Mariléna Blog Littéraire

  • Accueil
  • BIENVENUE
  • DE MOI…
  • ME CONTACTER

Archives de catégorie: 05.B. Bibliothèque Odéon

Note de lector: „The True” – de la Macbeth la Pseudoeroticos sau fals hronic de iubire

Posté le 20 février 2022 Par Marilena Publié dans 05. NOTES DE LECTURE, 05.B. Bibliothèque Odéon .

Note de lectură

„The True”

De la Macbeth la Pseudoeroticos sau fals hronic de iubire

Motto

Teatrul este oglinda vremurilor, o oglindă mare şi precisă care se întinde pe sute de ani.

Alexandru Darie, Despre teatrul politic, 2018

——–

Poate oare o femeie îndrăgostită să rescrie fiorul unei idile cu un bărbat răzvrătit şi faimos, pe care crede că l-a iubit din prima clipă, la înălţimea intensităţii trăite? Cât de neutră poate fi atunci când dragostea „îi ia minţile”, îi învăluie gândirea în culcuşul acela afectiv, sentimental, numit în popor „săptămâna oarbă”, înălţător până în nemurirea văzduhului, coborâtor în clipa următoare în cele mai neliniştitoare îndoieli, bănuieli, nedumeriri, invidii, temeri infernale?

Şi ce fel de roman să scrie? Romanul unei iubiri pătimaşe, prefacerii unei iubiri la prima vedere în marea iubire, în iubirea vieţii, care să-l ţină pe cititor cu sufletul la gură, lipit de foile cărţii, suferind ori râzând alături de personajul îndrăgostit, prins fiind în iţele unei iubiri imposibile, ca în „Suferinţele tânărului Werther”, „Love story”, „Tristan şi Isolda”, „Dama cu camelii” „Romeo şi Julieta”, „Anna Karenina”, neputând să-şi salveze sinele, nici făptura iubită? Dar, astfel de drame romanţate s-au mai scris. Au făcut-o, iată, atâţia scriitori celebri înaintea generaţiei noastre.

Şi dacă s-ar inspira din tehnicile romanului de aventură al anilor ’60, în care realul şi oniricul se lasă sfâşiate de spaime şi fantome, à la Egdar Walace, în „Arcaşul verde”? Căci, ce este ea, dragostea (şi însăşi trecerea omului prin viaţă), altceva decât o nesfârşită aventură? Ce este ea, iubirea, dacă nu dorul unui trup interior de o stare neştiută, abisală, dar tânjită, visată? Chemarea emoţiei déjà-vu, pre-existentă, căutătoare la rândul ei de non-materia din care s-a ivit poate făptura înainte de a fi palpabilă, de amintiri uitate ce-i vin din trecutul geo-galactic poate?

Dar un roman de ficţiune, un SF, n-ar îmbrăca oare mai bine povestea unei iubiri cu personaje născute prin anii ’50 – ’60, care au avut timp să trăiască pe pielea lor duplicitatea sistemelor politice, precum şi să conştientizeze această făţărnicie? Un fel de jurnal intim (hronic) schematizat, dezgolit de frământările şi creşterea sentimentelor înlăuntrul imaginarului, compensate de introducerea din belşug a tehnicilor absurdului şi tehnologiei actuale cu aparatul său conceptual lipsit de metaforă, de alegorie, de poezie? Un jurnal care ar putea împreuna tehnicile romanului poliţienesc à la Emil Lungeanu („Enigma”) cu realitatea cotidianului intim al omului veacului XXI „conectat” virtualului planetar? Noi, cetăţenii acestei Terre, experimentăm hic et nunc o stare nouă, un nou stil de viaţă ce se întronează în cutumă: ne scriem, ne vedem, vorbim „ecranat”, prin intermediul aplicaţiilor cu nume pestriţe, englezeşti, în mare parte, şi ecranelor smartfonului ori computerului (messenger, cameră video, e-mail). Acest ecran înlesneşte, ba chiar provoacă, nelinişti noi: aşteptarea febrilă a unui semn cât de mic despre ivirea omului iubit pe Whats-App ori Facebook, cum fecioara aştepta cu nerăbdare, altădat’, să-şi vadă flăcăul drag trecând prin sat.

*

Născută în lumea teatrului, precum şi Alexandru (Ducu) Darie1, eroul povestirii sale, Sarah Kornfeld, necunoscută cititorului român până acum, i se înfăţişează acestuia cu un fel de letopiseţ, poftindu-l într-un anume fel să urmărească o scriere neobişnuită, bogată în planuri reale ce-şi pierd realitatea lăsând loc liber ficţiunii, absurdului, iar cele fictiv-absurde se metamorfozează într-un soi de cuasi-realitate fictivă care ne duce cu gândul la Lewis Carroll şi oglinzile mişcătoare din „Alice în Ţara Minunilor” (1865) ori „Alice în Ţara din Oglindă” (1871). Inspiraţi de titlul excelentului volum de eseuri2 al lui Alexandru Odobescu, am putea tranşa: autoarea scrie un fel de pseudoeroticos – un fals hronic al trăirilor sale cu bărbatul iubit în tinereţe, ilustrul om de teatru bucureştean Ducu Darie, precum şi al căutării amintirii (umbrei) acestuia la Bucureşti, situaţie în care îi recunoaştem pe Orfeu şi Euridice în roluri inversate, cu o acţiune zidită pe multe planuri simbolice, de la mitul pierderii iubirii la moarte, trecând prin simbolurile a ceea ce autoarea cunoaşte şi struneşte cel mai bine: soclul şi osatura unei piese de teatru.

Pe scena închipuită intră rând pe rând personajele: Povestitoarea – o americană din cartierul new-yorkez Brooklyn (autoarea însăşi); Ducu Darie – regizor, director al teatrului bucureştean Bulandra3; Anya – ultima logodnică (ne lasă să credem, la început, scenariul; mitomană, aflăm mai târziu) a lui Ducu Darie; Maria – scenograf, parteneră de proiecte teatrale a regizorului Ducu Darie, fosta lui soţie, prezenţă tardivă şi frugală în economia volumului. Un alai impresionant de figuranţi şi personaje secundare, virtuale, aluzive, subînţelese, care poartă nume reale ori nu, precum şi personaje colective (poporul român), instituţii (teatre româneşti, FBI, Disney, trusturi media) sau nume de politicieni (Nicolae Ceauşescu, Donald Trump), dar şi nume de oameni de afaceri (Adrian Sârbu), apar şi dispar paradoxal ochilor noştri, aureolând ori întunecând, înnobilând ori înstrăinând iubirea, truda, năzuinţele eroilor.

Ne punem întrebarea: această risipă de personaje, această desfăşurare de nume (de persoane, personalităţi, instituţii, corporaţii) pe mai multe planuri, o armată întreagă, să fi fost oare inspirată autoarei de Coriolan, ultima piesă regizată de Ducu Darie, în care defilează un număr (şaizeci, spune regizorul, într-un interviu televizat) impresionant de personaje? Să fi fost oare autoarea tentată să-i egaleze magistrala punere în scenă?

Şi totuşi, oricare i-a fost intenţia, Alexandru Darie, care ar fi trebuit să rămână eroul acestei povestiri, devine mai degrabă un pretext. Pe de o parte, autoarea creează, în mod aluziv, un personaj masculin dihotomic, hamletian: strălucit și damnat, aristocrat și plebeu, popular și intangibil, adorat și sihastru, puternic și lipsit de apărare, glorios și proscris, sacru şi profan, original şi banal, icoană și tern. Pe de altă parte, ignorând căutarea primordială a unui cititor de personaj în evoluție, cum este lectorul român, ne prezintă un Ducu Darie plat, „evocat”, o umbră mărunţită și reconstituită din prejudecăți, justificări, corelații, ipoteze, insinuări. Iar aici, cititorul se confruntă cu încă un paradox: printre atâtea personaje care sufocă firul narativ al cărții, Ducu se află mazilit din rolul principal, rol ocupat mai degrabă de Anya, personaj a cărui realitate poate sta sub semnul îndoielii, dar a cărui imaginaţie a plăsmuit trăirea unei idile cu Ducu, provocând scrierea volumului în sine.

*

Cronologic, acţiunea se brodează din întâmplările dispersate care au marcat întâlnirea povestitoarei americane cu regizorul român, la cumpăna dintre două veacuri, cu două culmi distincte: întâlnirea propriu-zisă, la începutul ultimului deceniu al veacului XX, petrecută la Londra (1990 sau 1991), şi întâlnirea de rămas-bun, trei decenii mai târziu, pe la sfârşitul celui de al doilea deceniu al veacului XXI, care are loc la Bucureşti (2018), cu un intermezzo new-yorkez atemporal. Acţiunea începe în California, unde se află reşedinţa autoarei, continuă în România, ţinutul natal al regizorului, pentru a ne purta iarăşi în SUA. Periplul povestitoarei poate fi grupat în două mari secvenţe, diferite ca tematică, localizare geografică, întindere: iubirea, cu chipurile ei multiple şi dinamica ei răsucită, până dincolo de moarte (Prolog, Actul 1 şi Actul 2), şi înşelăciunea, cu chipul ei cel modern înlesnit de Internet (Actul 3 şi 4), dar factor determinant al scrierii acestei cărţi. Un scurt Epilog lămuritor, aducător de linişte, încheie cartea, precum curcubeul după furtună.

Reţinem şi apreciem faptul că fiecare act este precedat de câte un motto inspirat ales din romanul Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov4.

În prima parte, „românească”, intriga se ţese între California (SUA) şi Bucureşti (România), avându-l în centrul atenţiei pe Ducu Darie. Spaţiu geografic a cărui realitate este de necontestat în „The True”, SUA este, pentru cititorul român matur şi informat, un stat care a avut o influenţă covârşitoare, pozitivă ori negativă, în momentele cheie ale istoriei României veacului XX. Iar din acest punct de vedere, autoarea, rememorând idila imposibilă între Sarah şi Ducu, adaugă un plan simbolic povestirii sale, pe care l-aş numi istorico-cultural-suprastatal-erotic, şi care a influenţat covârşitor, deşi indirect, relaţia celor doi, legându-i şi despărţindu-i, mai ales, în mod paradoxal, cu mult înainte de însăşi despărţirea eternă, prin moartea lui. Este un plan care a scăpat observaţiei profunde a autoarei (ceea ce poate fi iertat unui american) şi în care se află cheia preţioasă de la odaia secretă pe care Ducu i-a încredinţat-o subtil, interzicându-i, ca în basme, „intrarea”: istoria, memoria colectivă, îi despărţea aprioric, înainte de întâlnirea în carne şi oase.

