile acestui ciob de lume locuit de imaginile celor mai iubite poveşti ale copilăriei, regăsesc tăria de a merge cu lumânare şi flori la nenea Ion, aşa cum cere datina…
Curând, va începe ritualul creştinesc al înmormântării. Iar noi, neamuri, prieteni, săteni, îl vom petrece pe ultimul drum…
Din sanctuarul copilăriei părinţilor mei şi din povestea satului meu, a mai plecat un om…
Marilena