Poetul Osman Bozkurt, criticul literar Emil Lungeanu şi poetul Marian Ilie, mai 2018
(urmare din pagina anterioară)
Invitat de onoare al editurii şi grupului literar Betta, a fost vedeta standului organizat de editura respectivă la salonul de carte Bookfest, Bucureşti, ediţia mai 2018. Călătoria sa literară în România a avut ca scop lansarea, în prezenţa sa, a unui florilegiu din volumele sale, poemele fiind alese şi traduse în româneşte de Nermin Yusuf şi Nevzat Yusuf Sarıgöl, sub titlul Düşlerin esintisi/ Şoapta viselor. Poet, prozaor, eseist, publicist, Osman Bozkurt a primit să ne răspundă la câteva întrebări pentru blogul nostru şi presa literară din România. Mulţumim poetului Marian Ilie pentru bunăvoinţa de a fi primit să ne tălmăcească răspunsurile.
Marilena Lică-Maşala: Unde v-aţi petrecut copilăria? Aţi fost un copil fericit?
Osman Bozkurt: Şcoala primară am urmat-o în satul în care m-am născut. (7) Cursurile gimnaziale le-am urmat în centrul comunal, iar pe cele liceale la Liceul economic din Ankara. Era singurul liceu cu acest profil din Turcia. În fiecare an erau admişi 60 de elevi, în urma unui examen la care puteau participa numai absolvenţii foarte buni din toate şcolile gimnaziale din ţară.
După trei ani în regim de internat se semna un angajament cu statul. Am absolvit liceul în 1973 şi am început să lucrez în cadrul ministerului. Semnasem acel angajament, prin care statul îmi asigura un loc de muncă iar eu mă obligam să lucrez şase ani la stat. Când s-au împlinit cei şase ani, în 1979, am părăsit la cerere locul de muncă respectiv. Am rămas în Ankara, unde venisem pe când aveam 14 ani, până la lovitura de stat militară din 12 septembrie 1980. Terminasem liceul la vârsta de 17 ani şi, recunoscut ca major prin hotărâre judecătorească, devenisem funcţionar.
Mi-am petrecut deci copilăria în satul natal, în centrul comunal şi la Ankara.
Dacă am fost un copil fericit? Nu eram un copil dintr-o familie înstărită, dar eram fericit. Fericirea e un termen cu sens relativ. Nu ştiu cât de obiectiv poate fi cineva care vorbeşte despre sine pe o astfel de temă. Pot totuşi să afirm că eram mai fericit decât copiii din ziua de azi. Eram fericit pentru că nu mă jucam cu jucării din plastic conţinând în ele otrava industriei. Jucăriile ni le făceam noi sau ni le făceau cei mari din lemn, pământ, lână. Nu aveam multe jucării. De altfel nici nu prea aveam mult timp pentru joacă. Eram puşi la muncă de la o vârstă fragedă. Uneori făceam din muncă distracţie. Nu eram copii puşi să muncească în atelierele capitalismului sălbatic. Eram împreună cu familiile noastre. Ştiam că muncim pentru noi. Aveam sentimentul că muncind ne ocroteam pe noi înşine.
Nimeni nu era înstărit, însă nu s-a întâmplat ca vreun copil să-i fure altuia tocul, caietul, guma. Nu se fura. Uşile caselor nu se încuiau. Concepţia era că, dacă unul din vecini avea nevoie de ceva, să poată lesne intra şi să-şi ia ceea ce îi trebuia. Se punea mare preţ pe ideea că musafirul sosit de departe să-şi poată astâmpăra foamea chiar dacă nu era nimeni în casă. Uşile erau deschise şi nu exista hoţie.
Tarlalele erau mănoase, dar mici. Geografia acelor locuri era alcătuită din munţi foarte înalţi şi văi, astfel că puteam să le spunem „pământuri care ating cerul”. Din această cauză regiunea Artvin nu prea avea legătură cu piaţa capitalistă, aici derulându-se o economie închisă, pastorală.
Acestea sunt geografia şi spaţiul cultural în care m-am născut. Un climat dătător de bucurie care a înlesnit maturizarea copilului ce eram. O cultură de tip altruist ce avea să mi se dezvolte şi mai mult în anii de liceu petrecuţi la internat.
MLM: Când aţi început să scrieţi şi de ce? Ce anume v-a îndemnat să luaţi condeiul în mână, pentru a dezvălui cititorilor gândurile şi sensibilitatea dvs lirică?
OB: În Turcia orice copil este pasionat de poezie. Se zice, în glumă, că la noi toţi se nasc poeţi, dar unii ajung poeţi pe viaţă. Mă număr printre cei ce au continuat până în ziua de azi această pasiune manifestată încă din anii de gimnaziu şi liceu. Anii ’70 însă, îndeosebi în a doua jumătate, au constituit o perioadă de adânci frământări sociale, cu puternice mişcări de masă. Am continuat să citesc literatură, dar nu a existat nici o cale de a publica poeziile şi prozele scrise în acei ani. Era greu şi să ţii la loc sigur fişele de lucru. Manuscrisele mele, pe care le-am putut păstra în siguranţă până la lovitura de stat militară din 12 septembrie 1980, mi-au fost ridicate de poliţie, întrucât am fost pus sub urmărire penală ca opozant. Nu mi le-au mai dat înapoi. Apoi, în timpul anilor de detenţie, 1983-1984/1985-1986, m-am ocupat mai mult de poezie. Prin 1987-1988, revistele literare au început să-mi publice poeziile. Poemele din volumul de debut Kumdaki Resim (8) au fost scrise în închisoarea Metris (9) în proporţie de 90%.
Revenind la sensibilitatea lirică: conştiinţa, intuiţia şi sentimentele noastre interacționează cu condiţiile din mediul înconjurător. E posibil ca textura lirică a poemelor mele să aibă legătură cu condiţiile în care le-am scris, dar n-aş putea spune că sunt un reflex cert şi suficient al acestora. Din următorul motiv: în condiţii similare, oameni diferiţi pot avea sensibilităţi diferite. Făcând abstracţie de mediul obiectiv, capătă o importanţă aparte înclinaţiile subiectului (poetul), preferinţele lui privind cea mai potrivită reprezentare dată evenimentului (stilul, maniera). Din acest punct de vedere va trebui să acceptăm că intră în discuţie şi componente individuale. Ca orice om, fiecare poet trebuie să aibă propria sa sensibilitate.
(va urma)
Note:
(7) Poetul Osman Bozkurt s-a născut în Ardanuç, provincia Artvin, regiunea Mării Negre, nu departe de graniţa cu Georgia.
(8) Kumdaki Resim (Fotografia din nisip) a apărut în 1995 la editura Gerçek Sanat din Istanbul.
(9) Metris Cezaevi, închisoarea Metris: una dintre cele trei închisori militare în care au fost închişi „opozanţii” loviturii de stat din 12 septembrie 1980, printre care şi poetul Osman Bozkurt. Lovitură urmată de instaurarea unei legi marţiale în toate provinciile Turciei acelor ani. Aflată în cartierul Bakirköy din Istanbul, închisoarea funcţionează încă.