Intuitiv, Sarah Kornfeld simte aceste posibile capcane subtile pe care ni le întind, deopotrivă, memoria personală, culturală şi socială, întrucât spune Cititorului din capul locului: „nu sunt istoric”, dar „daţi-mi voie să vă povestesc” despre el, despre Ducu, omul ei iubit şi care nu a fost al ei, despre iubirile lui, relaţia lui cu femeile, cu Bucureştii lui, teatrul lui, familia, originile lui multietnice, cu prietenii ori adversarii săi, cu bucuriile lui solitare bahice, aşa cum a simţit dânsa, da, străina de el, de oraşul lui, de patria lui, de Basarabia din care se refugiase bunica lui paternă, văduvă, cu doi prunci de fustă, în Regat (iunie 1940), pentru a salva singurul lucru ce mai putea fi salvat de anschluss-ul stalinian: învăţătura românilor basarabeni. Povestitoarea este străina de dincolo de ocean, de timp, de istorie. Străina ce i-a venit în viaţă dintr-o altă lume, dintr-un alt timp, altă dimensiune, dintr-o Americă spre care îşi îndreptase ochii, cândva – şi totuşi nu atât de mult timp încât să se fi aşternut uitarea, iertarea, încât să nu mai aibă importanţă la scară istorică – un popor întreg, multietnic, plurireligios, în deznădejdea de a-şi vedea fiii care zidiseră, cu sângele lor, Regatul România Mare, elita tuturor păturilor socio-profesionale, mai ales, dispărând în chinuri în măruntaiele ocnelor „omului nou”, în temniţele bunului plac al dlui Stalin şi curţii lui de slujitori, nădăjduind salvarea.

Iar acea salvare mult aşteptată de la „americani” nu a venit.

Pacificul, cu întinderile lui de nemăsurate ape, a tăcut mâlc, nu a purtat urletul sfâşitor al chemării întru ajutor către ţărmurile lui americane. Căci America însăşi avea probleme. America însăşi era răvăşită de vânătoarea de vrăjitoare, America însăşi stătea sub imperiul fricii, America însăşi era sub atenta „ascultare” a convorbirilor telefonice ale conducătorilor şi cetăţenilor ei, temătoare ca nu cumva taifunul zdrobitor al bolşevismului să-i spulbere ţărmul, preriile, oraşele, munţii, apele, istoria abia înfiripată. Căci, înţelegerile atât de tainice atunci, prea bine ştiute acum, între înalţii conducători ai puterilor mitice unite împotriva lui Hitler, dăduseră mână liberă lui Stalin… Numai că dl. Stalin, acest despot de-o cruzime à la Dr. Hannibal Lecter din romanul poliţist „Tăcerea mieilor” (The Silence of the Lambs) de Thomas Harris ori à la Cronos ce-şi devoră fiii de vii – cruzime greu de definit de psihiatri şi istorici, atât de greu încât numele lui nu apare încă pe lista criminalilor de război ori a celor care au săvârşit crime împotriva umanităţii -, acest vojd tânjind de orizonturi noi, având putere deplină, nu ştia să se oprească, nu mai voia să se oprească, strivind om şi drum potrivnic, deopotrivă, sub cizma lumii închipuite de el, musai bolşevică.

*

Este „The True”, măcar în această primă secvenţă, un fals hronic de dragoste? Dacă ne gândim la locul explicit ocupat de Eros până aici, în acest volum ce se vrea memorialistic, confesional, parţial jurnal intim, parţial biografie a unui remarcabil om de teatru român, parţial cronică a unor fapte teatrale şi social-politice, nu prea i se simte fiorul tradiţional de iubire. Dacă ne gândim la inteligenţa erotică a personajelor şi, mai ales, la memoria lor afectiv-erotică, da, am putea fi îngăduitori şi l-am putea adăuga pe lista lecturilor noastre de vineri seara. Şi totuşi, erosul rămâne obscons privirii, apărând epifanic doar în relatările povestitoarei despre întâlnirile ei cu Ducu, în mărturiile altor femei („te iubea”), în zvonurile care se aud volens nolens în societatea oamenilor de teatru, exagerate, de ce nu, de mass-media.

Şi, dacă avem puţintică răbdare, în a doua secvenţă ne trezim cu o… Magistrală lovitură de teatru! În a doua secvenţă, „americană”, intriga din „The True” se metamorfozează mefistofelic devenind locul absurd al unei realităţi virtuale. Intriga se deplasează de la tulburătoarea problematică a iubirii, căutării celui iubit, morţii, despărţirii veşnice, la un realism demn de tainele unui roman poliţist. File întregi despre iubire, cu imaginile şi trăirile lor fantasmagorice, pălesc, dispar în buzunarul istoriei romanului veacului XX, capătă iz de vagă amintire, pe primul loc trecând, în mod surprinzător, filele despre noile forme de înşelăciune cu care se confruntă cetăţeanul veacului XXI: cyber-criminalitatea. Aici, Ducu, eroul nostru şi al povestitoarei înseşi, dispare în culise, iubirea este neantizată, memoria artistului desacralizată, istoria trenurilor morţii care alergau deportând şi sacrificând oamenii, în Vestul lui Hitler la Birkenau, în Estul lui Stalin în Siberia, cade în desuet, idealul oricărui scriitor de a face dreptate victimelor oricărui tiran, de a schimba lumea, la fel. Locul tuturor acestor superbe valori este luat de hăţişul etapelor administrative şi apărării de consecinţele neplăcute ale unei păcăleli pe Internet (odaia mondială de defulare a tuturor absurdităţilor lumii), dar banalizată deja, prin numărul impresionant de cazuri înregistrate pe un site on line al FBI, hăţiş în care personajul Sarah se simte pierdut.

Orson Wells? Nu. Sir Hitchcock? Nici vorbă. Bufonerie? Nicidecum.

Talentul teatral-poliţienesc al autoarei intervine, creând stilul „Sarah K.” perfect integrat în actualitatea veacului XXI şi noilor lui forme de artă. Ieşim din nostalgia romanului psihologic, pentru a intra în atmosfera celui al „Treilea val” al lui Alvin Toffler, tehnologic-computerizat-informaţional, în care totul se schimbă, sărăcind totul. Iar schimbarea începe, ca din totdeauna, cu diversificarea şi modernizarea tipurilor de delincvenţă, schimbând raportul de forţă între păcălit şi păcălitor, în chiar clipa în care păcălitul credea că el este acela care ţine totul în frâu. Sarah: ea – cetăţean al celui mai puternic stat al lumii, impregnată de mândria acestui invincibil blazon, „I’m an American” (p. 135); ea – scriitoarea ce se închipuia eliberată de orice formă de prejudecată; ea – femeia măriată care poate hotărî cu cine va avea o aventură galantă; ea – femeia pătimaşă, rebelă, paradoxală (trăsături admirate de Plutarh însuşi la o femeie), ce credea că poate ocupa cu necesitate întâiul loc în viaţa orişicui, se trezeşte brusc vulnerabilă, victimă victimizată, pradă uşor de păcălit de o minte prinsă în capcanele propriilor tulburări mitomane.

Intrând pe tărâmul arid-tehnologic al criminalităţii pe Internet, atât de adevărată şi îngrijorător de frecventă, multiplicându-se zilnic cu noi forme tehnologice subtile de înşelăciune, dar şi al patologiei angoasante a psihicului uman, uitând de misionara triplă ipostază în care se afla, aceea de biograf, de prietenă şi de femeie îndrăgostită de eroul cărţii ei, autoarea creează o nouă saga, un plan abstract, utopic, răsturnând în întregime însăşi stereotipia convenţională a romanului polivalent, prezentându-ne un volum cu un conţinut pe care editorul îl numeşte „hibrid”.

*

****

Dorindu-se totuşi, cel puţin în principiu, o evocare a lui Alexandru Darie, nu putem să trecem mai departe fără a sintetiza filozofia artistică a inspiratului regizor, bazată pe sacrificiu şi ezoteric.

Sacrificiul. Pentru a reuşi să ridice la rang de simbol gestul, mişcarea scenică, arta teatrală lucrează cu instrumentele ştiinţei, cerând cercetare, studiu, observaţie, analiză, timp, exerciţiu, muncă, perseverenţă, într-un cuvânt, sacrificiu: „teatrul e făcut din sânge”, spune Ducu Darie lui Cătălin Ştefănescu, într-un ultim interviu TV, din ianuarie 2019. Acest sacrificiu de sine, al timpului său, al făpturii sale, este sintetizat de omul de teatru prin construcţia tautologică a-şi da sângele (a sângera), simbol al sacrifiului antic din cultul lui Zamolxis (Mircea Eliade), dar şi al sudorii, trudei, ostenelii ţăranului român, perenizator de tradiţii: „veşnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga).

Ezoterismul. Ducu ne este descris în acest volum ca fiind superstiţios, „bântuit” de posibila prezenţă a spiritelor rele (fantome), împotriva cărora purta o adevărată armură din coliere, inele, brăţări sacre. Noi credem că nu era neapărat superstiţios, ci iniţiat. Pătrunsese taine de neînţeles, invizibile pentru mulţi. Ezoterismul trebuie să fi fost, pentru Ducu Darie, un alt simbol, o altă provocare, o sursă a voinţei lui de trece fără teamă stavila pusă de o legendă care „bântuia” lumea teatrului, precum Făt-Frumos depăşea obstacolele pe care Gheonoaia i le arunca în cale. Iar acest prag-simbol, la Ducu, se cheamă Macbeth, legat, fireşte, în subsidiar, de cutia Pandorei. Regizorul român, invitat fiind să pună în scenă Macbeth în Japonia, a primit, dar cu o condiţie: totul să fie sfinţit – avionul, teatrul, scena, pentru simplu motiv că, similar legendei blestemului legat de cercetarea piramidelor egiptene, Macbeth plămădise o legendă asemănătoare şi în teatru. „Îndrăznind” Macbeth, Ducu s-a înconjurat preventiv de-o pavăză divină, pentru a ţine cât mai departe de sine blestemul, posibila dezlănţuire a forţelor malefice prin neascultarea lui, prin lucrul asupra acestei piese de teatru. După sfinţire, în imediat, da, totul a fost bine. Călătoria s-a petrecut minunat, avionul nu s-a prăbuşit, piesa a fost un succes, nimeni nu a fost trăznit pe scenă.

