RSS
 

Vacanţa de iarnǎ

16 Juin

Vacanţa de iarnǎ

"Trecutele gàsiri", Betta, 2015

« Trecutele gàsiri », Betta, 2015

– Lasǎ-mǎ sǎ-ţi simt buzele!, i-a cerut. Nu va şti nimeni, va fi secretul nostru!

            Iar fata l-a privit cu uimire.

Buzele?! Gura ei are buze?! Afla pentru întâia oarǎ cǎ are buze! Ştia, bineînţeles, dar numindu-le, bǎiatul o invita într-o lume pe care copila n-o cunoştea. La şcoalǎ nu învǎţase cum se sǎrutǎ un bǎiat. Cu prietenele vorbea doar despre teme. Şi nici în casǎ nu se vorbea despre astfel de taine. Primise doar sfaturi, aşa, în general. „Sǎ nu te râdǎ lumea, fatǎ mare!”, îi spusese, mai pe şleau, bunica.

Dar ce trebuia oare, sǎ facǎ o fatǎ mare, ca să o râdǎ lumea? Nimeni nu-i dezvăluia… Ea era aplaudată de lume, la fiecare sfârşit de an şcolar. Era premianta şcolii. Recita pe scenă poeme lungi şi emoţionante, din Coşbuc, din Eminescu.

– Sǎ nu spui nimǎnui, te rog, cǎ te-am sǎrutat!, a rostit băiatul, simţind-o nehotărâtă.

Sǎ nu spunǎ? Mamei? Fratelui? Tatǎlui? Colegelor? Verişoarelor de oale? De ce sǎ fie secret?

Un bǎiat a ţinut-o de mânǎ şi-a vrut să o sărute pe buze. Ceva neştiut i-a cotrobǎit corpul, aprinzându-l parcǎ, pe de-a întregul. Obrajii îi erau roşii, sufletul îi era roşu, inima, purpurǎ toatǎ.

Ce pǎcat! A stricat toatǎ vraja cu ideea lui ciudatǎ de a o sǎruta pe buze! Acum o vor certa mama, bunica, mătuşile. O va râde lumea!

Va intra în pământ de ruşine…

(…)

            Dimineaţa următoare, colţul acela de lume şi-a început viaţa fără vlăjganul de la marginea satului.

Gândindu-se cǎ plecase cu mâna ei, cu buzele ei, cu liniştea ei, lǎsând-o slutǎ, copila a simţit o strângere de inimǎ. Îi trecea, pentru prima oarǎ, prin carne, prin sânge, prin gând, acest fier vajnic, numit tristeţe, mâhnire, durere sufleteascǎ. Şi-a ţinut curajul. Nimeni nu trebuia sǎ afle ce simte!

            „Începe şcoala!”, şi-a spus, iar fǎcutul temelor o va ajuta sǎ uite. Sǎ-l uite. Sǎ-şi uite mai ales sluţenia. În locul elevei studioase, şefǎ a clasei, premianta clasei, preşedinta unitǎţii de pionieri pe şcoalǎ, va intra în clasǎ o fatǎ slutǎ, fǎrǎ o mânǎ şi fǎrǎ buze. Cum sǎ se înfǎţişeze astfel colegilor ei de clasǎ?!

            Ciudat, nu pǎrerea fetelor o îngrijora. Ci pǎrerea bǎieţilor. Ei, colegii ei de clasă, erau un fel de autoritate moralǎ. Doar ei aveau dreptul de a-i primi ori respinge noul chip.

Chip de copilǎ ce primise în vacanţa de iarnǎ taina fecioriei. 

(…)

            Primǎvara, când zǎpada s-a topit şi au început sǎ rǎsarǎ primii ghiocei, a alergat totuşi în grǎdiniţa casei. Pe locul unde tronase de Revelion caligrama numelui bǎiatului de care era îndrǎgostitǎ, nu rǎsǎriseră nici un ghiocel, nici o narcisǎ, nici un tei prevestitor de ursitǎ.

            Numele compus din cele douǎ silabe, ce se repetau, alergându-se ca un ecou, una dupǎ cealaltǎ, simetrice, egale, a fost singurul pe care copila l-a scris vreodatǎ, cu nevinovǎţia celor 13 ani, pe omǎtul iernii, aşternut în grǎdiniţa casei, la cumpǎna dintre ani. Nicicând nu ar mai fi putut retrǎi emoţiile caligrafierii numelui unui bǎiat, cu aceeaşi intensitate.

            În acea vacanţǎ de iarnǎ, ieşise din tărâmul sigur,  indubitabil, de netăgăduit al basmelor prunciei, pentru a lua seamǎ la tainicele hieroglife din picătura de necunoscut a zădărniciei. 

 

                                                                              Paris, 16 ianuarie 2011

 

Din „Vacanţa de iarnǎ”, în: Trecutele găsiri. File de jurnal, ilustraţie Coperta 1 de Diana Adriana, prefaţă de Emil Lungeanu, Bucureşti, Editura Betta, 2015.

 

Cartea poate fi comandată direct la editor:

Tel.: (+4) 0723.674.974

E-mail: bettarosu@yahoo.com

 

 

 

Tags : , , , , , , ,

Réagissez