… de Marin Ifrim
Categoric, Lucreţia Picui face parte din categoria rară a poeţilor sentimental-rafinaţi, ca să folosesc o sintagmă brevetată de regretatul critic literar Radu G. Ţeposu. Biologic, autoarea ar aparţine Generaţiei 80, scrisul acesteia însă, spune altceva. Dacă Optzeciştii, câţi or mai fi în exerciţiu literar, dau semne de blazare, colega noastră de generaţie scrie versuri uşor atemporale, netentate de gratuităţi ludice, încărcate de înţelepciunea celui care, într-o manieră uşor cioraniană, conchide fără echivoc:
Din prima zi învăţăm să pierdem.
Niciodată nu recuperăm nimic.
Niciodată nu bănuim
că-ntr-o zi, în amurg,
ne vom cântări toată viaţa.
Părerile de rău ne rămân/nerăscumpărate.
N-am iubit ce aveam de iubit,
N-am trăit ce era de trăit.
(Pierdem, pag. 75).
Cam aşa “sună” poezia autentică, versurile care fac sigură trecerea de la minte la suflet şi invers, fără zorzoane stilistice, fără volute retorice epatante. Nu ştiu dacă volumul “Fără anestezie” , apărut la Editura Tiparg, în 2011, e cartea de debut editorial al Lucreţiei Picui, însă, citindu-i cu atenţie cele 68 de poeme, constat că autoarea are o experienţă literară clară, o cultură bine asimilată şi o reţetă aproape instinctuală a cromatizării imaginilor liricizate:
M-am descifrat, filă cu filă,
adâncindu-mă-n mine
ca să ajung la miezul
cuvintelor neîncepute,
nerostite,nevăzute,
ascunse ca un sâmbure
în carnea dulcelui fruct.
M-am înfăşurat
ca pe prunc în imaculatele
scutece moi de zăpezi,
Mi-am înmuiat sufletul
adânc, între scoarţele calde,
şi-am respirat, curate, bucuria
şi-nţelepciunea vieţii întregi
(“Eu…cartea”, pag. 41).
Caracteristica dominantă a versurilor este iubirea, cu toate “cutumele” şi “anexele” sale: singurătatea, dorinţa, revelaţia, tăcerea, visul, aşteptarea, împlinirea, bucuria etc. Iată şi un poem demn de orice antologie serioasă a poeziei româneşti contemporane, un poem pentru care autoarea ar fi putut fi invidiată chiar şi de inconfundabilul Marin Sorescu:
Doctore,
mi-am fracturat sufletul,
s-a împiedicat de o privire ascuţită,
s-a răsucit în toată dragostea lui
şi şi-a frânt o aripă!
Hai, pune atele sau coase cu sfoară
ce-a mai rămas!
Coase!
Nu mă lăsa infirm,
nu mă rupe de mine!
Coase şi spune-mi
cine în mine se revarsă prin ochi,
fără anestezie?
Cum am ajuns
să-mi fiu străină mie
şi cine m-a smuls din mine,
doctore?”.
(Fără anestezie, pag. 48).
Aş mai remarca, la această frumoasă carte, calitatea hârtiei tipografice şi grafica profesionistă realizată de
Tatiana Iulia Ciurea, artist plastic, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.
Sursa: Letopisetul lui Marin Ifrim, Buzau, 24 februarie 2015