Şi totuşi, după un timp, Ducu…

*

****

În primul act al povestirii sale, autoarea, ispitită de mistificările ce abundă în străinătate despre Nicolae Ceauşescu, dorind să justifice prin contextul socio-politic al României unele trăsături de caracter ale omului şi regizorului Alexandru Darie, lansează ipoteze pe care le-a ilustrat, în corpul paginilor, cu citate (încă un paradox pentru lectorul român) din analişti ai Europei de Est ori ai României, dar şi din statistici, pentru a da mai multă greutate, poate, propriilor sale interpretări.

Întârziem pe acest aspect, nuanţând. Constatăm mai întâi că există un „ce” anevoios pentru unii scriitori ori observatori născuţi în civilizaţii nonbalcanice, nondanubiene şi nonsocialiste, şi anume: stalinismul a creat două ţări interioare pe teritoriul fiecărui stat european cotropit. România n-a scăpat neatinsă de acest fenomen. Abia ivitul stat republican la 1 ianuarie 1948 (neconstituţional în sine însuşi, întrucât instituţia regelui, cu tradiţie milenară pe pământul românesc, din antichitatea sa dacică, a putut fi suprimată în mod abuziv, prin prezenţa generalilor şi trupelor armatei roşii, iar nu prin voinţa poporului român, în numele căruia a fost creat, de altfel, kafkian, un „tribunal”, o macabră instituţie cu rol decimator, asemănător oarecum ghilotinei franceze, ca iuţeală şi grabă cu care au fost eliminaţi numeroşii cetăţenii incomozi noului sistem politic, dar renumiţi pentru moralitatea şi contribuţia lor la prosperitatea ţării) coexista cu patria adevărată, monarhistă, cu suflul ei reprezentat de poporul care şi-a iubit regii antici, voievozii medievali, prinţii şi regii din epoca modernă, şi care a ţinut doliu pe furiş după regele său alungat, precum şi după vechea organizare socială, cu tradiţiile şi valorile ei. Această alungare nefastă a regelui5 le-a fost necesară zbirilor poporului întrucât nu puteau dezlănţui altfel, pe deplin, prigoana „republicană”, stare a statului care a îngăduit tuturor relelor bolşevice să năpădească solul românesc, împotriva voinţei poporului însuşi: arestările masive; torturarea şi asasinarea fără precedent în temniţele comuniste a numeroaselor personalităţi şi oameni simpli îndrăgiţi pentru omenia, patriotismul, profesionalismul lor; „naţionalizarea”; „colectivizarea”; închiderea hotarelor.

În al doilea rând, aceşti observatori sunt tentaţi să prezinte poporul român şi persoanele ca victime ale cruzimii sistemului. Nu împărtăşim această abordare, întrucât lucrurile sunt mult mai complexe. În orice societate, fie ea democratică ori totalitară, există şi vor exista cetăţeni marginali sau rebeli, iar un popor, în ansamblul său, primeşte cum poate schimbările în bine ori rău. În România, de exemplu, începând cu 23 august 1944, poporul, alcătuit din ţărani, muncitori, intelectuali, întreprinzători, tineri, adulţi, bătrâni, bărbaţi, femei din toate grupurile etnice şi religioase ce convieţuiesc aici de veacuri, ferindu-şi lacrimile şi tradiţiile de ochiul tăvălugului bolşevic şi ateu, s-a constituit timp de două decenii în haiduc tacit. Ulterior, începând cu anii ’60, puterea oligarhică, reprezentată mai întâi de Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi de Nicolae Ceauşescu, cel mai pregnant, conjuga patru verbe cu predilecţie: a planifica, a şcolariza, a electrifica, a industrializa. Ori, aceste verbe, însoţite de înflăcărarea discursurilor publice, sugerau progresul, însufleţind poporul. Oamenii au început să-şi ducă viaţa mai departe, cum-necum: unii întorcându-se în satele şi oraşele patriei din lagărele sovietice siberiene; alţii eliberaţi cu greu din ocnele române; unii ieşind din analfabetizare; alţii studiind ori completându-şi studiile; unii profitând; alţii resemnându-se; unii supravieţuind; alţii, abia veniţi pe lume, născându-se într-o nouă lume pur şi simplu, fără trecut.

„Socialismul” nu a fost îndrăgit de majoritatea locuitorilor României (între 1918 şi 1944, de exemplu, numărul adepţilor socialismului era minor), nu a fost dorit, dar, am putea oare ignora patriotismul acestei majorităţi, de-a lungul anilor ’80, care a îndurat, alăturându-se lui Nicolae Ceauşescu, pentru a plăti cât mai repede datoriile (împrumuturi şi dobânzi) ţării la FMI şi BIRD? Raritatea produselor de strictă folosinţă pe piaţa internă, întrucât acestea mergeau masiv la export, a determinat oamenii să-şi aştepte rândul la cozi asemănătoare şirurilor lungi pe care le vedem în prezent pe trotuarele pariziene, în faţa laboratoarelor şi corturilor pentru depistarea Covid-19, pentru a-şi putea cumpăra cele trebuincioase. Graţie acestui sacrificiu al poporului, statul român, care avea de restituit numai în 1988, de exemplu, 47 de milioane de dolari pe lună, sumă ce reprezenta doar dobânda creditelor (Ilarion Ţiu, op.cit.), a putut să-şi plătească datoria externă!

 

*

****

Suntem în faţa unui volum închinat lui Ducu Darie dar şi Mariei Miu, un pionierat de altfel, care onorează singularitatea iniţiativei autoarei Sarah Kornfeld, dar prin al cărui stil, precum Horaţiu cândva (omne tulit punctum qui miscuit utile dulci6), îşi asumă deopotrivă succesul, cât şi indiferenţa publicului. Îi înţelegem atitudinea îndrăzneţ-stângace, întrucât însuşi anul naşterii ei, 1968, a fost unul presărat cu zone de umbră şi de lumină. Astfel, în Europa, acest ’68 a fost pogorâtor de fiori de libertate şi înseninare peste marasmul popoarelor ei: în Vestul „capitalist” s-a petrecut „mai”-ul parizian studenţesc; în Estul „socialist”, s-a întâmplat „august”-ul lui Nicolae Ceauşescu, care, de la cea mai înaltă tribună a poporului său, a criticat intrarea trupelor sovietice în Praga răsculată. În paralel, dincolo de Pacific, Statele Unite ale Americii, asasinându-şi încă două personalităţi emblematice7, pe Martin Luther King în aprilie şi pe Robert Kennedy în iunie, semănau confuzii, accentuând faliile războiului rece în toi.

Prin stufoasa tematică abordată, Sarah Kornfeld a creat un altfel de saga, căreia îi lipseşte vigoarea unui roman, dar care ar putea mulţumi oarecum diferitele gusturi literare. Împletind tehnicile literare tradiţionale cu cele speculative în vogă, aflăm aici file aluzive ori explicite despre: iubire, familie, moarte, durere, prietenie, trădare, feminism, ezoterism, introspecţie, francmasonerie, cyber-criminalitate, datorie, menirea de a fi, a cerceta, a povesti altcumva realitatea social-politică hâdă, dar şi misiune memorialistică, fie ea parţial îndeplinită: a feri din calea uitării creaţia artistului magistral Alexandru Darie, care punea în scenă piese monumentale, grele, dense, tematice, lungi, un spectacol putând dura trei ore.

Aflăm aici file plăpânde despre societăţi umane, deprinderi, obiceiuri, tălmăcite şi adnotate cu pasiune de Costel Postolache, în dubla sa calitate de editor şi traducător.

File despre nevoia de împlinire a omului prin muncă şi artă, inspirat ilustrate de Maria Miu.

File frumoase despre căutarea bărbatului de femeie şi-a femeii de bărbat.

Cine-i opreşte să fie împreună? Nimeni. Doar datoria, mai ales, li se împotriveşte.

File simple despre viaţă.

File simple despre moarte. Pentru străbunii noştri daci, moartea însemna trecere, plecare într-un ţinut misterios, nevăzut, neştiut, nesfârşit, în care aventura existenţială şi-ar putea relua tainic, ritualic, ciclul.

Ars longa, vita breva.

Ducu nu este trecut. Arta lui teatrală este aici, cu noi, prin oricare dintre noi, fie că l-am întâlnit ori nu, dar cititori ai acestei cărţi.

*

* ***

Căutam de ceva timp o idee satisfăcătoare pentru a încheia această cronică. Zilele trecute, am avut norocul inegalabil de a sta de vorbă, la o agapă franco-română cu amfitrioni de pe cele două maluri ale Prutului, pe sol parizian, cu un fost redactor-şef al unei redacţii bucureştene. Spunându-i necazul meu, l-am întrebat fără ocolişuri dacă a văzut vreun spectacol regizat de Ducu Darie pe scena teatrului Bulandra. Iar răspunsul primit, însoţit de iluminarea plină de admiraţie a chipului confratelui, confirmă îngrijorarea a două dintre personajele cărţii, Anya şi Petre: au existat interese ca repertoriul ales de Alexandru Darie pentru teatrul Bulandra, în cei 17 ani cât a fost director, să fie schimbat.

Dacă în perioada Alexandru Darie, care, în dubla sa calitate de regizor şi director, pătruns fiind de ideea de seriozitate a teatrului până-n măduva oaselor, alungând din punerile lui în scenă superfluul, stupidul, efemerul, obscenul, spectacolele la Bulandra se jucau cu casa închisă, după adormirea lui întru Domnul, noul repertoriu a creat o reală criză de spectatori…

*

Sarah Kornfeld, mărturisindu-ne despre Ducu, are meritul de a consemna nu doar viziunea regizorului român despre teatru, ci şi rolul covârşitor jucat de teatrul „Bulandra” în ansamblul scenei româneşti contemporane, în perioada directoratului Alexandru Darie, evidenţiind crezul acestui om deosebit, blând şi scormonitor, rafinat şi cultivat, după cum ni-l descrie Matei Varodi8, născut în şi pentru această artă, privilegiat fiind de soartă:

teatrul este oglinda vremurilor.

Marilena Lică-Maşala

Paris, 20 Februarie 2022

BIBLIOGRAFIE (parţială):

DARIE, Alexandru, în: Interviuri, realizate de: Cristina Ţilică – „Culise”, TVR1, 1999; Marina Constantinescu – „Nocturna TV”, 2007; Cezar Paul Bădescu – La un pahar de timp cu Ducu Darie, 2011; Loretta Popa – Tristeţea unui mare regizor, Evenimentul zilei, 2014; Naşul TV – „Cronica de noapte”, 2014; Sanda Vișan – „Portrete în acvaforte”, 2016; Cătălin Ştefănescu – „Garantat 100%”, 2019; „Interviurile Adevărului”, 2018, citat de Europa FM, sept. 2019.

