RSS
 

Marilena Lica-Masala: „Acasǎ” sunt când pǎşesc pe un drum nou…

18 Mar

 

Marilena Lica-Masala si Marin Ifrim, Arges TV, Pitesti, 19 februarie 2015

Marilena Lica-Masala si Marin Ifrim, Arges TV, Pitesti, 19 februarie 2015

Interviu realizat pentru revista ProArtSport şi cotidianul piteştean „TOP”, Piteşti, cu ocazia dublei lansǎri de carte organizatǎ de Marilena Licǎ-Maşala, la Centrul Cultural al municipiului Piteşti, director Carmen Dumitrache-Salub, pe 19 februarie 2015.

Invitat de onoare din Buzǎu, poetul şi publicistul Marin Ifrim.

 

 

Nicoleta Preda

 Interviu 

cu 

Marilena Licǎ-Maşala

 

Scriitor, publicist, traducǎtor, antologist, promotor cultural, Marilena Licǎ-Maşala s-a nǎscut pe 23 octombrie 1955, în Teiu din Vale, aşezat pe valea pârâului Mozacu, într-o familie de oameni de nǎdejde şi de înaltǎ ţinutǎ moralǎ, spiritualǎ şi  profesionalǎ, ce-a dat satului ori ţǎrii, primari, învǎţǎtori, profesori, medici, muzicieni, jurişti. Bunicii din partea mamei şi tatǎlui au fost ţǎrani moşneni, neam de neamul lor.

Stabilitǎ din 2007 în Franţa, este, printre altele, fondatoarea unui amplu program de traduceri literare, bilingv, din francezǎ în românǎ şi invers, cu accent pe poezia contemporanǎ, dar şi clasicǎ, atât româneascǎ cât şi francezǎ ori francofonǎ sau francofilǎ. Acolo a început sǎ scrie poezie, pregǎtindu-şi un volum cu 101 poeme de dragoste, bilingv, francezǎ-românǎ, „Les amours d’une femme nomade. Iubiri de hoinarǎ”. Îşi semneazǎ poemele cu pseudonimul Lulli de Teiu.

Director-fondator al colecţiei ARC (Africa-România-Caraibe), la editura Dagan, Paris, 2011.

Membru în Consiliul de Administraţie al REE (Rencontres Européennes Europoésie), 2015.

Membru aderent la mai multe asociatii literare si de traducatori pariziene.

Sunteţi căsătorită, aveţi copii? 

Îmi place întrebarea dvs! E simplǎ, femininǎ, sfredelitoare. Atâta tot cǎ eu una nu mǎ pot aşeza în tiparele cu care sunt obişnuiţi oamenii, în general, mai ales aici, în ţara noastrǎ.

            Firea mea, când rǎzvrǎtitǎ, când îndrǎgostitǎ, când hoinarǎ, dar mereu liberǎ şi rǎscolitoare prin meandrele altor caractere umane, s-a împotrivit mai tot timpul oricǎrui tip de „contract social”, cum ar fi spus Jean-Jacques Rousseau, ferindu-mǎ de ispita de a întârzia lângǎ un eventual „bǎrbat al vieţii”…

            Dacǎ vreţi sǎ discutǎm despre cǎsnicie, oprim aici dialogul pe aceastǎ idee, pentru cǎ am crezut de când mǎ ştiu în iubire şi prea puţin în cǎsnicie.

            Dacǎ primiţi sǎ discutǎm despre iubire, întrucât se apropie Dragobetele, mergem mai departe. Existǎ o replicǎ datǎ de Antigona – în piesa cu acelaşi titlu, de Sofocle – lui Creon, regele Tebei: „M-am nǎscut pentru a dǎrui iubire şi nu urǎ”, în care mǎ regǎsesc. Vǎ mǎrturisesc faptul cǎ am început zilele trecute sǎ scriu – în mare tainǎ! – o prozǎ, al cǎrei titlul va fi chiar aşa: „Bǎrbatul vieţii mele”, în care reiau tema din volumul inedit de poeme, „Iubiri de hoinarǎ”.

