Străbătusem cartierul în lung şi lat, cu verişoara Cornelia, în căutarea unei locuinţe pentru tanti Larisa.
Ultima vizită a fost la ieşirea din oraş, către pădurea Trivale, puţin după orele 21. Noaptea părea să vină mai repejor decât ne răsfăţase arşiţa zilelor trecute. Fiorul înserării mi-a amintit că suntem totuşi în prima zi de august…
Apartamentul pe care urma să-l vedem era într-un bloc ridicat în ultimii ani. Nici nu ştiam că există… Înconjurat de case noi, pe care oamenii locului le numesc „vile”, m-a surprins cu frumuseţea lui exterioară, suplă, modernă. Înălţat pe piloni, „găzduia” maşinile locatarilor, parcate frumos, una lângă cealaltă. Păzite discret de două bariere, păreau că dorm mulţumite.
Roşietic de lună, Piteşti, 1 august 2015
Nu am vrut să luăm liftul. Fiind la etajul doi, am ales să urcăm trepetele, cât să ne putem bucura şi de arhitectura interioară a blocului cel nou. La primul etaj, multe cărucioare. Semn de tinereţe îmbucurătoare…
A fost uşor să găsim apartamentul. Proprietara ne aştepta în uşă. Am intrat într-un hol vast, pătrat, ce avea rol de cameră de zi ori living ori cum s-o fi chemând. Cameră de trecere, făcea legătura cu restul casei: un balcon lung şi asimetric în dreapta, un dormitor în faţă, o bucătărie lungă, îngustă, tristă, în stânga, şi baia.
„Bucătărie cu zid comun cu baia!”, am bombănit mirată, rostindu-mi în cele din urmă, cu voce tare, gândul. Gazda, o femeie în jur de 37-38 de ani, mândră de apartamentul ei până în acel moment, a încercat o explicaţie de ordin practic.
– E destul loc pentru gătit!
– Gătit! Nu stăm în bucătărie doar pentru gătit... Bucătăria este locul în care se adună cei ai casei! Intimitatea unei bucătării îi cheamă cel puţin o dată pe zi, să stea de vorbă, să-şi spună ce-au făcut cât nu s-au văzut ori ce vor avea de făcut… Seara, mai ales. Dar nu-i vina dumneavoastră, doamnă! – am adăugat, repede, încercând să-i dau oarecum satisfacţie. Dumneavoastră aţi dat banii pe ceea ce vi s-a propus. V-aţi gândit poate la o investiţie, nu neapărat la funcţionalitatea spaţiului. Cum or fi gândit arhitectul, constructorul, mă interesează.
– Da, a fost o investiţie! L-am cumpărat de la o familie în vârstă. După ce s-au mutat aici, doamnei nu i-a mai plăcut. S-a sfătuit cu soţul dânsei şi au hotărât să se întoarcă înapoi, în cartierul în care locuiseră o viaţă.
– Au avut dreptate…
Am oprit aici dialogul cu gazda noastră. Nu voiam să critic, mai mult decât cerea situaţia, împărţirea nemulţumitoarea a suprafeţei apartamentului, iar hotărârea foştilor proprietari o recunoşteam prea bine… Aşa gândise şi mama mea, în urmă cu ani, când a părăsit chilia mea de la etajul patru, pentru a se întoarce în casa ei, în satul ei…
Am ieşit pe balconul lung şi asimetric, tustrele. Învioraţi de ploaia abundentă ce răcorise pământul şi văzduhul ultimelor 24 de ore, greierii se întreceau într-un concert fascinant… Arcuşuri nevăzute mângâiau liniştea serii, aducându-mi aminte de verile copilăriei din curtea părintească. Ori de plimbarea aceea minunată, când am îmbrăţişat trunchiul unui copac bătrân, reuşind cu greu să-l cuprind pe jumătate… Scoarţa lui purta în riduri, vremuri şi cald de Cuptor… Aş fi vrut să rămân acolo, suspendată în vraja începutului de noapte, să ascult până în zori, greieri şi vuiet de glasuri cotrobăindu-mi cotropitoare gândul…
Mi-am îndreptat privirea spre cer. În faţa noastră, deasupra nopţii, deasupra gâzelor ce locuiau iarba grădinilor din jur, deasupra copacilor pădurii de-alături şi grijilor oricărui pământean, luna! O lună plină, roşietică. Obraz celest rubiniu, cum nu văzusem, cred, niciodată. Un nor gelos s-a grăbit să-i îmbrobodească fruntea…
Piteşti, 1 august 2015