KORNFELD, Sarah, Adevăratul, în româneşte de Costel Postolache, ilustraţie copertă de Maria Miu, Bucureşti, Editura Integral – colecţia „Memoria”, 2021, 296 pagini.

ŢIU, Ilarion, Plata datoriei externe. Proiectul măreţ al lui Ceauşescu, în: Sfera Politicii, nr. 179, mai-iunie 2014.

NOTE

1) Alexandru (Ducu) Darie s-a născut pe 5 iunie 1959 şi a închis ochii pe 18 septembrie 2019, în Bucureşti – n.n.

2) Alexandru Odobescu, Pseudo-kynegeticos sau Fals tratat de vânătoare (1874) – n.n.

3) Ducu Darie a fost directorul teatrului „Lucia Sturdza-Bulandra” din 2002 până la moartea sa (2019) – n.n.

4) Mihail Bulgakov (1891 – 1940) scrie Maestrul şi Margareta între 1927 – 1939. Romanul, având ca idee principală vizita diavolului în URSS, apare întâia oară abia în 1967, din motive lesne de înţeles – n.n.

5) Pe 30 decembrie 1947, la radio, a fost transmis un comunicat către poporul român, posibil înregistrat, prin care Regele Mihai I anunţa abdicarea sa – n.n.

6) Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci (lat.): îşi atinge ţelul în întregime acela care îmbină folositorul cu încântătorul, Horaţiu, în „Ars poetica” – n.n.

7) Asasinate politice „începute” cu Abraham Lincoln (1895), continuând cu J.F. Kennedy (1963), ş.a.m.d. – n.n.

8) Matei Varodi, regizor la teatrul piteştean „Alexandru Davila”: „Cu Ducu Darie nu puteai să nu fii prieten! Cald, deschis şi rafinat, dispus mereu să zâmbească, era un interlocutor minunat. Puteai povesti vrute şi nevrute, totul devenea interesant, inedit. Acesta era Omul. Ca artist era scormonitor, fantezist, ferm cu blândeţe. Ca director era deschis şi cooperant, iubea cu patimă teatrul, purtând servituţile funcţiei cu nonşalanţă, dar şi grijă”, în: Corespondenţă – n.n.

Laisser un commentaire .
Tags : Alexandru Darie, Editura Integral, Sarah Kornfeld, The True .

Patruzeci de dimineţi pentru Athanase Vantchev de Thracy (3)

Posté le 16 octobre 2020 Par Marilena Publié dans 02. TRADUCTIONS, 02.1. En roumain, 05. NOTES DE LECTURE, 05.B. Bibliothèque Odéon .

Patruzeci de dimineţi

in memoriam

Athanase Vantchev de Thracy

(1940 – 2020)

Argument

Ilustru Om de Litere, Athanase Vantchev de Thracy m-a copleşit cu prietenia-i legendară. M-a rugat de două ori să-i traduc câte 40 de poeme în română. Ar fi trebuit să ne întâlnim la începutul lui octombrie, să-mi dăruiască noul său volum de poeme din care ar fi urmat, fireşte, să aleg încă o serie de 40 de poeme pentru o nouă tălmăcire. Nu a mai avut timp. S-a întors la Paris din Bulgaria lui natală pe 29 septembrie. A plecat dincolo de Styx pe 30 septembrie. Familia, prietenii, vecinii l-am însoţit pe ultimul drum pe 13 octombrie. A doua zi (14 octombrie), m-am gândit mult la felul lui şăgalnic, luminos, nobil de a fi. Dincolo de cele ce se văd însă, Athanase era o veşnică livadă cu rod de mister.

*

M-am întrebat mereu de ce tocmai 40 de poeme. Nu i-am pus niciodată întrebarea. Nu-mi place să descos oamenii. Prefer să înţeleg singură ce-i cu dânşii, ce li se-ntâmplă. Dimineaţa următoare (15 octombrie), pregătindu-mă să plec către ale zilei treburi, mi-am dat seama c& numărul 40 are o semnficaţie pentru noi, pentru creştinii ortodocşi. Şi-ar fi dorit oare să public un poem pe zi, timp de 40 de zile după înmormântarea lui? Poate. Dar, indiferent ce şi-ar fi dorit, nevând cum îndeplini altfel ritualul celor 40 de dimineţi, ca în satul meu, unde o femeie devotată mortului împarte „dimineți” (bucate) vecinilor, voi publica timp de 40 de zile câte un poem din cele tălmăcite în română, în chip de dimineţi. Le împart fiecărui cititor creştin ori necreştin, poet ori nepoet, ce se va opri pe aceste versuri.

Să-i fie țărâna uşoară!

Marilena

 

———

A treia dimineaţă.

11. ZILE ANCORATE DE BUCURIE

„Locul unde pârâul bolboroseşte poveşti din vechime…”

Jeong Ji-Yong

 

 

Lângă ceaşca de guayusa,

O femeie ascultă cântul gâzelor

Şi colloquium răsunător al clipelor.

 

 

Captiv asprei singurătăţi,

Gându-i, limpede lunecare de apă,

Cată să pătrundă

Înaltul sacadat din taina

Nesfârşitei zi de iulie.

 

Deodată,

În tumultul chemării

Unei mari iubiri de demult,

Se ridică, se răsuci către levant

Şi-ncepu să cânte.

 

 

O, dulce muzică a inimii,

O, ce mister

Animă sufletele!

Îngere, ceea ce gândul uită,

Trupul, cuprins de mila divină,

Îşi va aminti mereu!

*

Un flăcău,

Pustnic în adierea vântului,

Priveşte vara ce trece.

Paris, 6 februarie 2019

 

 

 

 

Din volumul « Et tout revient à son centre/ Şi totul se întoarce la sine », Paris 2019

©Athanase Vantchev de Thracy

 

 

 

Nota traducătorului: cifra (11) reprezintă pagina la care se află poemul în volumul original, în franceză.

Legenda fotografiei: Cu Athanase Vantchev de Thracy şi Marc Galan la Ambasada Kazakhstan, 2019.

Credit fotografic: Rosica Djagarov.

Laisser un commentaire .
Tags : Athanase Vantchev de Thracy, Poezie .

Patruzeci de dimineţi pentru Athanase Vantchev de Thracy

Posté le 15 octobre 2020 Par Marilena Publié dans 02. TRADUCTIONS, 02.1. En roumain, 05.B. Bibliothèque Odéon, 06. VUES DE L'ODÉON, 06.A. PARIS ET MOI, 06.D. Odaia cu Poeţi, 13. LAM de FRANCE (Les Arts Métis de France) .

Patruzeci de dimineţi

in memoriam

Athanase Vantchev de Thracy

(1940 – 2020)

 

Argument

Ilustru Om de Litere, Athanase Vantchev de Thracy m-a copleşit cu prietenia-i legendară. M-a rugat de două ori să-i traduc câte 40 de poeme în română. Ar fi trebuit să ne întâlnim la începutul lui octombrie, să-mi dăruiască noul său volum de poeme din care ar fi urmat, fireşte, să aleg încă o serie de 40 de poeme pentru o nouă tălmăcire. Nu a mai avut timp. S-a întors la Paris din Bulgaria lui natală pe 29 septembrie. A plecat dincolo de Styx pe 30 septembrie.Familia, prietenii, vecinii l-am însoţit pe ultimul drum pe 13 octombrie. Ieri (14 octombrie) m-am gândit toată ziua la felul lui şăgalnic, luminos, nobil de-a fi. Dincolo de cele ce se văd însă, Athanase Vnthev DE Thracy era o veşnică livadă cu rod de mister.

*

M-am întrebat mereu de ce tocmai 40 de poeme. Nu i-am pus niciodată întrebarea. Nu-mi place de altfel să descos oamenii. Prefer să înţeleg singură ce-i cu dânşii, ce li se-ntâmplă. În dimineaţa aceasta, pregătindu-mă să plec către ale zilei treburi, am înţeles: numărul 40 are o semnficaţie pentru noi, pentru creştinii ortodocşi. Şi-ar fi dorit oare să public un poem pe zi, timp de 40 de zile după înmormântarea lui? Poate. Dar, indiferent ce şi-ar fi dorit, nevând cum îndeplini altfel ritualul celor 40 de dimineţi, ca în satul meu, unde o femeie devotată mortului împarte « dimineți » (bucate) vecinilor, voi publica timp de 40 de zile câte un poem din cele tălmăcite în română, în chip de dimineţi. Le împart fiecărui cititor creştin ori necreştin, poet ori nepoet, ce se va opri pe aceste versuri.

Să-i fie țărâna uşoară!

Marilena

____________________

Întâia şi-a doua dimineaţă.

7. NU-I NIMENI ACASĂ


Nu-i nimeni acasă.
Doar amurgul rătăcește
De-a lungul tindei.

Ah, gândind la cei veşnic plecaţi,

Sufletul mi-e plin de tristețe!
Tu, bătrână bocitoare, ecou elegiac
Al vremurilor pline de bucurie!

Din lut încărcat de amintiri,
Sculptez ovalul stinselor chipuri!
Zvon de mătănii aprind
În tremurul degetelor de chihlimbar…

În purpuriul pietrei,
Şlefuiesc cântul buzelor amuţite

Şi chipurile tăcute

Pe care le acopăr binişor

Cu șalul feeric al brumei.
Iar din suspinele inimii mâhnite,
Zidesc umbra graiurilor ştiute.

Cor mângâietor de greieri,
Vino, grăbeşte-te, cuprinde-mi poemul!

Ah, acest miros de var proaspăt,
Şi-aceste înalte statui de granit
La marginea iernii!

Şi-aceste adormite paseri

În ochii umezi ai serii,
Legănate de miros de fân!

O, Doamne, doar moartea
Nu moare niciodată!

Scris la Paris, 9 februarie 2019

*

9. ATÂT DE LINIŞTIT E TOTUL

Lui František Hrubín

Atât de liniştit e totul
Încât se-aude păşind timpul,
Doar surâsul tău, poiană înflorită,
Străluceşte-n geamul umed,
Acolo unde via urcă spre cer!

Marșul fandosit al săptămânilor,
Frumusețea viguroasă a anotimpurilor,
Duioşia zvâcnindă a inimii,
Somnul ce ne modelează trupul
Și flacăra numelor noastre,
În toiul nopților pieptişe!

