Spre cerul lui Marin Ifrim

sau

Despre un condei muiat în smirnă

Pe la începutul lui martie 2015, primeam din partea scriitorului Marin Ifrim, în cutia poştală din Aleea Salciei nr. 9, un volum cu o dedicaţie ce părea ruptă din însuşi titlul acestuia, „Blocat în lift, spre cer”. Literele aşterneau în scrisul caligrafic, viguros, romantic, „mulţumiri şi recunoştinţă pentru revenirea în lumea scrisului vorbit”.

Seara, l-am purtat cu mine în chilia de lectură, aşezându-l în razele opaiţului de pe buturugă. Citindu-l filă cu filă, rând cu rând şi vers cu vers, am înţeles că este pur şi simplu un volum cu caracter autobiografic. Prin faţa ochilor mi se perida ceremonialul secvenţelor trăirilor unui confrate din generaţia mea. Oameni, imagini, aşezări ce compuneau şi recompuneau cu pitorescul lor firesc, filmul paralel al propriilor mele trăiri. Un copil născut, ca şi mine, într-un sat. Un adolescent ce s-a rupt, ca şi mine, de sat, pentru a merge urbi et orbi să-şi continue studiile. Un boem ce-a plecat în lume târând după el, ca şi mine, cărţile şi visele copilăriei, prin lumea bizară a acelora ce fac prost politika cetăţii, subtilizându-se inventivităţii creative a demosului…

Aveam în faţa mea o poveste de viaţă ce-mi semăna oarecum, trăită la masculin. Pagini despre viaţa lui afectivă, despre căutările flăcăului. Şcoli. Studii. Agresiuni. Întrebări. Găsiri. Copii. Doliu. Alte întrebări. Încropiri. Alte găsiri. Despărţiri. Nepoţi. Apoi, maladia aceea cumplită ce i-a împărţit iarăşi viaţa, precum pământul pe vremea lui Peleg, precum multe alte evenimente din bogata biografie, între ieri şi mâine, trecând prin teribila nedumerită aşteptare numită azi.

Eram oare pregătită să intru pe deplin în intimitatea nudă a poetului ale cărui năucitoare imagini de alfabet recompus reînvăţat de propriul său corp material şi închipuit, găsite pe blogul său, mă determinaseră să le traduc imediat în franceză, pe la începutul lui ianuarie? Nu, nu mă simţeam în stare. Abia ce-l cunoscusem mai îndeaproape, abia de ştiam în ce culori se scaldă privirea lui în aburii cafelei matinale, abia de trecuseră nici trei săptămâni de la desfăşurarea acelui murg literar pe care-l organizasem împreună pe scena Centrului Cultural din Piteşti, prin bunăvoinţa talentatului  ziarist Carmen Salub, directoarea instituţei târgului din câmpia Argeşului.

Nu, nu mă simţeam pregătită să primesc toate amintirile noii prietenii literare al cărei condei se lăsa purtat de baroce tendinţe… Mă tulburau peste măsură amintirile acestui scriitor polifonic devenit prieten. Venea din lumea bărbaţilor, care se vede că este mai dură decât universul feminin. Venea dintr-o urbe de care mă legau vechi amintiri. Venea din privileştile Mousaiosului, venerată albie ludic croită prin văile îmbătrâniţilor munţi ai Buzăului. Venea din fel de fel de încercări, pe-un nour de detaşată superioritate şi lucidă intelectualitate. Venea…

Am pus deoparte cartea. Am mai răsfoit-o când şi când, căutând chei de altfel de înţelegere, de alt tip de decriptare, lăsându-mi timp să mă îndepărtez de empatica afecţiune ce pusese stăpânire pe gândul meu. Aş fi vrut să scriu câteva rânduri despre cartea acestui bun prieten; am amânat însă, clipa, aşteptând ca tulburarea ce-mi umezea ori răzvrătea ochii lunecând pe file, să sece, să se şteargă, să mi se înstrăineze. Iar inima, ce se zbătea năvalnic, să-şi afle domolul…

***

„Blocat în lift spre cer” este o culegere de 38 de poeme şi 37 de proze foarte scurte, asociate în mod paradoxal în cupluri de figuri de stil tip oxymoron.

Volumul poartă ca motto un citat din Alexandra Wilson-Noica, cu valenţe delavranciene: „pot oferi copiilor mei dragostea pe care mi-au transmis-o părinţii mei”.

Dacă o astfel de aşternere memorialistică în pagină – evocări epice întrerupte de un foarte binevenit şuvoi liric complementar – mi-e cunoscută, întâlnind-o şi în volumul inedit al poetului francez de origine braziliană Pedro Vianna, Le récit d’un double exil (Povestea unui dublu exil), în schimb, atât secvenţele de viaţă cât şi decupajele lirice, par a fi desprinse la Marin Ifrim din însuşi stilul lui Emil Cioran.

