Prietenul Marin Ifrim mă întreabă iară… (5)

A cincea întrebare…

– Şi încă ceva, o întrebare la care nu eşti obligată să răspunzi. De ce eşti frumoasă, deşteaptă şi devreme la Paris? Te întreb serios, pentru că, eu, dacă ai fost pe aici, prin cătunele noastre culturale, în fiecare dimineaţă ţi-aş fi pus flori la geam. Cred că meriţi oricum, oriunde ai fi…

– „Cătun cultural”, ce frumoasă metaforă! Aş fi primit florile, Marin, cu dragă inimă, mai ales că pe aici, urmaşii galilor şi francilor se sfiesc să le ofere… Altă gândire, altă cultură, alt fel de a vedea femeia, totul este altfel decât în Carpato-Balcanii noştri… Noi, românii, am moştenit de toate de la dacii noştri, de la romanii noştri, de la otomanii şi tătarii noştri, ori de la saşi, secui, şvabi, dar şi de la noi-înşine. Suntem sfătoşi, ca prototip uman, suntem harnici, avari de muncă, vulcanici, pătimaşi, dar ne dăm viaţa pentru o idee şi cămaşa de pe noi, altuia, mai goluţ ca noi… E drept, dacă ne necăjeşte acest altul, peste măsură, se poate întâmpla să devenim olteni… Îl certăm, îl facem de ocară, nu-l urâm însă, nu ţinem duşmănie, şi îi întindem iarăşi o mână, dacă ajunge la ananghie. E bine că suntem încă deschişi, săritori, darnici, primitori.

Totuşi, nu trebuie să uităm: chiar şi noi, scriitorii, trebuie să punem umărul să ne creştem ţara. E timpul să cerem confraţilor din alte ţări să vină să se aşeze un timp, la noi, lângă noi, în cătunele noastre culturale, ca să cunoască mai bine şi să uite chiar să mai plece…

Satul a fost, mai mult încă decât marile biblioteci antice ale omenerii din Ninive ori Alexandria, şi va rămâne singura „genă” a transmiterii tradiţiilor şi înţelepciunii. Nu citadinul, nici Internetul, ci micile comunităţi umane, statornicite de-a lungul timpului, tribul, satul, cătunul. Noi, românii, nu prea mai avem ce face singuri în satele noastre, fără confraţii de alte limbi, alte culturi, ori oameni simpli, pur şi simplu. Iată, Occidentul, în ultimii 20 de ani, a devenit multietnic, fără să stea pe gânduri; şi primeşte zilnic noi neamuri. Nu mai vorbim de exodul locuitorilor din câteva zone geografice seismice, mai ales insulare, leagăne de civilizaţie milenară ale lumii, ce vor dispărea acoperite de talazuri (Ceylon, de exemplu). Ori de zonele evacuate politic, militar.

E timpul să nu mai vrem să fim tot în urma Occidentului; e timpul să ne deschidem larg porţile altor neamuri, să-i invităm la noi în ţară. E loc destul pentru ei, printre noi. Mai ales că sate întregi româneşti s-au mutat în Italia, în Spania, ori aiurea. Europa trăieşte un nou mare val de schimbări de populaţii, de amestec etnic, cultural, religios, cum a cunoscut pe timpul marilor migraţii, în urmă cu o mie de ani. Nu trebuie să ne lipsim de bucuria de a oferi ospitalitate acestor multe neamuri alungate de taifunuri naturale ori umane (economice,  politice, militare) din ţările lor. 

Frumoasă, deşteaptă şi devreme la Paris… Ai dreptate, încă o dată… Am avut norocul de a veni la timp în Franţa. 2007… Anul adeziunii, anul confuziilor de tot felul, care persistă… E mult de muncit în ţară, dar dincolo de zările încă neîntregite ale patriei este şi mai mult de trudit. Am tot spus-o şi o voi spune până va pricepe şi cel mai surd înrăit român care crede, după ce şi-a băut liniştit ţuica ori berea la cârciumioara din buricul satului ori la vreun post de televiziune, că e de-ajuns să fii român în România, pentru a spune cu mândrie „sunt român” în străinătate…

