Bazil – Eterna plecare…
Vasile Călinescu, Eterna nevoie de regenerare, în: « Opinii libere », 2011
Aud că filozoful piteştean Vasile Călinescu nu mai este… S-a stins discret, aşa cum îi era obiceiul.
Profesor universitar, sus-pus activist de partid, fost ofiţer de Securitate, rămar, profesor de liceu, a fost şi profesorul meu de filosofie aproape un întreg an şcolar, în urmă cu trei decenii.
Mă hotărâsem, după cinci ani de examene de admitere pierdute la Medicină, să urmez Dreptul… Fiind cel mai vestit profesor de filosofie în urbea noastră, l-am căutat să-i cer lecţii particulare. Avea numărul în cartea de telefoane. Nu se ascundea de nimeni şi de nimic, cu toate că abia ieşise dintr-o poveste urâtă urmată de excluderea din partid şi din învăţământul superior.
Când l-am cunoscut eu, era un amestec curios de înţelepciune şi nesăbuinţă. Inteligenţa şi imprudenţa merg uneori mână-n mână… Spre sfârşitul anului pregătitor pentru examenul de admitere la Drept, era prin aprilie!, m-a întrebat dacă sunt membră a Partidului Comunist Român, partid unic pe vremea aceea, în ţara mea. Nu, nu eram… Aşa am aflat că la cei 30 de ani pe care îi aveam atunci, nu mai puteam urma Facultatea de Drept fără să fiu înrolată în rândurile PCR… Am abandonat gândul de a urma cursurile facultăţii respective, dar Profesorul mă aştepta încă să-i trec pragul.
Avea uşa deschisă de altfel, pentru fiecare. Oricine dorea, putea să vină să-i bată la uşă, să-i ceară timp din timpul său, un dialog, dacă ar fi avut nevoie să se spovedească, în căutarea unei poveţe. Bazil nu dădea sfaturi. Invoca spusele filozofilor timpurilor…
