Dragele mele Copile,

Hotare, de Lina Stern, 2020

Într-o zi, veţi fi mame. Veţi avea prunci. Treziţi-i din somn cu blândeţe. Nu-i smulgeţi din vis şi aşternut grăbite! Făceţi-i să le fie drag să fugă din vis pentru a veni în dimineaţă, la viaţă.

Căci, cu blândeţe îl trezea bunicul meu pe bunicul tatălui vostru, în viul nopţii. Bunicul tatălui vostru era crud încă şi orfan de mamă. Dar, văduv, stră-străbunicul vostru trebuia să plece la câmp, să secere grâul, să-l ducă la arie, să-l treiere, apoi să-l ducă la moară, la măcinat, pentru a avea ce să pună pe masă copiilor săi. Şi avea nevoie de braţele crude ale fiilor săi, ca seceratul grâului cu secerele bine ascuţite să fie făcut la timp şi repede, să nu-l prindă ploaia, să-l strice.

Obosit de truda zilelor trecute, străbunul vostru greu se-ndura să se rupă de somn… Iar bunicul meu îl ademenea cu vorbă bună:

-Hai, Nicuşor, tată, hai, scoală, că avem treabă. Când vii de la arie, te culci la loc şi-ţi termini somnul.

Aşa s-a născut un obicei în neamul nostru, transmis apoi din tată-n fiu.

Cu vorbă blândă ne-a trezit mai târziu bunicul tatălui vostru, tânăr bărbat însurat şi tânăr părinte, pe mine şi pe fratele meu. Îl trimitea mama, în timp ce trebăluiau prin curte, să ne trezească. Iar dânsa rămânea să mulgă vaca, să fiarbă laptele, să pregătească micul dejun. Îl îndemna îndeosebi ştiind că toată ziua bărbatul ei va pleca pentru a lucra departe de casă şi rare erau clipele când puteam fi toţi patru acasă.

Îmi vedeam dimineaţa părintele, când ne trezea, şi serile, când se întoarcea de la lucrul lui. Iar mama nu voia să creştem înstrăinaţi de tatăl nostru. Noi trei, mama, eu şi fratele meu, petreceam mai mult timp împreună. Dimineţile, plecam împreună la aceeaşi şcoală la care dânsa era profesoară. Uneori o vedeam şi în pauze. Mai ales eu, care, mai îndrăzneaţă din fire, intram în cancelaria profesorilor doar să o văd. Nu aveam nimic să-i spun, dar mi se făcea brusc dor de glasul ei, de mâinile ei. La nămiez, veneam împreună acasă, făcem împreună treburile curţii, ne distram jucând diferite jocuri. Cu mama am învăţat şah, table, cărţi. Doar lecţiile ne lăsa să ni le facem singuri. Argumentul suprem?

-Pe colegii voştri cine îi ajută?, era răspunsul invariabil al mamei noastre, când îi ceream să ne arate cum se rezolvă o problemă.

Lina Stern, Hotare. Grupaj asemic, 2020

Cu vorbă blândă l-am trezit eu însămi mai târziu pe tatăl vostru, în zori-de-zi, ca să pornim de-acasă, el la cămin, iar eu la lucrul meu. Era un copil atât de bun şi de gingaş! Când trebuia să-i curm visul pentru a ajunge la ora 7 la cămin, îi puneam un cântecel cu o poveste frumoasă care-i plăcea mult: un cocoşel neastâpărat ce înviora toată curtea… Iar tatăl vostru se trezea râzând, îmi sărea în braţe, bucuros să începem o nouă zi. Doar pe drum, alergând să nu întârziem, mă întreba:

-Mama, dar directorul tău nu ştie că tu ai copil mic acasă? De ce trebuie să te duci la serviciu?

Oricum mi se sfâşia inima că trebuie să mă despart de pruncul meu toată ziulica, pentru a lucra laolaltă cu oameni străini, dar cu gândul mereu la mogâldeaţa lăsată-n în grija educatoarelor. Dar, când îl auzeam vorbind aşa, afuriseam feministele care au răsturnat lumea cu susul în jos, pentru a trimite la muncă mamele, iar pruncii să le crească prin cămine şi printre femei străine.

Mă opream din mers, îl priveam îndelung, îl luam în braţe, îl sărutam pe obraz, şi-i promiteam:

-Nu-i bai, copilul meu! Te vei face mare şi vom trece şi de acest necaz.

Rebelă, mă răzvrăteam apoi în sinea mea, jurându-mi că voi face tot ce-mi va sta în putinţă pentru a schimba lumea, atât cât nici o mamă să nu mai sufere niciodată şi toate mamele lumii să poată sta acasă cu pruncii lor, cât vor, cât va fi nevoie, până la adânci bătrâneţi de va trebui.

Dar, nu a mai fost nevoie.

Vremurile s-au schimbat singure.

Până veţi creşte voi mari şi veţi fi mame, şi vremurile şi oamenii nu vor înceta să se schimbe.

#deTeiu

Paris, 20 Undrea 2020

Ilustraţie: Lina Stern, Hotare, 2020