Altfel, Marin dragă, răzvrătită de felul meu, din leagăn, mi-au trebuit totuşi 60 de ani din viaţă ca să mă pot lepăda de prejudecata cutumei satului meu, potrivit căreia o femeie frumoasă, deşteaptă, trebuia să fie „devreme acasă”… Fără a ne lepăda de cele ce ne frânează cunoaşterea, nu putem scrie. Fără a ne lepăda de cele ce ne domolesc aventura cunoaşterii, dorinţa de a pleca în necunoscut şi de a zidi acolo unde nu ştim pe nimeni şi nimeni nu ne ştie, nu vom reuşi să ne muncim sinele, nu vom putea să-i dăm canon, să ni-l frământăm îndelung, cu grijă, ca să poată plămădi, creşte, înnoi şi sluji evoluţiei spiritului neamului românesc şi omenirii.

Eu una, născută într-un sat unde numele mamei mele a tronat, contat şi influenţat educaţia pentru şcoală şi viaţă – era convingerea dânsei ca dascăl din neam de dascăli – a generaţii de elevi, timp de mai bine de patru decenii, am avut de luptat ca să-mi clădesc propriul nume. Nu am vrut niciodată să mă întorc în satul meu, deşi părinţii mei şi-au dorit foarte mult această revenire după terminarea studiilor, iar mie, mică sultană răsfăţată, mi-a fost foarte greu departe de rădăcinile mele, de ograda mea, de ai mei, de cireşii copilăriei mele, de satul meu, pentru că mi-a fost tot timpul foarte dor. Chiar şi azi, când sunt om în toată firea, mi-e atât de dor de tot ce-am lăsat în urmă când aveam 15 ani, încât mă dor visele de noapte, mă dor lacrimile, mă doare că dispar sătenii din generaţia părinţilor mei şi alţii mai tineri, fără să apuc să le mai vorbesc măcar o dată. Dar, nu am vrut să mă întorc acolo unde eram şi aş fi rămas toată viaţa „fata doamnei Lică”, iar mai târziu „fata Primăriţei”… Mama mea, idolul meu de curăţenie morală, de virtute, prima şi singura, până acum, femeie-primar din istoria Teiului meu natal…

Am vrut să-mi găsesc singură drumul, să aflu pe pielea mea şi cu mintea mea ce înseamnă viaţa, această veşnic ademenitoare ecuaţie în faţa căreia nu ştiu nici mă înfrâna, nici o rezolva, cu nici una dintre formulele algebrice ori trigonometrice învăţate la şcoală… Mă voi întoarce, fireşte, în satul meu, dar nu înainte de a fi pe deplin eu însămi, de-a avea identitatea mea, rezultatele mele, de a-mi fi împlinit misiunea asumată.

Dezbrăcându-mă cu greu de prejudecata de a fi femeie, această piatră de moară ce mi-a stăvilit glezna pe drumul spinos şi nu tocmai desţelenit pe care mi l-am ales, pot să spun că sunt foarte aproape de reuşită. S-a întâmplat să pot afla piatra filozofală, taina de a trăi tihnit în trupul şi mintea mea de femeie, departe de casă, aici, în străinătate. Pură întâmplare, pe drumul unui exil voit. Ultimii zece ani ai timpului meu de creaţie s-au suprapus anilor petrecuţi departe de ţară, dar şi de maturizare firească. Azi sunt gata de-a face pace, fie şi parţial, cu mine însămi, cu lumea şi Creaţia, pentru micul meu război pornit la 20 de ani, când am îndrăznit întâia oară să-mi ridic fruntea împotriva blestemului de a mă fi născut femeie. Sunt pe punctul de a mă întoarce din această îndelungată şi grea bătălie, ce-a durat o viaţă, victorioasă. Azi sunt împăcată cu gândul că m-am născut femeie. Dar sunt împăcată tocmai pentru că scriu. Scriu din preaplinul iubirii mele de oameni, patimilor mele, dragostelor şi fericirilor mele de femeie şi mamă. Cu învoirea, poate, a femeilor ce nu o fac încă.     

Vrei să ne oprim aici, te rog? Mai vorbim altădată. Datoria, prietenii, mă cheamă în stradă… Începe „Marché de la Poésie”, un vechi târg de carte şi întâlniri cu poeţii, cu editorii lor. O tradiţie pariziană de peste trei decenii…

Paris, 8 iunie 2016