Aferim, frate Marin, aferim!
Cu Marin Ifrim la « Arges TV », Pitesti, 19 februarie 2015
Ai mai aruncat lumii o mănuşă-carte…
Rostuim şi noi pe blogul nostru, cu voia dumitale, picături din mâţişorii cu care ne-ai înrourat dimineaţa…
„Gând rostuit”, „Optică”, „La forjor”, „Drumul cuvintelor”, „Cărturarul”, „Aferim!”, şi alte poeme…
Gând rostuit
Gândind reacţii la ceea ce gândeşti, fugi cu
gândul de gând, în gând
Cel mai ascuns eu, e cel la vedere
Cu toate costurile sale uriaşe, gândul nu-l mai
poate arăta
Pe Isus, niciodată ,rostuit pe cruce; gândul crud
Ca un biet animal orb şi înfuriat că nu poate să
existe fără cuvinte
Cum cuvintele nu pot exista fără să fie gândite:
Amin!
Nimic nu e mai trist ca începutul neputinţei din
ochi, văzând şi înţelegând
Dinainte cum se termină lucrurile care încă nu
sunt. Tăcere neasumată,
Boală curată, gânduri învelite în cenuşă pentru a
încălzi amurguri literare fireşti
Într-un dispreţ cosmic faţă de viaţa celuilalt.
Marin IFRIM * În sângele ploii
Omul cu un singur locuitor
Omul cu un singur locuitor
Învelit în aer
Jumătate-n lumină
Cealaltă jumătate în întuneric
Omul cu o singură faţă jupuită de adevăruri
Scafandru în propriul său sânge
Din cap până-n creştet
Retras în extremităţile casei
În legitimă apărare
Deschizând nasturii retinei şi
Privind cum printre aceste două puncte:
Se strecoară toată viaţa sa orbitoare
Neantul burduşit cu el însuşi!
Marin IFRIM * În sângele ploii
Optică
Cum pot vorbi când ochii tăi
Nu înțeleg tăcerea?
Sunt aici ca să vezi
Ce înseamnă
În ruptul capului. Vorba aceasta
Crescând din pustiul prea plin
Al singurătății aglomerate.
Sunt aici ca să vezi
Ce departe ești de propriile tale
Priviri
Marin IFRIM * În sângele ploii
La forjor
Tu măsori lucruri inexistente,
Îmi spune faurul, recenzentul
Din vârful ciocanului său cronologic
Dintre vârfurile degetelor
Îmblânzitoare, obișnuite cu forjări
De infarct mineral. Eu? Despre mine e vorba…
Eu care am lipsă de fier în sânge, măsor veșnicia?
Am auzit-o și pe-asta
Trăind.
Marin IFRIM * În sângele ploii
Scrii acum
Scrii acum. E ceva ce nu poate fi scris. Scrii,
De exemplu,
Undeva în ceea ce o să zici
Lipsește un punct.
Un motiv
Ca să fii scos din scris
Pentru că virgula are o formă
și o dimensiune arheologică
în viitor
nu
și aici.
Marin IFRIM * În sângele ploii
Șantier în dezafectare
La capătul resemnării nu te așteaptă
nici o băncuță de lemn și nu-ți miroase călcâiul
vulnerabil
niciun câine de rasă; la capătul resemnării dormi în
piatra
spartă de sculptori urologi, înfășurat în nisipul unei
statui
căzute în implozia unei cariere de calciu și nimic
nu se compară cu locul din care, de bună voie,
amintirile
ajung înaintea ta, fiind deja purtate de alți
pretendenți
la mâna unei eternități de second hand – ca și cum
dincolo
de cuvinte cresc niște guri, ca niște basculante noi
încărcate cu guri la rândul lor pline cu
basculante vechi:
o coloană de guri pleacă, o coloană de mașini vine
toate cu același șofer adormit sub cerul negru
al gurii
cu capul pe volanul unui dric de Formula 1 barat.
Marin IFRIM * În sângele ploii
Drumul cuvintelor
colecție de scrisori nedesfăcute
către Nicoleta şi Valeriu:
întâmplări ferecate,
somn liniștit, filozofie
viața este cel mai lung drum
care poate străbate un om
în sens unic:
îl cară, îl lasă undeva
și o ia de la capăt –
viața, drumul cuvintelor
Marin IFRIM * În sângele ploii
Cărturarul
Lui Petru Ursache
Nici acum nu ştiu pe unde intra în bibliotecă.
Apărea aşa, dintr-o dată, ca un sfânt anonim,
El însuşi fiind o bibliotecă.
Vorbeam cu duhul său,
Îi simţeam tâmplele dogoritoare, paşnice pulsaţii
De gânduri subţiri, ca sângele de îngeri.
Citeam în el ca-n Biblie şi eram tare fericit
Că-l pot vedea chiar şi când nu exista
Decât în cărţile sale.
Pe stradă, părea o copertă de carte stelară
Bătută de vânt
De neclintit, numai plumb transparent, cu
mersul acela de fermitate blândă
De cărturar timpuriu,
Odată cu începutul.
Marin IFRIM * În sângele ploii
Aferim!
O vietate alunecoasă îşi pune solfegii în vârfurile
degetelor. Cântă valurile mai abitir decât
închipuitele cercuri ascunse.
Cerul din apă fumegă, scrumieră pentru meteoriţi,
peste sfârcurile apei clătinate într-un lighean de
pământ.
Acesta este oceanul, jungla de acum cinci secole,
prin care Columb tăia cu maceta ceaţa noii lumi,
pentru caravelele sale bezmetice.
Dincolo, un chip de zăpadă ignoră apa, pământul,
focul şi aerul:
Dumnezeul apei minerale, marea e neagră
doar noaptea, e plină cu valuri de vin
Din podgoriile proxime
Şi ne spală pe noi de toate păcatele turceşti,
făptuite cu iataganul
Sau cu organele ienicereşti.
Şi nu ne duce pre noi peste Bosfor şi Dardanele,
Acum şi pururea şi-n vecii vecilor: Aferim!
Marin IFRIM * În sângele ploii
Paris, 21 aprilie 2016