Aprig curge Hubur
În măruntaiele pământului,
Iar
geamătul din valurile lui
Răzbate până la mine!

O privighetoare mică
Veni s-anunțe zorii
Și-alungă aerul împovărat al slovelor,
Ultimele legănări de stele,
Măruntul zel al gâzelor
Și necuprinsa dezordine a nopții.

Bun venit, dimineaţă, palidă nuanţă de rapiță,
Bun venit, clocot luminos de zi,
Bun venit, plutire sclipitoare
De lumină!

Paris, 7 februarie 2019

Din volumul « Et tout revient à son centre/ Şi totul se întoarce la sine », Paris 2019

©Athanase Vantchev de Thracy

Nota traducătoarei:

Cifrele (7), (9) reprezintă paginile la care se află poemele în volumul original.

Legenda fotografiei:

Cu Athanase Vantchev de Thracy şi Marc Galan la Ambasada Kazakhstan, 2019.

Credit fotografic: Rosica Djagarov.

Laisser un commentaire .
Tags : Athanase Vantchev de Thracy, Poezie .

MESIHI, Notiță biografică

Posté le 31 mai 2020 Par Marilena Publié dans 02. TRADUCTIONS, 02.1. En roumain, 02.1. Poésie turque, 05. NOTES DE LECTURE, 05.1. Histoire, 05.B. Bibliothèque Odéon .

POEŢI OTOMANI

MESIHI

Poems fron the Asiatick Tongues by Sir William Jones, London, 1777.
Second edition.

(1470, Priștina – 1512, İstanbul)

Ilustru caligraf şi poet, reprezentant emblematic al poeziei otomane din epoca domniei lui Baiazid al II-lea, sfârșitul veacului al XV-lea – începutul veacului al XVI-lea. Orientalistul scoțian Elias John Wilkinson Gibb (1857-1901), pasionat de poezia otomană, îi închină lui Mesihi un întreg capitol în „A History of Ottoman Poetry”, volumul II, de la 1450 la 1600, Londra, 1902, pp. 226 – 256. Lucrare de anvergură, Istoria Poeziei Otomane elaborată de Gibb a fost editată în şase volume, între 1900 – 1909, analizând în profunzime biografia şi opera poeților otomani, de la 1300 la 1871. Despre viața şi opera lui Mesihi, Gibb ne-a lăsat mărturii importante. Poetul şi-a început cariera ca student la Drept. Remarcat de Marele Vizir Atik Ali Pașa Eunucul, mecena al artelor, literaturii, știinţelor, Mesihi este numit secretar al Divan-ului său. A trăit la curtea protectorului său până la moartea acestuia (1511). A scris preponderent distihuri cu profundă semnificație spirituală (mesnevi), catrene (murebba), dar şi gazel sau kasid. O parte din manuscrisele sale pot fi găsite în biblioteci din Vatican și Viena.

Traducere, documentare şi prezentare,

Marilena Lică-Maşala

Bibliografie:

Volume

GIBB, Elias John Wilkinson, A History of Ottoman Poetry, volumul II, de la 1450 la 1600, Londra, 1902, pp. 226 – 256.

HAMMER, Joseph von, Geschichte der osmanischen dichtkunst bis auf unsere zeit (Istoria Poeziei Otomane până în zilele noastre), 1838.

JONES, William Sir, Poems from Asian languages (Poeme din limbi asiatice), vol.II, Londra, 1777.

KIM, Sooyong, The Last of an Age: The Making and Unmaking of a Sixteenth-Century Ottoman Poet, New-York, 2018.

Poems fron the Asiatick Tongues by Sir William Jones, London, 1777.
Second edition.

Site Internet

Amazon.fr/History-Ottoman-Poetry-Turkish-Texts

Books.google.fr

Gohd.com.sg

Turquie-Culture.fr

Laisser un commentaire .
Tags : Mesihi .

Spre cerul lui Marin Ifrim. In memoriam

Posté le 12 mars 2020 Par Marilena Publié dans 01. ATELIER, 05. NOTES DE LECTURE, 05.B. Bibliothèque Odéon .

Spre cerul lui Marin Ifrim

sau

Despre un condei muiat în smirnă

Pe la începutul lui martie 2015, primeam din partea scriitorului Marin Ifrim, în cutia poştală din Aleea Salciei nr. 9, un volum cu o dedicaţie ce părea ruptă din însuşi titlul acestuia, „Blocat în lift, spre cer”. Literele aşterneau în scrisul caligrafic, viguros, romantic, „mulţumiri şi recunoştinţă pentru revenirea în lumea scrisului vorbit”.

Seara, l-am purtat cu mine în chilia de lectură, aşezându-l în razele opaiţului de pe buturugă. Citindu-l filă cu filă, rând cu rând şi vers cu vers, am înţeles că este pur şi simplu un volum cu caracter autobiografic. Prin faţa ochilor mi se perida ceremonialul secvenţelor trăirilor unui confrate din generaţia mea. Oameni, imagini, aşezări ce compuneau şi recompuneau cu pitorescul lor firesc, filmul paralel al propriilor mele trăiri. Un copil născut, ca şi mine, într-un sat. Un adolescent ce s-a rupt, ca şi mine, de sat, pentru a merge urbi et orbi să-şi continue studiile. Un boem ce-a plecat în lume târând după el, ca şi mine, cărţile şi visele copilăriei, prin lumea bizară a acelora ce fac prost politika cetăţii, subtilizându-se inventivităţii creative a demosului…

Aveam în faţa mea o poveste de viaţă ce-mi semăna oarecum, trăită la masculin. Pagini despre viaţa lui afectivă, despre căutările flăcăului. Şcoli. Studii. Agresiuni. Întrebări. Găsiri. Copii. Doliu. Alte întrebări. Încropiri. Alte găsiri. Despărţiri. Nepoţi. Apoi, maladia aceea cumplită ce i-a împărţit iarăşi viaţa, precum pământul pe vremea lui Peleg, precum multe alte evenimente din bogata biografie, între ieri şi mâine, trecând prin teribila nedumerită aşteptare numită azi.

Eram oare pregătită să intru pe deplin în intimitatea nudă a poetului ale cărui năucitoare imagini de alfabet recompus reînvăţat de propriul său corp material şi închipuit, găsite pe blogul său, mă determinaseră să le traduc imediat în franceză, pe la începutul lui ianuarie? Nu, nu mă simţeam în stare. Abia ce-l cunoscusem mai îndeaproape, abia de ştiam în ce culori se scaldă privirea lui în aburii cafelei matinale, abia de trecuseră nici trei săptămâni de la desfăşurarea acelui murg literar pe care-l organizasem împreună pe scena Centrului Cultural din Piteşti, prin bunăvoinţa talentatului  ziarist Carmen Salub, directoarea instituţei târgului din câmpia Argeşului.

Nu, nu mă simţeam pregătită să primesc toate amintirile noii prietenii literare al cărei condei se lăsa purtat de baroce tendinţe… Mă tulburau peste măsură amintirile acestui scriitor polifonic devenit prieten. Venea din lumea bărbaţilor, care se vede că este mai dură decât universul feminin. Venea dintr-o urbe de care mă legau vechi amintiri. Venea din privileştile Mousaiosului, venerată albie ludic croită prin văile îmbătrâniţilor munţi ai Buzăului. Venea din fel de fel de încercări, pe-un nour de detaşată superioritate şi lucidă intelectualitate. Venea…

Am pus deoparte cartea. Am mai răsfoit-o când şi când, căutând chei de altfel de înţelegere, de alt tip de decriptare, lăsându-mi timp să mă îndepărtez de empatica afecţiune ce pusese stăpânire pe gândul meu. Aş fi vrut să scriu câteva rânduri despre cartea acestui bun prieten; am amânat însă, clipa, aşteptând ca tulburarea ce-mi umezea ori răzvrătea ochii lunecând pe file, să sece, să se şteargă, să mi se înstrăineze. Iar inima, ce se zbătea năvalnic, să-şi afle domolul…

***

„Blocat în lift spre cer” este o culegere de 38 de poeme şi 37 de proze foarte scurte, asociate în mod paradoxal în cupluri de figuri de stil tip oxymoron.

Volumul poartă ca motto un citat din Alexandra Wilson-Noica, cu valenţe delavranciene: „pot oferi copiilor mei dragostea pe care mi-au transmis-o părinţii mei”.

Dacă o astfel de aşternere memorialistică în pagină – evocări epice întrerupte de un foarte binevenit şuvoi liric complementar – mi-e cunoscută, întâlnind-o şi în volumul inedit al poetului francez de origine braziliană Pedro Vianna, Le récit d’un double exil (Povestea unui dublu exil), în schimb, atât secvenţele de viaţă cât şi decupajele lirice, par a fi desprinse la Marin Ifrim din însuşi stilul lui Emil Cioran.

Cioran este unul dintre mentorii scrierii concise în exil, clare, scriere în care publicistul Marin Ifrim vâsleşte cu uşurinţă, tăind cu măiestrie talazurile amintirilor agitate încă de ecourile furtunilor nestinse în inima copilului rătăcit în lumea celor mari.

Da, aceasta cred că este cheia pe care o căutam, intuit fir călăuzitor, în cartea prietenului nostru: candoarea. Marin Ifrim îşi priveşte, blocat într-o metaforă – de la înălţimea pregătirilor pentru o intervenţie chirurgicală al cărei rezultat nu era sine qua non viaţa – detaşat, drumul, devenirea, evoluţia, cu dragoste. Vorbeşte despre tot ce i-a fost greu, neştiind dacă mâine va mai putea să-şi înmoaie condeiul în smirnă, cu infinită cuminţenie şi neobosită neprihănire.

Timpul povestirilor din volumul autobiografic al lui Marin Ifrim, pare a fi realitatea sunetelor unei săli dintr-un bloc operator – realitate anunţată de însuşi titlul ilustrat pe întâia scoarţă, cu „Lecţia de anatomie” de Rembrandt – înălţată la rang de alegorie.

Multe sunt exemplele de figuri de stil presărate în cele 98 de file căzute din asprimile acestei realităţi! Am cules doar câteva: „o ultimă filă/ rece şi albă” (p. 19); „fabricile cerului (…)// un loc unde/ e nevoie de ambalaje noi/ pentru istorii triste/ repetate la infinit…” (p. 24); „baghetă muiată-n smirnă” (p. 54); „prosperă moartea la comandă” (p. 57); „vidul îşi peticeşte/ oazele” (p. 60).