            Am întâlnit iubirea eros – cum o numea, cândva, pǎrintele Galeriu, vorbindu-mi despre chipul ei, agapé – prima oarǎ, în satul meu, când aveam patru ani. El, omul de care m-am îndrǎgostit, avea, poate, 16 ani. Era într-o duminicǎ. Ne aflam cu toţii, cu mic, cu mare, în „sat”. Pe atunci, sǎtenii ieşeau în fiece duminicǎ „în sat”, la horǎ. M-a ridicat în braţe, s-a învârtit cu mine în loc, fǎcându-mǎ sǎ zbor deasupra vǎzduhului. El, acel flǎcǎu din satul meu, m-a înǎlţat cǎtre lacrima norilor pentru a da întâia sǎrutare vǎzduhului, într-o neostoitǎ zi de primǎvarǎ…

            Apoi, de-a lungul timpului, s-a metamorfozat. A luat chipul colegului de bancǎ. Sau al tânǎrului cu care am vǎzut întâiul film. Ori am ascultat întâiul concert la filarmonica „George Enescu” din Capitalǎ. Sau alǎturi de care am admirat liniştea nuferilor din Delta Dunǎrii şi sunetul pelicanilor. Ori strângerea mâinii sfioase ce mi-a decriptat misterele Parisului.

            Mai târziu, mult mai târziu, am învǎţat cǎ, pentru a zidi ceva durabil în viaţa ei, o femeie-scriitor, o femeie-artist, o femeie-ziarist, ar trebui sǎ vegheze asupra singurǎtǎţii sale. Dacǎ nu are alǎturi de ea omul care s-o înalţe cǎtre parfumul florii vǎzduhului, dacǎ soarta o pune în situaţia de a alege între singurǎtate şi un bǎrbat, atunci starea de singurǎtate este mult mai darnicǎ şi mai fertilǎ. Nu dau sfaturi. Spun doar cǎ mie mi se potriveşte singurǎtatea. Prezenţa unui bǎrbat, în inima mea, a fost, de fiecare datǎ, prea rǎvǎşitoare pentru a mi-l mai dori, vreodatǎ.   

            Altfel, aşa cum ne sfǎtuieşte înţelepciunea popularǎ şi pentru a rǎspunde oarecum întrebǎrii dvs, am plantat, de-a lungul timpului, un brad, un piersic şi un avocado. Am un fiu, o norǎ şi douǎ nepoate. Am adoptat – în sens metaforic – patru copile care-mi sunt foarte dragi şi astǎzi, deşi sunt mai toate la casele lor, cu soţi şi copii. Mi-aş mai fi dorit sǎ iau de suflet mǎcar un copil african, mai ales dintr-una din zonele acelea de mǎcel sǎlbatic cotidian, dar nu am ajuns încǎ în Africa, deşi „vârful de lance” al traducerilor mele este poezia africanǎ. Am zidit un conac alegoric, cu 10 odǎi, corespunzând numǎrului de cǎrţi publicate pânǎ în prezent; alte zece sunt în manuscris. 

Sunteţi plecată de 8 ani din ţară şi stabilită în Franţa, mai precis în Paris. Spuneţi-mi de ce aţi ales să plecaţi din România? De ce Franţa? 

Mi-am dorit din pruncie sǎ plec din ţarǎ. Citisem „Coliba unchiului Tom” – printre multele alte cǎrţi ale copilǎriei – şi aş fi vrut sǎ merg în Africa, sǎ-i salvez popoarele de omul cel alb şi rǎu. Singurul soţ la care îndrǎzneam sǎ visez la cei 12 ani, trebuia sǎ fie negreşit african…

            Apoi, când mi-am pǎrǎsit satul, la 15 ani, pentru a merge la oraş, ca sǎ-mi continui studiile, în ritmul meu de premiantǎ ce se simţea bine studiind şi învǎţând temeinic pentru a nu-şi dezamǎgi nici profesorii, nici familia, s-a rupt ceva. Nicǎieri în ţara mea, prin locurile prin care am întârziat mai mult de un an, nu m-am mai simţit atât de bine ca în satul meu, în copilǎria mea, în ograda pǎrinţilor mei ori la şcoala din sat. Niciunde în ţara mea nu m-am mai simţit în largul meu. Pretutindeni mǎ simţeam dezrǎdǎcinatǎ. Nimic nu mi se mai potrivea… Am plecat, într-un târziu, din ţarǎ, dând ascultare unui îndemn biblic: „Îngrijeşte-ţi inima mai mult decât orice altceva, căci din ea izvorăşte viaţa” („Proverbe 4:23”).     

