OMOM

VI

(fragment)

Fără el, săptămâna trecuse greu. Tudora îşi forța pasul să meargă în ciuda gândului rătăcind printre amintirile proaspete de-o vară ce se împleteau cu vântul rece şi ploaia de septembrie, de parcă natura însăşi era întristată de dispariția lui misterioasă.

Câtă mângâiere în odihna acestor nori ce-nfruntă adierea înfringurată a vântului de toamnă! O toamnă aparte, altfel decât multe alte toamne ce-i duc şi aduc visele deşarte de femeie îndrăgostită. Mâhnirea spumegă în oasele ei, detronându-i liniştea interioară.

Zilele se petrec cu frunzişul lor de umbre şi lumini, aşteptând un semn. Despre el. De la el. De jur împrejur, da, toamna. Iată, frunzele căzute pe pământul umed. Şuierul vântului le înălță cum mâinile lui despletindu-i părul lung.

Frunză înălțată-n vânt s-ar fi vrut!

Iar el să-i despletească părul înspicat cu dărnicie de timp.

*

Merge. Caută. Merge şi caută ceva concret, palpabil din trecerea lui, din trăirile lui.

Nu, nu acolo trebuie să-l caute, atât de departe, printre copacii parcului prin care s-au plimbat cândva, ci aici, mai aproape, înlăuntrul sufletului ei înlănțuit într-un anotimp.

Să fi fost doar o pasăre călătoare prefăcută într-un demn voinic de-o vrăjitoare rea? Găsit din întâmplare pe treptele amăgirii ce adăpost le-a fost un timp?

Nu, nu s-au întâlnit din întâmplare.

Aşa le-a fost scris.

Nici dispariția lui nu este întâmplătoare.

Atât le-a fost scris.

*

S-au întâlnit în raza caldă şi mângâietoare a verii. Nu ştie ce i-a despărțit, de fost-a blestem ori binecuvântare. Oricum, nu contează.

În sfâşietoarea durere ce-i despică trupul, un gând: nimeni nu-şi poate ocoli soarta.

Taina întâlnirii lor nu era în ce va fi fost, nici în ceea ce ar fi fost omenesc să se întâmple, ci în miracolul întâlnirii înseşi.

Da, Tudora întâlnise ceea ce nu credea că va întâlni vreodată la un semen: sinele său.

Omom îi semăna.

Erau zidiţi amândoi de nelinişti, de ispita necunoscutului, de atracţia zării, de cercetarea celor ce se află dincolo de zare.

Aventura, riscul, provocarea, drumul, întrecerea cu sine erau blazonul lor.

Doi străini s-au întâlnit într-un modest cătun parizian.

Veneau de foarte departe, din milenii culturale mult îndepărtate, din munți şi ape atât de diferite, modelați de tradiții şi religii deloc asemănătoare.

S-au oprit.

S-au privit îndelung.

Şi-au povestit apoi ca şi cum s-ar fi ştiut de mult.

Da, inimile lor se ştiau, se recunoscuseră. Se mai întâlniseră, bătuseră laolaltă cândva, într-o singură inimă.

Când?

Pe vremea unei uliți din înfloritoarea Romă poate.

Roma cea antică, invincibila Romă.

*

Simetria ridurilor adânci, armonioase, precum grădinile castelului regal de la Versailles, cioplise un chip de bărbat, stăruit de taine. Ochi gri-albaştri înnobilau acest chip în timp, dincolo de timp, indiferent de timp.

Va lua cu sine amintirea acestei princiare înfăţişări, răzvrătite, fără stare, cu umbrele şi luminile ei cu tot, şi-o va trece-ntr-o nemuritoare legendă orfană de personajele sale.

Fără de greşeală, ce muritor ar putea trăi oare?

Cătunul prăzmuieşte iertarea. „Marea Iertare”.

Să iertăm, dară.

#deTeiu

Paris, 28 Răpciune 2020

Ilustraţie: Lina Stern