Marin Ifrim

sau

Drumul cuvintelor

 

 

 

 

 

 

 

 

Drumul cuvintelor poetului Marin Ifrim s-a oprit.

Vestea a picat din seninul omniprezent al vrăjitei oglinzi Facebook ce s-a învolburat deodat’.
Acea zi de miez de marte ne-a despărţit de Marin Ifrim. Cum ar fi spus el însuşi, pe acest „drum cu unic sens”, nimic nu e mai trist ca „începutul neputinţei din ochi, văzând şi înţelegând dinainte cum se termină lucrurile care încă nu sunt”. Din acel 14 martie ni s-a îndoliat simţirea, gândirea, grăirea, amintirea… Lacrimi prin vadul Buzăului, ostoind fruntea tăcută a Poetului.

Nemângâiată mi-a stat inima cernită-n depărtare de neputinţa de-a merge cu o lumânare la priveghiul unui iubit Poet.

Ce ne-a legat? La început a fost acel vals literar cu trup şi chip de interviu şi literă de carte. Poet, publicist, memorialist, întemeietor de reviste literare, Marin Ifrim nu rezista tentaţiei de a iscodi oamenii epocii sale…

Apoi a fost simţul onoarei şi al cuvântului dat în care credeam amândoi cu sfinţenie. Pentru a-i mulţumi, am pus la cale, în mare taină, cu ziarista Carmen Salub, directoarea Centrului Cultural Piteşti, un murg literar. Iar el a primit să vină. L-am întâmpinat cu tot ceea ce putem avea mai bun pe lumea aceasta: poezia şi prietenia. Prietenele şi prietenii mei poeţi, publicişti, artişti, Steluţa Istrătescu, Ilzi Sora, Carmen Salub, Luminiţa Picui, Adina Perianu, Gabriela ZăvăLaş, Aurel Sibiceanu, Constantin Vărăşcanu, Marin Toma, ni s-au alăturat din toată inima.

Seara a fost deschisă cu un vals, pe acorduri interpretate de Ilzi, la pian. Un vals adevărat. Deghizată în maestru de ceremonii şi costum popular, am mers spre Marin, care se aşezase confortabil pe un scaun nu departe de scenă, să-l invit la vals. „Nu ştiu să valsez”, mi-a şoptit, dând să se împotrivească. „Nu-ţi face griji, ştiu eu”.

El se împotrivea, eu insistam. El pe scaun, eu în picioare, spectatorii priveau, timpul trecea… Ilzi, cu subtilitatea ei empatică, simţind ezitarea lui Marin, a reluat valsul cu mai multă tărie. Deznădăjduită, temându-mă că vom rata începutul inedit al acestui murg literar îndelung ticluit, am uitat de orice etichetă, l-am prins de mână, smulgându-l de pe scaunul cu care părea că făcuse legământ pe viaţă. M-a urmat, în cele din urmă, pe scenă, nu tocmai convins, dar a intrat în joc. Şi, minune! Marin valsa foarte frumos!

A fost apoi acel miez de zi, sub soare de primăvară. Păşeam laolaltă pe una dintre trecerile de pietoni ale Buzăului. Îmi povestea despre planurile lui, copiii lui, prietenia cu doctorul Valeriu Bistriceanu. Zărind din stânga lui o maşină ce se îndrepta spre noi cu o viteză demnă de un bolid al viitorului, m-am oprit instinctiv. Marin, furat de şirul povestirii, nu a simţit că m-am oprit, dar nu vedea nici nenorocirea ce venea din stânga. În miimea clipei, înspăimântată, neştiind cum să-l opresc şi să-l feresc, mai ales, de urgia ce se îndrepta peste noi cu hotărâre olimpiană, am urlat din adâncul fiinţei mele: „Marine”! Urlet îmi era graiul, urlet chipul, urlet sufletul, urlet gândul, urlet trupul. Eram toată un urlet, iar urletul îmi era totul, singura salvare. Mi-am amintit în miimea clipei moartea tatălui meu şi cum mi s-a stins pe braţe mama. Nu, nu se putea. Nu, nu puteam să-l las pe nebunul de la volan să-l spulbere pe Marin acolo, pe trecerea de pietoni, în faţa mea, în prezenţa mea. Marin nu vedea primejdia, dar nici nebunul nu vedea că intră într-un om, într-un poet, într-un tată, într-un prieten al vieţii. Nebunul stătea nepăsător la volanul maşinii lui ce se pregătea să ucidă. Da, doar urletul meu reverberat de ecoul lumii îl puteau smulge pe Marin din starea de plutire, de visare, din neatenţia lui boemă. În acel urlet, toată făptura mea se-mpotrivea nenorocirii. Am uitat de educaţie, mi-am învins toate barierele culturii şi bunei creşteri şi am urlat. Trecătorii, pe trotuarele măgieşe, s-au oprit înmărmuriţi, înţelegând primejdia. Marin, cu nonşalanţa lui princiară, ţinându-şi o mână-n buzunarul pantalonilor, auzindu-şi numele strigat din freamătul îngrijorat al florilor de castani ce străjuiau bulevardul, a întors nedumerit capul spre mine, cu ochi întrebători, neterminându-şi însă pasul. Miracol salvator, căci bolidul indolent a trecut cu impertinenţă razantă de vârful pantofului lui. Tremuram toată de spaimă şi de furie, neputând să mă urnesc. Oamenii de pe trotuar au strigat după inconştientul şofer. Acela a încetinit ceva mai încolo. Laşitatea, desigur, i-a apăsat din nou pe acceleraţie, purtându-l hăt, departe, cu aceeaşi obrăznicie vitezomană.

Iar Marin stăruia să mă privească nedumerit… „Hai, vino, avem prioritate”, mi-a zis împăciuitor. Iar eu nu reuşeam să mă clintesc din spaima ce mă ţintuise locului…

*

Aşa era Marin. De-un calm somptuos faţă de nimicurile ce compun şi descompun viaţa, ce-adună şi dezbină oamenii, însufleţind clipa, trădând veşnicia între Iordan şi Styx.

Ne-a lăsat în dar: „Gând rostuit”, „Optică”, „La forjor”, „Drumul cuvintelor”, „Cărturarul”, „Aferim!” şi multe alte inspirate poeme…

Pe drumuri de cuvinte cu unic sens, fie-i veşnic numele pomenit!

Marilena
Paris, 10 martie 2020