O sensibilitate romantică în răspăr cu postmodernismul
Percepţia critică a unui autor prin lectura unei singure cărţi din creaţia sa ar putea părea nerelevantă. În realitate, lucrurile nu stau tocmai aşa. Contactul cu un text nou are ceva din ineditul explorării unui spaţiu necunoscut. Plonjezi în univesul ficţional nepregătit, nu ştii ce vei găsi, dar recunoşti talentul sau absenţa lui. Uneori cartea îţi parvine prin alţii, alteori o alegi singur, multe cărti rămân în umbră, în aşteptare, fără să ştii dacă, între intenţie şi actul lecturii, cel din urmă se va împlini şi autorul se va putea bucura de un feed-back.
Am citit cea mai recentă carte a Steluţei Istrătescu, Între două călătorii, fără să ştiu nimic despre autoare. O lectură facilă, dar reconfortantă prin pledoria autoarei pentru valori umane uitate. O proză scurtă, ancorată în realitate prin tematică, cu incursiuni în trecut, de o profundă sensibilitate romantică, cu personaje feminine de condiţie modestă, victime ale destinului nefericit, dar de o rară demnitate, care trăiesc şi supravieţuiesc sub puterea visului.
Steluta Istratescu, Între doua calatorii, proza, 2015
Volumul de proză scurtă a Steluţei Istrătescu Între două călătorii (eLiteratura, 2015), ediţie îngrijită de scriitoarea Marilena Lica-Maşala, cuprinde 6 povestiri datate, scrise între 1979-2014. Titlul poate face aluzie la periplul autoarei, care precizează timpul şi locul unde le-a scris, ca şi cum ar fi fost inspirate de călătoriile sale. Tematic, autoarea invită lectorul să pătrundă în două lumi: comunistă şi postcomunistă.
Prozatoarea evocă secvenţe de viaţă, focalizându-şi atenţia pe personaje, un anumit tip de personaje, predestinate singurătăţii şi neîmplinirii, în ciuda structurii lor psihice luminoase ce le dă o anumită nobleţe. Sunt personaje feminine neînsemnate şi sărmane, abia observabile, unele apariţii stranii, anacronice, în peisajul cotidian al urbei lor, ca personajul feminin din Când înfloresc castanii. Au în comun suferinţa şi o frumuseţe sufletească aparte, firea optimistă care le salvează de depresii, o atitudine de acceptare a condiţiei lor.
Perspectiva din care sunt privite e realistă, un realism impregnat însă de duioşie şi culpabilitate pentru destinul amar al unor femei ce ar merita reversul. Deşi inferioare social, demne de milă, persiflate de semenii lor, sunt superioare prin caracter, printr-o demnitate care emoţionează. Sunt private de iubire, dar rezistă dispreţului celorlalţi prin puterea visului. Cea mai reuşită, ca portret şi forţă epică, este Când înfloresc castanii.
Decalajul între momentele în care au fost scrise (o perioadă de 35 de ani, după cum indică datale) explică atât subiectele alese cât şi diferenţa de limbaj. După brânză readuce în atenţie un aspect tipic lumii comuniste din veacul trecut: umilinţa trăită de intelectuali, obligaţi să supravieţuiască în condiţii precare. Limbajul exprimă şi el caducitarea şi depersonalizarea individului din acea perioadă.
Subiectele nu au nimic palpitant, însă personajele sunt emoţionante ca tipuri umane. Proza Steluţei Istrătescu comunică ataşamentul şi duioşia faţă de ele, o anumită complicitate a naratorului cu personajul şi simpatie reciprocă. Personajele par proiectate cu intenţia de a reda lumii contemporane calităţi şi atitudini umane uitate.
Povestirile valorifică în parte experienţa didactică şi livrescă a autoarei, au pe alocuri o prea pronunţată tentă romantică, o duioşie şi o candoare în discordanţă cu realitatea contemporană prea crudă, urmează un singur tipar în construirea personajelor defavorizate de soartă: femei singuratice, umile, nefericite, atinse de suferinţă, a căror existenţă se întemeiază pe puterea visului. Nevoia de vis ţese povestea în care personaj şi narator se lasă prinşi, personajele convieţuiesc cu visele lor, le sunt fidele. Tendinţa spre portret, unul reuşit, e un element definitoriu al prozei Steluţei Istrătescu, care ştie însă a mânui dialogul şi descriptivul în cadrul naraţiunii.
Primele impresii despre proza Steluţei Istrătescu se confirmă la lectura altei cărţi, Rochia de mireasă, publicată de editura Timpul în 2014, îngrijită şi prefaţată de Marilena Lica-Maşala, care intuieşte specificul prozei şi predilecţia pentru personaje feminine emoţionante prin delicateţea şi tăria lor.
Steluta Istratescu, Rochia de mireasa, 2014
Proza scurtă este tipul de scriitură care i se potriveşte autoarei. Stăpâneşte tehnica narativă corespunzătoare, are darul de a povesti, de a crea atmosferă. Lectorul e prins de fluxul povestirii care gravitează în jurul unui nucleu narativ extras din experienţa cotidiană. Lucruri simple, banale, trăite şi stocate în memoria afectivă, prind viaţă în mod firesc, cu o simplitate dezarmantă, fără trucuri sau ostentaţie naratorială de dragul experimentului literar. Pur şi simplu povestea curge firesc, se leagă din nimicuri, frânturi de conversaţie, întâlniri, amintiri.
Autoarea ştie să scoată din banal povestea, să evoce o lume, cu o deosebită sensibilitate. Simpatia sa se îndreaptă spre personaje modeste, nefericite, luminate interior de calităţi pe care bulversările şi suferinţele nu le alterează. Cinci povestiri, cu subiecte împrumutate cotidianului (peripluri turistice, întâlniri în gară, amintiri, experienţe dureroase, reverii), care se circumscriu unor momente istorice diferite, la fel ca acelea din Între două călătorii: comunism/postcomunism. Vrăbiuţa, Fiul colonelului refac aluziv lumea totalitarismului prin câteva aspecte de viaţă tipice pentru lumea de atunci: inspecţiile şcolare ce depindeau de capriciile inspectorilor, indiferent de calitatea lecţiilor predate; excluderea din facultăţi a tinerilor pe criteriul “originii nesănătoase“, pericolul arestării pentru lectura unei cărţi interzise, detenţia intelectualilor, aruncaţi în închisori pentru originea lor socială, apartenenţa burgheză, exilul voluntar prin fuga peste hotare, munca la canal.
Contrastul dintre o lume în disoluţie şi o alta în formare este privit deseori prin ochiul copilului inocent, neiniţiat, căruia i se ascunde adevărul pentru a nu trăda în inocenţa lui secretul adulţilor, cum se întâmplă în Fiul colonelului, cea mai reuşită dintre povestiri, cu intruziuni în fantastic.
Remarcăm aceeaşi tendinţă spre reveria romantică, prin chiar personajul-narator, uneori apelul la livresc, un firesc al dialogului adaptat personajelor şi mediului lor, predilecţia pentru portret şi o pledoarie pentru demnitate.
Alba Iulia, 4 aprilie 2015
Bibliografie:
Steluţa Istrătescu, Între două călătorii, ediţie îngrijită de Marilena Lică-Maşala, prefaţă de Marin Ifrim, postfaţă de Elena Radu, text Coperta IV, Passionaria Stoicescu, Bucureşti, eLiteratura, 2015.
Steluţa Istrătescu, Rochia de mireasă, îngrijită şi prefaţată de Marilena Lica-Maşala, Iaşi, Timpul, 2014.
Articol pentru „Oglinda literară”