Este realitatea devenirii unui intelectual… Devenirea adolescentului – ce se voia boxeur, pentru a-şi tămădui sfiala în faţa bătăuşilor – în fiinţă culturală. Este realitatea uliţei părăsită pentru a-i duce tradiţia dărniciei în citadin. Ori sufletul maturizat al copilului… Bărbatul ce nu se va despărţi nicicând de bucuria de-a fi fost copil. Este realitatea broboanei de sudoare a omului profund uman ce nu-şi va trăda iubirea de oameni şi de frumos. Ori neobosirea luptătorului înhămat la sensul evoluţiei împotriva involuţiei, o constantă a volumelor publicate de Marin Ifrim. „Gloria locală”, „Din capitala mondială a anonimatului”, „1989. Cartelul metaforelor”, „Cu vaporul prin deşert”, „Vid reîncarnat”, sunt volume ce stau mărturie.

Este talentul pamfletarului de a împleti armonios, punând balsam şi fiere în împunsătura cuvântului devenit floretă:

„legea (…) Talionului. Nu o pot aplica decât cu bândeţe, prin cuvinte. Pentru că de la cuvinte mi s-au tras toate!…” (p. 84).

Este curajul scriitorului de a scormoni cu aceeaşi limpede claritate atât în sine, cât şi în socialul ce pare a se fi învecinat cu distrugerea morală a fiinţei neamului românesc.

Este oda închinată părinţilor dătători de viaţă şi chirurgului, Constantin Tihon, care i-a salvat viaţa, schimbându-i viaţa.

Este atitudinea intelectualului lucid ce ştie că torţa aprinsă de el pentru a înnegura drumul invaziei hoardelor impostoare, va dăinui în perenitatea scrierilor sale:

„De aici încolo, nimic nu mai contează. Viaţa mea continuă prin aceşti copii şi prin copiii acestora!” (p. 82).

Regăsim în paginile lui Marin Ifrim, dacă avem curajul să ne-o mărturisim, nevoia oricăruia dintre noi de a şti că mai sunt scriitori, în ţară, ale căror voci ne exprimă. Chiar dacă nu putem îndrepta o realitate, vorba lui Vladimir Streinu, măcar să nu primim să aruncăm mana fânului proaspăt cosit peste duhoarea indolenţei şi mitomaniei destrămătoare de mit şi naţiune, ridicate la rang de politici statale, înainte chiar de zorii naşterii generaţiei noastre:

„Nu eu am făcut această lume strâmbă în verticalitatea ei amorală, ca şpiralul. Se caţără doar căţărătorii – s.n.” (p. 86).

Iar condeiul ce-a meşteşugit toate aceste minunate căutări personale prin contradictorii stări de viaţă, trebuie să fi fost, fireşte, doar unul inspirat înmuiat în smirnă…

Marilena Lică-Maşala

Piteşti, 15 aprilie 2015

 

Bibliografie:

Marin Ifrim, Blocat în lift spre cer, Buzău, Teocora, 2015.

 

Laisser un commentaire .
Tags : Marin Ifrim .

Galeria cu scriitori a domnului Girel Barbu

Posté le 6 janvier 2020 Par Marilena Publié dans 03.D. Préfacés par moi-même, 05. NOTES DE LECTURE, 05.B. Bibliothèque Odéon .

„Cărţile prietenilor”, „Tablouri creştine” şi „Alte scrieri”

din Galeria Girel Barbu

Pe masa de lucru, mi-a stat tovărăşie, de-a lungul Sfintelor Sărbători de Iarnă, colindul unui sacru manuscris. Când l-am primit prin curierul electronic, nu puteam bănui câtă lumină îmi va aduce-n gând poetul, prozatorul şi prietenul Girel Barbu, cu darul domniei-sale! Dar dăruit într-un moment evocator al sfârşitului de an ce se pregăteşte de primenire, de-un nou început. Dar dincolo de care se simte împătimirea ce l-au apropiat de scrierile, încercările, împlinirile literare ale altor confraţi.

Am citit de două ori acest manuscris, în forma în care mi-a fost trimis. L-am aşezat apoi într-o formă oarecum clasică, pentru a-l tipări, decupa, ordona şi reciti în linişte pe hârtie, creându-mi acea inegalabilă şi mântuitoare stare a lecturii cu miros de cerneală proaspătă.

După aceste treceri succesive prin truda lucrării autorului, cât pentru a pătrunde mai mult bucuria ce l-a ţinut captiv în timpul lecturii cărţilor adunate în propria-i colecţie, pentru a le expune apoi într-o galerie deschisă publicului, pot azi, în sfânta zi de Bobotează, să aştern aceste rânduri însoţitoare ale mersului tradiţional al oricărui manuscris către tipar.

Autorul trăieşte în tumultul şi libertarea lucrărilor pământului satului natal buzoian, Pinu.

Mi l-am închipuit totuşi pustnic, într-o chilie monahală, înconjurat de aceste zidiri pe care le-a numit, cu simplitate, „cărţile prietenilor” şi „(ne)prietenilor”.

Portrete literare, duhovniceşti şi omeneşti, cronici de carte, amintiri, articole inclusiv despre viaţa tipografică şi istoricul unor lucrări tipografice creştine de mare valoare ori de artă bisericească, solilocvii, evocări din trupul literar al Buzăului ori ale întâlnirilor cu autorii pe care i-a recenzat, ne seduc precum o vrajă în care vrem să întârziem cât mai mult.

Nume ce-au dinamizat fenomenul literar buzoian de-a lungul ultimelor trei veacuri, îmbogăţindu-l, diversificându-l, nuanţându-l, personalizându-l, se perindă prin filele acestui manuscris, adăugând impresionantei valori literare a acestuia din urmă şi o dublă dimensiune documentar-istoriografică. În numai trei ani, din 2016 până în 2019, Girel Barbu s-a nevoit cu măiestria unui călugăr medieval şi răbdarea unui condicar contemporan, adunând şi clasând peste 70 de autori, titluri de carte, reviste literare, texte bisericeşti, între coperţile unui singur volum, dându-i aură de document, de tezaur.

„Tezaurul” confratelui Girel Barbu – al doilea, în opinia mea, după cel de la Pietroasa, căruia îi dedică de altfel un articol, după cum vom vedea mai jos -, frescă a fenomenului literar şi creştin local, dimensiunile morale în jurul cărora s-a construit drumul său existenţial, este structurat pe trei stâlpi de stejar, poruncile sale sacre, fiecare constituind suficient material pentru un volum în sine: „Cărţile prietenilor”, „Tablouri creştine” şi „Alte scrieri”.

Întâia parte, „Cărţile prietenilor”, numără mai bine de 50 de cronici literare despre volume din diferitele genuri literare, cronici de întâmpinare ale unor debuturi, dar şi cronici despre volume cu tematică istorică ori pentru copii. Am remarcat portretul literar (Ana Iordache), precum şi subcapitolul „Cărţile (ne)prietenilor”, pe care autorul îl plasează la „Alte scrieri”.

Nu insistăm hic et nunc asupra stilului literar cursiv, melodios şi, deseori, afectuos al acestor cronici ce mărturisesc, precum întregul volum, iubirea sa de carte şi de oamenii pe care îi întâlneşte, îi descoperă fizic, caracterial, psihologic, ascunşi dincolo de paginile cărţilor lor, refugiaţi în propriile lor cuvinte, dincolo de însăşi ideea literară.

Ne-a făcut plăcere să observăm că Girel Barbu aduce în text fenomenul „generaţia Facebook” şi mutarea scriitorilor (poeţi, prozatori, pamfletari, eseişti) din agora în acest spaţiu virtual de unde pot comunica mai bine, direct, nemijlocit cu eventualii cititori, dar şi între dânşii. Mutaţie a comportamentului literar ce nu-i putea scăpa, fireşte, fiind însuşi domnia-sa un vajnic animator al paginii sale literare, de opinii şi polemici.

„Tablouri creştine” este lacra cu zestre a trudei sale ce începe să dea contur de studiu monografic volumului în sine. Spiritul complex al domnului Girel Barbu nu se poate nici mărgini nici mulţumi să-şi potolească setea de tot în mod unidimensional. În acest al doilea capitol al cărţii sale, autorul adaugă dimensiunii literare substanţiale din întâiul, pe aceea transcedentală fără de care omul se pierde pe sine: credinţa, cu forma ei cultă, cartea religioasă. Capitolul este înălţat din cronici de carte religioasă („Duhul cărţilor”), tradiţii creştine, dar şi populare (Drăgaica), solilocvii tematice („Blestemul psaltic”, „Biblia şi poezia”), portrete de slujitori ai Bisericii şi mănăstirilor, analize critice şi obiective ale delicatelor aspecte ce au atins imaginea de pioşenie a slujbaşilor Domnului ori aşteptările credincioşilor. Nu lipsesc nici evocările istorice ale prigonirii creştinilor şi sătenilor în anii de luare în captivitate ale libertăţilor individuale şi colective ale românilor, după modelul sovietic, dar nici rolul întâielor tipărituri religioase în spaţiul carpato-dunărean („Palia de la Orăştie”, 1582), ori a celor recente („O carte…grea”, „Biblie citită la microscop”) tipărite, spre fala localnicilor, la Buzău.

Tot în acest capitol, domnul Girel Barbu imortalizează încă două teme: „Aşteptările unui creştin de la Revista Credinţei Ortodoxe” şi arta religioasă (broderia, pictura). Reţinem, de asemenea, entuziasmul fratern cu care salută o lucrare de „teologie feminină” a Liviei Norina Zezeanu.

„Alte scrieri” este capitolul cel mai bogat tematic. În subcapitolul „In memoriam” se perindă nume dragi buzoienilor (Marin Ifrim, Alexandru Oproescu, Puiu Cristea, Ion Nica), dar şi întregii tagme de scriitori contemporani, precum şi „Personalităţi buzoiene” ale veacurilor XVIII, XIX, XX, ale căror nume au depăşit de mult hotarele falei locale (Petrache Poenaru, Preotul Constantin Georgian, Pictorul Pompiliu Dumitriu). Personaje ale articolelor lui Girel Barbu sunt şi oamenii simpli care au impresionat memoria colectivă prin curajul faptelor, la vremea lor (Moş Tarcoci, Liviu Babeş).

Un spaţiu aparte îl ocupă, fireşte, articolele despre presa literară scrisă („Epigrama de la Strehaia”, „O revistă cât un Meridian”, „Buzăul literar”, « La Ţinţeşti se face literatură ca la Bucureşti”, „Origini Carpatice”, „Cartelul metaforelor”, „Rugul aprins”) ori aceea virtuală (blogul). Nu lipsesc nici evocările cenaclurilor literare, aceste saloane moderne de lansare a diferitelor condeie, dar nici amintirile („Amintiri despre cenaclul Al. Sahia din Buzău”).

