Mica Sirena – Diana Adriana, Sulina, 2011
Un café, tu en veux ?
En sortant du métro,
Un heimatlos vêtu tout en bleu
Et beau comme un dieu,
Ombre se glisse affectueux,
Me chuchotant au feu :
– Un café, tu en veux ?
Archives par Tags : Diana Adriana
« A doua şansă » © Diana Adriana, Sulina 2012
Răsfoind amintirile bunicului meu…
Costică Licănescu, bunicul meu patern, a fost fiul cel mare al lui Ilie Lică, ţăran liber, născut la rândul său din moşi strămoşi în satul Teiu din lunca Mozacului.
Bunicul meu a ţinut un jurnal din 1920 până în 1948, sub titlul AMINTIRI.
S-au păstrat prea puţine pagini întregi şi lizibile, dar, cu note lămuritoare asupra unor evenimente importante din familie, sat, lume, uneori culturale, alteori legate de fenomene naturale, anotimpuri – iarna grea a lui 1932, de lucrările pământului, preţul animalelor, al grâului, al ovăzului, împrumuturi între săteni, dovezi despre corespondenţa purtată între neamurile ori îndrăgostiţii ce se aflau departe, şi altele.
Am aflat aici ceea ce ştiam din povestirile tatălui meu: Războiul pentru Întregirea Neamului i-a schimbat destinul…
Un destin dintre cele mai încercate, în care se întâlnesc rând pe rând sărăcia, războiul, suferinţa, şansa, curajul, bucuria, necazurile, munca, hărnicia, iubirea, căsătoria, văduvia.
Pădurea de argint © Diana Adriana, Sulina, 2011
Din Jurnalul bunicului meu C. I. Licǎnescu
Vin Iubito
Vino mîndro’n miez de noapte
Amîndoi sǎ ne’ntîlnim
Sǎ ne spunem blînde șoapte
Neștiuţi sǎ ne iubim.
Harap Alb © Diana Adriana, Sulina 2011
Din Jurnalul bunicului meu
C. I. Licǎnescu
Cântec
Foae verde peliniţǎ
colea’n vale’n grǎdiniţǎ
mi se plimbǎ’o copiliţǎ
cu pǎru lǎsat pe ţîţe
cînd pe ţîţe cînd pe spate
inimioara’mi se bate
Periplu
Mica Sirena – Diana Adriana, Sulina, 2011
Te-am căutat, Bărbate, în poema zorilor, în brazda plugului, în lacrima lunii, prin scorburi doldora de părelnice safire, în auriul grâului treierat la arie, pe câmpul însămânţat primăvara, în murgul nerăsărit, prin toamna culesului de porumb ori alte celeste minunăţii ale lumii.
Unde eşti?
Eşti oare?
Islazul înstelat
« Trecutele gàsiri », Betta, 2015
(…)
– Nu se poate, Tudora! Tu nu mi-ai spus niciodatǎ „nu”! Nu pot să cred! Tu, care ai fi alergat de oriunde, pe jos ai fi venit, ca sǎ te întâlneşti cu mine!
Da, bǎrbatul avea dreptate. Aşa stǎtuserǎ lucrurile, atunci, cu ani în urmǎ.
– Şi acum îmi spui „nu”. Nu, nu poate fi adevǎrat. Nu mai eşti tu! Te-ai schimbat dintr-o datǎ, peste noapte.
– Nu, nicidecum!, îi rǎspunse Tudora, râzând. Doar atât am vrut.
– Atât ai vrut?! Cum adicǎ? Şi azi-noapte, ce-a vrut sǎ fie? Ne-a fost atât de bine împreunǎ…
Aici, tot el avea dreptate. Îşi dǎruiserǎ tandreţe, şoapte, şoapte ce fuseserǎ mult timp suspin. Se iubiserǎ ca doi adolescenţi. Iubire? Chemare de dupǎ ani de aşteptare! Delir! Descǎtuşare! Ca şi cum el nu mai cunoscuse nici o altǎ femeie. Ca şi cum, pentru ea, el era întâiul ei bǎrbat. Ca şi cum n-ar fi fost despǎrţiţi nici mǎcar o singurǎ zi. Nicidecum timp de două decenii.
– Ce-ţi veni, aşa, deodatǎ? Sǎ nu vrei tu sǎ mai avem mǎcar o singurǎ noapte, Tudora?! Noaptea noastră?
– Atât am vrut, Nicu!, îi rǎspunse, veselǎ, femeia.
Vacanţa de iarnǎ
« Trecutele gàsiri », Betta, 2015
– Lasǎ-mǎ sǎ-ţi simt buzele!, i-a cerut. Nu va şti nimeni, va fi secretul nostru!
Iar fata l-a privit cu uimire.