            De ce Franţa? Din întâmplare. Plecasem în cǎutarea Romei, ca pe vremurile când acolo duceau toate drumurile, iar în vremurile noastre, autocarele Atlassib. Plecasem în cǎutarea rǎdǎcinilor mele, în cǎutarea destinului meu şi dorinţei de a-mi dezlega semnele unui vis visat cu ani în urmǎ. Drumul, însǎ, nu m-a ascultat, m-a dus cum a vrut el, rǎsucit, cǎtre Paris.

            Când am pus întâia oarǎ piciorul în Capitala Francilor, m-am simţit aşa, deodatǎ, acasǎ. Am simţit cǎ acolo sunt rǎdǎcinile mele. Și-am ridicat de-ndatǎ Parisul la rangul de ţarǎ a mea, de sat al meu. 

– Cum au fost începuturile într-o ţară străină, mai ales în ciuda etichetei nefaste pe care populaţia română o poartă dincolo de granită? 

Dureroase! M-a durut, fireşte, imaginea ştirbǎ a Românului, dincolo de hotarele patriei. M-a durut, fireşte, când am fost întrebatǎ întâia oarǎ de ce nu port fuste creţe ca toate „celelalte” românce. Însǎ, cum nu mi-a plǎcut niciodatǎ sǎ mǎ cred ori sǎ pozez în „victimǎ”, şi iubindu-mi tot timpul familia, satul, prietenii şi patria, am încercat sǎ înţeleg de unde le vin francezilor (celor care nu ne cunosc istoria şi literatura) atâtea confuzii. Mi-au trebuit doi ani ca sǎ înţeleg: Constituţiile celor douǎ ţǎri[1] sunt foarte diferite. Între timp însǎ, „descoperisem” „mǎnuşa” cu care aş fi putut provoca la duel ignoranţa orişicui asupra identitǎţii românilor: cultura. Din câte se pot face, mi-am ales traducerile de poezie, precum şi organizarea unor seri poetico-muzicale, bilingve. Voi adǎuga, poate, în curând, teatrul.

            La douǎ dintre aceste seri parizene, prilejuite de Crǎciunul şi Revelionul 2013, le-am invitat pe scriitoarele şi prietenele mele, Steluţa Istrǎtescu şi Ilzi Sora. Ne-am întâlnit cu alţi prieteni ai mei, scriitori francezi, la douǎ şezǎtori literare. Astfel, la centrul cultural Le Scribe l’Harmattan am înǎlţat, în inima Parisului, în vecinǎtatea catedralei Notre-Dame, romanţe pe versuri de Mihai Eminescu şi George Coşbuc, acompaniatǎ la pian de Ilzi.      

Sunteţi pasionată de literatură, din câte ştim, aveţi o colaborare cu Centrul Cultural Piteşti. Povestiţi-mi cum a început aceasta?  

– A! Povestea este lungǎ! Apropierea mea de ideea de centru cultural citadin s-a petrecut în timp. Spre sfârşitul anilor ’70, începeam cursuri de limbi strǎine la Sala Dales din Bucureşti. Venind în Piteşti, am urmat un curs de croitorie la Palatul de Culturǎ, pe la mijlocul anilor ’80. Prin iunie ’90 eram, împreunǎ cu fiul meu, copil încǎ, la un concert susţinut tot la Palatul de Culturǎ, de un prieten din epoca bucureşteanǎ a existenţei mele, clarinetist la Filarmonica „George Enescu”. Prin 1993, cred, doi angajaţi ai Palatului de Culturǎ – directorul, regretatul om de culturǎ Val Dobrin, şi inginerul de sunet, Gabi Cazan – au declarat greva foamei pentru cǎ instituţia trebuia sǎ pǎrǎseascǎ clǎdirea în care îşi desfǎşura activitatea. Cum îi ştiam şi îndrǎgeam pe amândoi,    i-am susţinut în felul meu, aducându-le apǎ de la izvorul de pe strada Crinului…