Cioran este unul dintre mentorii scrierii concise în exil, clare, scriere în care publicistul Marin Ifrim vâsleşte cu uşurinţă, tăind cu măiestrie talazurile amintirilor agitate încă de ecourile furtunilor nestinse în inima copilului rătăcit în lumea celor mari.

Da, aceasta cred că este cheia pe care o căutam, intuit fir călăuzitor, în cartea prietenului nostru: candoarea. Marin Ifrim îşi priveşte, blocat într-o metaforă – de la înălţimea pregătirilor pentru o intervenţie chirurgicală al cărei rezultat nu era sine qua non viaţa – detaşat, drumul, devenirea, evoluţia, cu dragoste. Vorbeşte despre tot ce i-a fost greu, neştiind dacă mâine va mai putea să-şi înmoaie condeiul în smirnă, cu infinită cuminţenie şi neobosită neprihănire.

Timpul povestirilor din volumul autobiografic al lui Marin Ifrim, pare a fi realitatea sunetelor unei săli dintr-un bloc operator – realitate anunţată de însuşi titlul ilustrat pe întâia scoarţă, cu „Lecţia de anatomie” de Rembrandt – înălţată la rang de alegorie.

Multe sunt exemplele de figuri de stil presărate în cele 98 de file căzute din asprimile acestei realităţi! Am cules doar câteva: „o ultimă filă/ rece şi albă” (p. 19); „fabricile cerului (…)// un loc unde/ e nevoie de ambalaje noi/ pentru istorii triste/ repetate la infinit…” (p. 24); „baghetă muiată-n smirnă” (p. 54); „prosperă moartea la comandă” (p. 57); „vidul îşi peticeşte/ oazele” (p. 60).

Este realitatea devenirii unui intelectual… Devenirea adolescentului – ce se voia boxeur, pentru a-şi tămădui sfiala în faţa bătăuşilor – în fiinţă culturală. Este realitatea uliţei părăsită pentru a-i duce tradiţia dărniciei în citadin. Ori sufletul maturizat al copilului… Bărbatul ce nu se va despărţi nicicând de bucuria de-a fi fost copil. Este realitatea broboanei de sudoare a omului profund uman ce nu-şi va trăda iubirea de oameni şi de frumos. Ori neobosirea luptătorului înhămat la sensul evoluţiei împotriva involuţiei, o constantă a volumelor publicate de Marin Ifrim. „Gloria locală”, „Din capitala mondială a anonimatului”, „1989. Cartelul metaforelor”, „Cu vaporul prin deşert”, „Vid reîncarnat”, sunt volume ce stau mărturie.

Este talentul pamfletarului de a împleti armonios, punând balsam şi fiere în împunsătura cuvântului devenit floretă:

„legea (…) Talionului. Nu o pot aplica decât cu bândeţe, prin cuvinte. Pentru că de la cuvinte mi s-au tras toate!…” (p. 84).

Este curajul scriitorului de a scormoni cu aceeaşi limpede claritate atât în sine, cât şi în socialul ce pare a se fi învecinat cu distrugerea morală a fiinţei neamului românesc.

Este oda închinată părinţilor dătători de viaţă şi chirurgului, Constantin Tihon, care i-a salvat viaţa, schimbându-i viaţa.

Este atitudinea intelectualului lucid ce ştie că torţa aprinsă de el pentru a înnegura drumul invaziei hoardelor impostoare, va dăinui în perenitatea scrierilor sale:

„De aici încolo, nimic nu mai contează. Viaţa mea continuă prin aceşti copii şi prin copiii acestora!” (p. 82).

Regăsim în paginile lui Marin Ifrim, dacă avem curajul să ne-o mărturisim, nevoia oricăruia dintre noi de a şti că mai sunt scriitori, în ţară, ale căror voci ne exprimă. Chiar dacă nu putem îndrepta o realitate, vorba lui Vladimir Streinu, măcar să nu primim să aruncăm mana fânului proaspăt cosit peste duhoarea indolenţei şi mitomaniei destrămătoare de mit şi naţiune, ridicate la rang de politici statale, înainte chiar de zorii naşterii generaţiei noastre:

„Nu eu am făcut această lume strâmbă în verticalitatea ei amorală, ca şpiralul. Se caţără doar căţărătorii – s.n.” (p. 86).

Iar condeiul ce-a meşteşugit toate aceste minunate căutări personale prin contradictorii stări de viaţă, trebuie să fi fost, fireşte, doar unul inspirat înmuiat în smirnă…

Marilena Lică-Maşala

Piteşti, 15 aprilie 2015

Bibliografie:

Marin Ifrim, Blocat în lift spre cer, Buzău, Teocora, 2015.