Buzele?! Gura ei are buze?! Afla pentru întâia oarǎ cǎ are buze! Ştia, bineînţeles, dar numindu-le, bǎiatul o invita într-o lume pe care copila n-o cunoştea. La şcoalǎ nu învǎţase cum se sǎrutǎ un bǎiat. Cu prietenele vorbea doar despre teme. Şi nici în casǎ nu se vorbea despre astfel de taine. Primise doar sfaturi, aşa, în general. „Sǎ nu te râdǎ lumea, fatǎ mare!”, îi spusese, mai pe şleau, bunica.
Colegul de bancǎ
« Trecutele gàsiri », Betta, 2015
Orfan de mamǎ! Tudoriţa nu ştia ce înseamnǎ grozăvia acestui cuvânt. Dar mama ei o trăise, de la patru ani. Şi tatǎl ei trăise cu această sfâşietoare absenţă, din adolescenţă…
În clasa a VI-a, le venise un coleg nou, fără mamă. Pǎrintele lui îl adusese la socri. Un timp, a stat cu ea, în prima bancǎ, pe rândul de la uşă. Din când în când, îl privea pe furiş, cu admiraţie. I se părea misterios, pentru că avea o altă poveste de viaţǎ. Mult mai interesantǎ decât citise în Singur pe lume, în vacanţa de vară. Multe lacrimi vărsase, pe furiş, să n-o vadă fratele ei, pentru soarta bǎiatului din roman. Acum, eroul lui Hector Mallot ieşise pe deplin din carte şi venise sǎ se aşeze lângǎ ea, în aceeaşi bancǎ.
Serile, înainte de culcare, Tudoriţa se gândea la el, privind tavanul. În desenele cu contur neregulat, lăsate de varul cu care îl spoia mama ei, în fiece primăvară, găsea fel de fel de basme. Talisman pentru genele învinse de venirea drăgăstoasă a blândului moş Ene, cel legendar. Colegul ei de bancă, uzurpând alte muze, se întronase peste întreaga întindere a tavanului. Într-o seară era Făt-Frumos din lacrimă, iar ea, Ileană salvată din ghearele unui monstru. În altă seară, ea era Tom Sawyer, iar el Huckleberry Finn. Altă seară, el era băiatul crescut de bunici într-o colibă şi prefăcut de-o zână rea în răţuşca cea urâtă. Tudoriţa era aceea care îl scăpa, de data aceasta, fireşte, din ghearele blestemului…
10
… Şi timpul, dezlănţuit efrit străveziu din amăgitorul fumegai îngăduit de legea firii, a trecut cum toate cele trecătoare. Cum victoria fulgerului pe înaltul cerului acoperit de tristeţea plumburie a norilor. Cum măreţia concertului ploilor repezi de vară. Cum tihna văzduhului poleit de aripa de rândunică. Cum sărutul îndrăgostiţilor sclipind de zborul licuricilor, în caldul nopţilor de vară. Cum gheaţa iernii pe albia pârâului ce i-a înverzit coasta copilăriei, la casa bunicilor. Pe nesimţite, pe negândite, fără să prindă de veste, fără să-şi dea seama, i-a încărunţit părul.
Peste câteva zile se împlinea o jumătate de veac de când bolta cerească îi era cel mai bun prieten, iar cărăruia orizontului, casă. O jumătate de secol de când zâmbea dimineţilor a speranţă, apusurilor a rugă, miezului de noapte a îndoială. Dorul, hain haiduc ce sta la pândă în sipetul cu nestematele singurătăţii, dorul de satul natal, de copilǎrie, de vremea rudelor dispărute, îi cufundă în sunet de lacrimi, trupul. Îi era peste puteri sǎ îndure şi proaspăta strămutare a pǎrinţilor la marginea satului, acolo unde sălăşluia tărâmul cel prea tăcut al neamului.
Întâiul legǎmânt
Trecutele gàsiri. File de jurnal, Betta, 2015
Vara se perindau în convoi, coviltire cu ţigani. Agăţat de parii căruţelor, întregul calabalâc de nomad, oale, tuciuri, ţoale puse la uscat, traversa, sub bunătatea cerului liber de orice convenţie socială, de la un cap la altul, satul, spulberând în cele patru zări, ziua-n amiaza mare, prin neastâmpărul arşiţei dogorând din soare, colbul şoselei principale, hărmălaia câinilor şi înfricoşarea sutelor de sǎteni. Privirile agere ale căruţaşilor străini le săgetau curţile…
De aceşti ţigani fără de căpătâi, fără de nici un rost în viaţă, se temea bunica. Nu de cei din Valea Ţiganilor, prezenţe discrete, politicoase, aşezate oarecum la casele lor. Când treceau prin dreptul curţii, spuneau tare, din drum, ca bunicii ei sǎ-i audǎ: „Sǎru’ mâna, naşǎ!”, „Sǎru’ mâna, naşule!”. „Să trăieşti, finule!”, răspundea Mitrică Maşala, din curte ori din pridvor, ştiind că în curând oricare dintre ei va veni sǎ le cearǎ sǎ îi cunune ori sǎ le boteze plozii. Şi ea botezase un puradel şi-l ţinuse în braţe, cât era de micǎ.