Din acest desăvârşit capitol face parte şi articolul „Tezaurul de la Pietroasa în gura presei” ce are ca subiect publicarea senzaţionalei ştiri despre senzaţionala descoperire a faimosului tezaur, în numărul din 13 august 1837 al cotidianului „România”, condus de Aaron Florian şi G. Hill.

„Tezaurul de la Pietroasa în gura presei” este articolul care încheie şi întregeşte paleta multidimensională a tematicilor din Galeria scriitorului Girel Barbu, de la cronica literară la analiza istorico-social-culturală a evoluţiei literaturii, atitudinii, ansamblului societăţii locale buzoiene, influenţând şi interferând cu aceea naţională, dar şi internaţională.

Lucrarea domniei-sale, în sens literar şi duhovnicesc, îl defineşte şi afirmă, în mod fericit, ca desăvârşit publicist.

Marilena Lică-Maşala

Paris, 6 ianuarie 2020

Ilustraţie: „Le doute” par N’Dangani Mavambu

Laisser un commentaire .
Tags : Girel Barbu, Thomas N'Dangani MAVAMBU .

Din poezia prietenilor…

Posté le 30 novembre 2019 Par Marilena Publié dans 05.B. Bibliothèque Odéon .

Din poezia prietenilor

Mihail Ciupercescu

ÎNTR-O CLIPĂ, ÎNTR-UN LOC

într-o clipă
nicăieri a devenit undeva
într-un loc
niciodată s-a transformat în cândva
într-o clipă undeva
într-un loc cândva
înainte sau poate după nicăieri
poate după sau înainte de niciodată

Imagine: Rémy Mongo-Etsion

Laisser un commentaire .
Tags : Mihail Ciupercescu, Rémy Mongo-Etsion .

„Mihai Eminescu – un Dumnezeu rănit”, ediție îngrijită de Laurian Stănchescu

Posté le 22 avril 2019 Par Marilena Publié dans 05. NOTES DE LECTURE, 05.B. Bibliothèque Odéon .

„Mihai Eminescu – un Dumnezeu rănit”, îngrijitor de carte, prefață şi postfață: Laurian Stănchescu, Bucureşti, Editura Scrisoarea a treia, 2018. Ediția a II-a, revizuită şi adăugită, 352 pagini


Un volum documentar, structurat pe doi piloni far, esențiali:

  1. Corespondența dintre Mihai Eminescu, Harieta Eminovici, sora poetului, şi Cornelia Emilian şi fiica sa, purtată în ultimii doi ani de viață ai poetului, mai precis, din mai 1887 până martie 1889. Este vorba de scrisorile I – LXXVI (1 – 76).

Editorul ne anunță dintru început conformitatea acestei corespondențe cu originalul volumului „Henriette şi Mihail Eminescu. Scrisori către Cornelia Emilian şi fiica sa”, Iaşi, Editura Librăriei Frații Şaraga, 1893.

  1. Studii, articole, documente, în care recunoaştem semnături ce ne sunt dragi ori întâlnite în reviste la care am colaborat, Oglinda literară, Poezia: Nae Georgescu, Liviu Papuc, George Roncea, Lucreția Berzintu, inclusiv îngrijitorul, dar şi autorul pre şi postfeței cărții, Laurian Stanchescu. Dar şi condeieri ce ne-au inspirat încredere, cum Miron Manega, Nicolae Iosub, Nicolae Balint, Victor Roncea, Roxana Roseti şi alții.

În fine, peste 30 de studii şi articole despre Eminescu şi tulburătorii săi ultimi ani din viață.

Şi nu în ultimul rând, merită pe din plin citite pre şi postfața semnate de devotatul îngrijor de carte Laurian Stănchescu, loial unei mai vechi promisiuni, dar şi adolescenței noastre. Condeiul său se aşterne altfel decât ne-a obişnuit ariditatea textelor documentar-ştiințifice: uimitor de literar şi clar.

O misiune împlinită, am putea spune.

Salvarea post-mortem a domnului Eminescu, păstrarea lui în inima ființei neamului şi acelui veac romantic schimbător al Europei, este mai mult decât o datorie de onoare.


Cui îi era teamă de Eminescu, inegalabilul poet romantic?

De ce?


Volumul de față ne bucură cu ipoteze confirmate, zădărnicind defăimarea post-mortem a poetului, dar mai ales a ziaristului Mihai Eminescu.

Asasinat comandat politic?

Cereți cartea şi veți afla.

Paris, 21 spre 22 aprilie 2019

Notă
Pentru informații privind cumpărarea cărții, scrieți, vă rog, fie un comentariu ori folosiţi formularul de contact.

Răspund o dată pe zi, la ore variabile.

Laisser un commentaire .
Tags : Laurian Stanchescu, Mihai Eminescu .

Victoria Fătu Nalațiu, Al nostru Eminescu (poem)

Posté le 19 avril 2019 Par Marilena Publié dans 05. NOTES DE LECTURE, 05.B. Bibliothèque Odéon .

Al nostru Eminescu – Catedrala viselor nețărmurite

Din cumpăna Universului

încerc să făptuiesc

un iconostas în Catedrala viselor nețărmurite,

în care a înnoptat o vreme

al nostru Eminescu.

Pictez clocotul ispitei,

în culori de roșu misterios și negru tăinuit,

care vibrează, mă strigă,

precum însemnările poetului Eminescu,

în caietele născute din nesațul cunoașterii…

Totul mă cheamă prin tăcere!…

În marea tăcere,

înmulțesc câmpurile coloanelor,

să încapă toți sfinții culturii și științelor,

pe la care a trecut

al nostru Eminescu…

Cerul se apropie de pământ!

Limitele omenirii mă înconjoară…

Aștern cu rigoare culorile căldurii,

amestecându-le cu incantații greu meșteșugite

și aștept…

Pentru o clipă,

Catedrala viselor nețărmurite

se umple de  bolovani de aur!

Apoi, iar apar umbrele tăcerii…

Câte regândiri cer Orizonturile visate

de – al nostru Eminescu?!

Cu îndoială și grăbită, pictez în forță.

Ecoul călăuzitor e cuprins în necuprins.

Fără voie

răstorn liantul culorilor

peste umbrele bolovanilor de aur!

Într-o vreme lumile izvoarelor se revarsă,

inundând cu frumusețe Catedrala viselor nețărmurite…

Din apa acestor izvoare

a băut lumină

al nostru Eminescu.

Printre gânduri nepotolite,

Căutătorii vizionari inundă cu idei drumul artelor.

Seva lor spontană și proaspătă,

dezvelește multele cărări

ale lumilor din Multivers.

Printre aceste cărări se preumbla

al nostru Eminescu.

Catedrala viselor nețărmurite

cu iconostasul amăgitor

înmărmurește în sfumato…

Deodată,

din necunoscut apar –

îngeri și demoni care o înconjoară

(ei fac parte din cetele lui Da Vinci, Eminescu și Dante).

Ei vin din alte Lumii  (Lumile Multi-Interacţionale),

și se joacă de-a ascunselea,

în spațiu și timp

cu teoria Big Bang-ului și cu viitorul.

Ei teleportează prin clone,

Influențe și Paradoxuri

în lumile neștiute.

Numai al nostru Eminescu

știa jocul din „nașterea puterilor vii”,

care, prin ”izvorul de forțe” și „arcul încordat”,

întreține-n mișcare „Ceasornicul Universului”

și povestea inflației în vid, cu finitul către infinit…

Ilustraţie: Victoria Fătu Nalațiu, Casă țărănească ortodoxă așteptând Paștele…

© Victoria Fătu Nalațiu

Laisser un commentaire .
Tags : Victoria Fatu-Nalatiu .

Moartea nu trece de lumea cealaltă, de Laurian Stănchescu

Posté le 7 avril 2019 Par Marilena Publié dans 05. NOTES DE LECTURE, 05.B. Bibliothèque Odéon .

Săpânţa în 40 de gânduri

sau

Moartea nu trece de lumea cealaltă de Laurian Stănchescu

 

M-am rătăcit zilele din urmă printre cele 100 de file ale acestui volum bilingv, română-engleză, din care cad gând cu gând 40 de psalmi-mucenici despre lumea cealaltă, treceri, moarte.

De ce 40 de gânduri?

Săpânța ce ni se arată în gândurile poetului, evocă poate cele 40 de zile cât timp călătoreşte sufletul însetat în jurul casei:

„vai mie

vai mie

mi se termină moartea imediat”

(p. 20)

Gândurile poetului nu se nasc în fumul unor taverne bucureştene, nici în salonul de bal al Capşei, nici măcar în odaia sa de lucru. Ci în cimitirul „nu prea vesel” (pp. 20, 52) din Săpânța. Fiecare poem poartă de altfel, câte-un delicat ormament floral în albastru, alb şi roşu, specifice crucilor de lemn viu colorate şi cu epitaf din Cimitirul vesel, culori maramureşene.

Poet cioranian, Laurian Stanchescu are o frază lirică laconică, şlefuită concis, simbolică, metaforică. Nimic lugubru în curgerea lirică a jocului de sens şi cu sens a condeiului stănchescian despre moarte. Ci domoală depănare retoric-interogativă. De altfel, veşnicia morții este relativizată de poet:

după atâta viață trăită

moartea

nu mi se mai pare

atât de lungă

(p. 20)

iar moartea

mea aurie

a dispărut

(p. 78)

eu ştiu

moartea mea

se va stinge şi ea

odată

cu flacăra lumânării

(p. 82)

Doi prieteni apar în acest periplu al întrebărilor despre sensul naşterii pe pământ şi mişcarea oaselor de sub pământ, cum doi îngeri: Nichita şi Adam Puslojic.


Poet simbolist? Romantic?


Scrierea lui Laurian Stănchescu este un papirus desenat de simboluri – marea biblică, învierea, Adam („să vii adame”, un joc de simboluri, Adam, întâiul om, dar şi Adam, prietenul), scriere veche, soare – ce închide în sine taina unei exprimări blânde, senine, romantice.


Dedicația ce deschide acest volum, „Părinților mei, Ana şi Constantin, a căror moarte a devenit viața mea personală”, lămureşte parțial simbolurile presărate cu delicatețe, har şi iubire, în trupul celor 40 de gânduri în care se poate privi Săpânța.

