« Viata ca un cazinou » de George Cristu
Motto:
„Omul e mai nepătruns decât opera”
Şerban Cioculescu, Medalion Caragiale, 1944
Am primit zilele acestea, dinspre malul gălăţean al Dunării, un semn livresc à la Marin Preda, cu ispititoare sensuri: Viaţa ca un cazinou, un debut în proză al poetului Georgi Cristu, aflat la vârsta unei maturităţi împlinite de zidiri în cele două cruciale planuri între care ni se ţese existenţa: cel afectiv şi cel profesional.
Ilustraţia primei scoarţe, lăsând pradă privirii măreţia clădirii somptuosului Cazinou din portul Constanţa, proiectată pe un fond bleu-gri cum numai cerul Mării Negre poate fi la ceasuri mohorâte, mi-a reţinut gând şi privire preţ de minute. Cine nu are amintiri legate de această atât de trăită imagine de pe atât de cutreierata faleză constănţeană, de către paşii noştri? Câţi dintre noi, cititorii acestui volum, nu am contemplat măcar o dată în viaţa noastră, spargerea valurilor mării pe rocile ce apără zidul digului de forţa ori furia lor dezlănţuită, repetându-ne, odată cu retragerea murmurândă a apei, eminescianul vers „Ce e val ca valul trece…”? Cercetând existenţa autorului, înţelegem că amintita ilustraţie grăieşte de la sine despre nevăzutele liane acvatice ce îi torc bogata biografie…