In Memoriam Micaela-Alexandra Ghițescu
(Bucureşti, 18 iulie 1931 – 13 mai 2019)
Da, am cunoscut-o personal pe Micaela Ghiţescu. Ne-am cunoscut graţie unui plan al meu de a scrie o carte despre Brazilia, împreună cu fostul meu profesor de geografie din liceu, Romulus Sorescu (1932 – 2011). Dorinţa aceasta are povestea ei, ca orice intenţie, iar manuscrisul s-a înălţat pe întâlnirea cu ES Jerônimo Moscardo de Sousa, ambasadorul Braziliei la Bucureşti, la Universitatea din Piteşti, la invitaţia rectorului Gheorghe Barbu. Întâlnirea concretă cu Micaela o datorez profesorului brazilian Ático Vilas-Boas da Mota (1928 – 2016), cercetător al istoriei şi folclorului român, care era unul dintre marii intervievaţi din acest manuscris. Un mare prieten al României, Ático a plecat şi dânsul dintre noi nu demult… Micaela i-a supravieţuit trei ani…
Întâia întâlnire cu Micaela am avut-o la dânsa acasă, în Bucureşti, de 1 martie 2012.
Surâsu-i blând şi trist în acelaşi timp, amfitrion al unui chip senin şi plăcut vederii, m-a întâmpinat în pragul casei, în deplină armonie cu o anumită nobleţe ce iradia cu delicateţe din trupu-i zvelt, atins abia perceptibil ochiului străin de suferinţa trupească şi sufletească a semenului.
I-am oferit un mărţişor. Mi-a dăruit un mărţişor…
Atâta căldură umană îmi venea dinspre dânsa, încât, cu Micaela, nu puteam decât să mă împrietenesc.
A fost apoi parte din câteva dintre acţiunile mele.
I-am organizat o întâlnire cu publicul piteştean, pe scena Centrului Cultural Piteşti, iunie 2012, condus cu talent şi feminitate de ziarista Carmen Salub, în prezenţa prietenelor mele, scriitoarele Steluţa Istrătescu şi Ilzi Sora.
A fost invitata mea de suflet şi-a poezie româno-congoleze la masa rotundă „Poezia, de la Dunăre la Congo” pe care am organizat-o cu prietenii Marius Chelaru (revista POEZIA Iaşi), Dorota, artist liric de origine poloneză, şi Marie Alfred Ngoma (librăria pariziană CONGO) la standul Bazinului Congo, Salonul de carte Paris, martie 2013, România fiind ţară onorată la acest tradiţional eveniment parizian al cărţii. Ar fi putut, fireşte, sau, mai corect formulat, ar fi trebuit să fie pe lista invitaţilor ICR, dar… Pacea socială nu şi-a regăsit albia firească la căderea simbolică a unui regim întronat cu cruzime, devorator de fiii şi fiicele proprii, cum Cronos… La terminarea salonului, invitându-mi prietenii apropiaţi la o cină românească, Micaela a primit să vină cu noi. Ce bucuroşi am fost! În acea seară friguroasă de martie, la această cină, Micaela ne-a povestit despre anii de detenţie 1952-1955. Arestată în aceeaşi zi cu Monseniorul Vladimir Ghika (Constantinopol, 1873 – Jilava, 1954), a trecut prin în aceleaşi închisori în care a închis ochii Monseniorul, fără a trăi bestialitatea cu care a fost chinuit Monseniorul.
Am invitat-o apoi să se alăture altor nume şi condeie în evocarea personalităţii fostului ambasador al Marii Britanii Ivor Porter, singurul biograf autorizat de Casa Regală de România, al Regelui Mihai I. Volumul bilingv „Ivor Porter, un Englez în istoria României”, pe care i-l promisesem lui Ivor de la întâia noastră întâlnire la Nisa, pe Bulevardul Englezilor, l-am editat cu sprijinul parţial al editurii ICR. Lansarea a fost organizată la şi cu lăudabila participare a Institutului Cultural Român din Bucureşti, precum şi a Consulatului Britanic la Bucureşti, în preajma lui 12 noiembrie 2013, zi şi an în care Ivor ar fi împlinit 100 de ani, în prezenţa văduvei lui Ivor, sculptoriţa Katerina Porter. În sală, printre invitaţii de vază şi participanţi, domnul Albert Kalenda, Secretar al Ambasadei Republicii Democratice Congo (RDC), scriitorii Traian Lazăr & Redi Petrescu, precum şi domnul Dumitru Lecca.
Mi-a primit la rândul său, două scurte evocări în paginile revistei „Memoria gândirii arestate” despre un unchi al meu, prizonier de război în URSS între 1941-1949.
Da, am cunoscut-o personal pe Micaela Ghiţescu.
Micaela nu ştia să fie altfel decât o bună prietenă.
Născută într-o nobilă şi veche familie pe linie maternă, Papacostea, talentata doamnă a culturii româneşti Micaela Ghiţescu şi-a trăit ultimii 30 de ani din viaţă acolo unde merita din acel an fatidic 1952: printre oameni de cultură. După 1990, a putut traduce tot ceea i-a fost interzis altădată. Şi, nu în ultimul rând, a avut bucuria şi onoarea să-i fie încredinţată conducerea revistei „Memoria gândirii arestate”, misiune pe care a îndeplinit-o cu destoinicie şi credinţă, până la ultima suflare.
Președintele Portugaliei, Domnul Aníbal Cavaco Silva, i-a conferit Ordem do Infante Dom Henrique, cu gradul de Mare Ofițer (2015).
Surâsu-i blând şi trist în acelaşi timp, se va ascunde în norii veşniciei…
Fie-ţi ţărâna uşoară, suflet blând şi vrednic!
Paris, 15 mai 2019