Marilena Lică-Maşala


Paris, 6 avril 2019

 

Bibliografie:

Laurian Stănchescu, Moartea nu trece de lumea cealaltă, cu un Cuvânt de înțelepciune de PS Lucian, Episcopul Caransebeşului, şi o Prefață de academicianul Eugen Simon; volum bilingv, traducere în engleză de Mihai Vieru, Timişoara, Editura Brumar, 2010

Moartea nu trece de lumea cealalta, de Laurian Stanchescu (coperta)Télécharger
Laisser un commentaire .
Tags : Eugen Simon, Mihai Vieru, PS Lucian Episcopul Caransebeşului .
Page suivante »

Mes pages

  • DIPLÔMES de MERITE
  • FACEBOOK
  • PARTENAIRES
  • OUVRAGES

Publicité

Catégories

  • 01. ATELIER (343)
  • 01.A. Poésie (127)
  • 01.A.1. Monostique (4)
  • 01.A.2 Distique (5)
  • 01.B. Prose (27)
  • 01.C. Soliloques. Pensées. Réflexions (174)
  • 01.D. Théâtre (2)
  • 01.E. Contes. Contes roumains (15)
  • 01.F. Glossaire (18)
  • 01.G. Journal intime (107)
  • 01.H. Articles. Reportages (53)
  • 01.I. INTERVIEWS (19)
  • 01.I.1. Là, c'est moi qui réponde… (8)
  • 02. TRADUCTIONS (88)
  • 02.1. En roumain (63)
  • 02.1. Poésie turque (5)
  • 02.2. En français (18)
  • 02.3. Revue Poezia (8)
  • 02.3.2012 Nr. 59 (1)
  • 02.3.2013 Nr. 64 (1)
  • 02.3.2016. Nr. 76 (4)
  • 03. LIVRES PARUS (25)
  • 03.A. Anthologies (9)
  • 03.B. Sous mes soins (11)
  • 03.C. Ils ont dit de moi : (14)
  • 03.D. Préfacés par moi-même (2)
  • 04. LITTER AGENDA (66)
  • 04.1. RECITALS POETIQUES (30)
  • 04.3. Festivals. Salons (47)
  • 05. NOTES DE LECTURE (85)
  • 05.1. Histoire (59)
  • 05.B. Bibliothèque Odéon (111)
  • 06. VUES DE L'ODÉON (355)
  • 06.A. AB OVO… (44)
  • 06.A. PARIS ET MOI (99)
  • 06.B. ROUMANIE et MOI (43)
  • 06.C. DE MON AFRIQUE (10)
  • 06.C. Photothèque (34)
  • 06.D. Odaia cu Poeţi (5)
  • 07. DONBASS (1)
  • 13. LAM de FRANCE (Les Arts Métis de France) (55)
  • 14. BIBLE (7)
  • 15. ART AFRICAIN CONTEMPORAINE (5)
  • 15.1. PEINTURE (3)
  • 15.2. SCULPTURE (3)
  • Jurnal de razboi (1)

Articles récents

  • Signes
  • Semne
  • Mâhnită sunt, Prieten bun
  • Triste je le suis, mon Ami
  • Sad I am, my Friend
  • Ora-i grea…
  • Jean-Luc Mélenchon: de l’Ukraine
  • Jean-Luc Mélenchon: despre situația din Ucraina
  • Note de lector: „The True” – de la Macbeth la Pseudoeroticos sau fals hronic de iubire

Facebook

facebook marilena

Marilena Lica-Masala
est sur Facebook.

This message is only visible to admins.
Problem displaying Facebook posts.
Click to show error
Error: Server configuration issue

Archives

  • avril 2022 (5)
  • mars 2022 (1)
  • février 2022 (3)
  • juillet 2021 (14)
  • décembre 2020 (7)
  • octobre 2020 (10)
  • septembre 2020 (1)
  • juin 2020 (8)
  • mai 2020 (12)
  • avril 2020 (3)
  • mars 2020 (11)
  • février 2020 (7)
  • janvier 2020 (2)
  • décembre 2019 (7)
  • novembre 2019 (7)
  • juillet 2019 (1)
  • juin 2019 (5)
  • mai 2019 (11)
  • avril 2019 (31)
  • mars 2019 (14)
  • février 2019 (1)
  • décembre 2018 (2)
  • novembre 2018 (13)
  • octobre 2018 (8)
  • septembre 2018 (7)
  • août 2018 (16)
  • juillet 2018 (36)
  • juin 2018 (19)
  • novembre 2017 (1)
  • octobre 2017 (2)
  • septembre 2017 (2)
  • août 2017 (4)
  • juillet 2017 (1)
  • juin 2017 (2)
  • avril 2017 (3)
  • mars 2017 (7)
  • février 2017 (9)
  • janvier 2017 (21)
  • décembre 2016 (3)
  • novembre 2016 (17)
  • octobre 2016 (23)
  • septembre 2016 (27)
  • août 2016 (13)
  • juillet 2016 (42)
  • juin 2016 (46)
  • mai 2016 (24)
  • avril 2016 (39)
  • mars 2016 (47)
  • février 2016 (27)
  • janvier 2016 (27)
  • décembre 2015 (42)
  • novembre 2015 (19)
  • octobre 2015 (22)
  • septembre 2015 (29)
  • août 2015 (38)
  • juillet 2015 (37)
  • juin 2015 (49)
  • mai 2015 (33)
  • avril 2015 (31)
  • mars 2015 (103)
  • mars 2014 (2)
  • février 2014 (3)

Calendrier

mai 2022
L M M J V S D
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  
« Avr    

Commentaires

  • Marilena dans Cina de Şabat
  • Marilena dans BIENVENUE
  • Georges dans Cina de Şabat
  • Driss Louiz dans Driss LOUIZ, Poésie, Kénitra (Maroc)
  • Pierrot Herman dupouy dit herbie dans Gilbert Binta

Visiteurs

Étiquettes

"Fleuvitude" Aimé Eyengué Alain Juppé Athanase Vantchev de Thracy Aurel Sibiceanu Bucarest Bucuresti Buzau Carmen Salub Centrul Cultural Pitesti Congo-Brazzaville Diana Adriana Emil Lungeanu Eric Meyleuc France Francis Mbella Gabriela Zavalas Guy Cétoute Iasi Ilzi Sora Ivanka Paul Jean-Paul Abulker Jean Dumitrascu Joël Conte Lina STERN Maggy de Coster Marilena Lica-Masala Marin Ifrim Marius Chelaru Mona Vâlceanu Nicolae Cosmescu Nicolae Rosu Paris Pedro Vianna Pitesti Poem poème Poésie Roumanie Soliloc Sonia Elvireanu Steluta Istratescu Teiu Thomas N'Dangani MAVAMBU Vladimir Streinu

Pages

  • BLOG
  • FACEBOOK
  • OUVRAGES
  • PARTENAIRES
  • ME CONTACTER
  • BIENVENUE
  • DE MOI…
    • DIPLÔMES de MERITE

Archives

  • avril 2022
  • mars 2022
  • février 2022
  • juillet 2021
  • décembre 2020
  • octobre 2020
  • septembre 2020
  • juin 2020
  • mai 2020
  • avril 2020
  • mars 2020
  • février 2020
  • janvier 2020
  • décembre 2019
  • novembre 2019
  • juillet 2019
  • juin 2019
  • mai 2019
  • avril 2019
  • mars 2019
  • février 2019
  • décembre 2018
  • novembre 2018
  • octobre 2018
  • septembre 2018
  • août 2018
  • juillet 2018
  • juin 2018
  • novembre 2017
  • octobre 2017
  • septembre 2017
  • août 2017
  • juillet 2017
  • juin 2017
  • avril 2017
  • mars 2017
  • février 2017
  • janvier 2017
  • décembre 2016
  • novembre 2016
  • octobre 2016
  • septembre 2016
  • août 2016
  • juillet 2016
  • juin 2016
  • mai 2016
  • avril 2016
  • mars 2016
  • février 2016
  • janvier 2016
  • décembre 2015
  • novembre 2015
  • octobre 2015
  • septembre 2015
  • août 2015
  • juillet 2015
  • juin 2015
  • mai 2015
  • avril 2015
  • mars 2015
  • mars 2014
  • février 2014

Catégories

  • 01. ATELIER (505)
    • 01.A. Poésie (128)
      • 01.A.1. Monostique (4)
      • 01.A.2 Distique (5)
    • 01.B. Prose (27)
    • 01.C. Soliloques. Pensées. Réflexions (174)
    • 01.D. Théâtre (2)
    • 01.E. Contes. Contes roumains (15)
    • 01.F. Glossaire (18)
    • 01.G. Journal intime (107)
    • 01.H. Articles. Reportages (53)
    • 01.I. INTERVIEWS (21)
      • 01.I.1. Là, c'est moi qui réponde… (8)
  • 02. TRADUCTIONS (93)
    • 02.1. En roumain (63)
    • 02.1. Poésie turque (5)
    • 02.2. En français (18)
    • 02.3. Revue Poezia (8)
      • 02.3.2012 Nr. 59 (1)
      • 02.3.2013 Nr. 64 (1)
      • 02.3.2016. Nr. 76 (4)
  • 03. LIVRES PARUS (43)
    • 03.A. Anthologies (9)
    • 03.B. Sous mes soins (11)
    • 03.C. Ils ont dit de moi : (14)
    • 03.D. Préfacés par moi-même (2)
  • 04. LITTER AGENDA (114)
    • 04.1. RECITALS POETIQUES (30)
    • 04.3. Festivals. Salons (47)
  • 05. NOTES DE LECTURE (191)
    • 05.1. Histoire (59)
    • 05.B. Bibliothèque Odéon (111)
  • 06. VUES DE L'ODÉON (479)
    • 06.A. AB OVO… (44)
    • 06.A. PARIS ET MOI (99)
    • 06.B. ROUMANIE et MOI (43)
    • 06.C. DE MON AFRIQUE (10)
    • 06.C. Photothèque (34)
    • 06.D. Odaia cu Poeţi (5)
  • 13. LAM de FRANCE (Les Arts Métis de France) (55)
  • 14. BIBLE (7)
  • 15. ART AFRICAIN CONTEMPORAINE (6)
    • 15.1. PEINTURE (3)
    • 15.2. SCULPTURE (3)
  • Non classé (1)
    • 07. DONBASS (1)
      • Jurnal de razboi (1)

WordPress

  • Connexion
  • WordPress

CyberChimps WordPress Themes

© Mariléna Blog Littéraire