O pală de vânt mi-a adus, pe geamul larg deschis, parfumul teiului, în casă!
Teiul înflorit la balconul meu
După nici o jumătate de oră, un fulger năpraznic şi-un tunet egal, au întunecat văzduhul. Într-o clipită, ploaia, ce se anunţa de dimineaţă, a învăluit în repezi stropi peisajul din faţa ferestrei mele. Am alergat de la un geam la altul, din odaie în odaie, să le închid, să nu intre apa în casă. Rabatabile, le-am deschis pe verticală, privind bucuroasă căderea ploii-n şiroaie de pe streaşină… Da, am pus de ceva vreme, streaşină, la balcon…
Streaşina aceasta mă face să mă simt azi, mai puţin singură pe lume; îmi aminteşte de streşinile copilăriei, când alergam vara să punem sub ele găleţi, pentru a strânge apa de ploaie pentru baie…
Ce bună era apa aceea de ploaie! Pe atunci nu se auzea de ploi acide.
Ploile de vară erau ca şi acum, repezi, calde, îmbelşugate… Era o bucurie să fugim în curte, cu picioruşele mici desculţe, să ne bălăcim în bălţile efemere, cu apă călâie, atât de plăcută pielii…
Între timp, concertul apei răpăind peste copaci, peste blocuri, pe aleile dintre blocuri şi prin gândurile mele, s-a oprit. Merg şi deschid iară, larg, fereastra! Soarele îşi sprijină raza pe auriul florilor de tei ce stau plecate toate sub înaltul frunzelor udate… Alături, ciripit de păsări încep să vestească liniştea de după ploaie; în preajmă se aud iară glasuri de oameni şi motoare de maşini, plecând, oprind, trecând.
În văzduhul răcoros, hotar timpului, miracolul parfumului de tei!
Şi din când în când, tunet îndepărtat.
Piteşti, 20 iunie 2015, ora 16:30