            Iar apropierea de Centru Cultural Piteşti s-a petrecut concret în 1999, când Consiliul Local Piteşti a decis (re)înfiinţarea acestuia. Am fǎcut parte din prima echipǎ a noii instituţii culturale, pentru câteva luni. Din mâna de oameni câţi am fost atunci, doar doi mai lucreazǎ acum, acolo: Virgil Diaconu şi Marius Chiva. Cum nu mi se potriveşte statutul de salariat şi    nu-mi place sǎ am şefi, la sfârşitul aceluiaşi an mǎ despǎrţeam de centrul cultural, dar nu de ideea de culturǎ şi activitate culturalǎ, pe care le-am continuat pe cont propriu, aşa cum fǎcusem, de altfel, şi pânǎ atunci.

            V-aş spune, foarte pe scurt, cǎ, între 1994 şi 1999, fondasem o revistǎ pentru tineri, „Androcles”[2], precum şi o societate culturalǎ cu acelaşi nume; organizasem un concurs de pescuit pentru copii, „Tânǎrul pescar sportiv”; fondasem un birou de cercetare şi sondare a opiniei publice; efectuasem studii socio-demografice în aproapre jumǎtate dintre comunele judeţului nostru; fusesem realizatoarea emisiunii TV „Sentimente sub cenzurǎ”, Antena 1; organizasem simpozionul „Dimitrie Gusti şi cercetarea demograficǎ în plasa Dâmbovnic” în satul meu natal, în colaborare cu Primǎria Teiu, Institutul de Sociologie al Academiei Române, precum şi Centrul Cultural Drǎgan din Bucureşti, şi altele.      

Adoraţi cultura şi o încurajaţi până peste cap. De unde această pasiune pentru cultură? Cum aţi defini-o? 

În primul rând, este o moştenire de familie, primitǎ în cei şapte ani, acasǎ. Mama mea, profesoarǎ, învǎţǎtoare, prima femeie-primar din istoria comunei noastre, fǎcea parte din corul satului şi dintr-un ansamblu folcloric. Când ne spunea, mie şi fratelui meu, sǎ fim cuminţi, pentru cǎ trebuia sǎ plece la repetiţie, acest cuvânt, repetiţie, mǎ fascina. Iar când avea serbare, eram în primul rând şi-o sorbeam din ochi. Îmi plǎcea s-o vǎd acolo, pe scena Cǎminului Cultural teian. Apoi, din autoeducaţie şi dintr-un strigǎt lǎuntric al cǎutǎrii de om, progres şi omenie. Și nu în ultimul rând, din deformaţie profesionalǎ… Din copilǎrie pânǎ acum, am învǎţat tot timpul. Nu mai ştiu sǎ fac altceva.

            Poezia, publicistica, scrisul, istoria, cititul, acţiunea literarǎ şi culturalǎ, întâlnirile mele cu oameni din alte culturi şi meridiane, îmi sunt pârghii identitare. Fǎrǎ ele, m-aş simţi mai nefericitǎ decât Hera, mai singurǎ ca Penelopa, mai îndureratǎ decât Antigona.

            Existǎ în cultura africanǎ un proverb care poate defini foarte bine starea culturalǎ: „Când nu ştii încotro mergi, priveşte în urmǎ, ca sǎ nu uiţi de unde vii”. Graţie înaintaşilor noştri şi fondului cultural solid pe care l-am asimilat în timpul studiilor în România, am reuşit sǎ-mi ţin curajul oriunde, în strǎinǎtate. Graţie pasiunii de-acasǎ pentru studiu, am putut intervieva diferitele personalitǎţi întâlnite în peregrinǎrile mele. Nimic din ceea ce am învǎţat acasǎ, nu   mi-a fost de prisos acolo, dincolo de hotare. 

– Faceţi o comparaţie între cultura românească şi cea pe care aţi întâlnit-o în Paris. 

Nu putem compara. Suntem douǎ popoare diferite, în ciuda latinitǎţii ce ne-a dat o rǎdǎcinǎ şi – un timp – o limbǎ comunǎ, cu istorii diferite, cu temperamente diferite, traversate de fluvii diferite. Nici nisipul şi nici apa sǎratǎ a mǎrilor nu au acelaşi gust.

            Nici capitalele celor douǎ state nu pot fi comparate. Existǎ o culturǎ a strǎzii şi o culturǎ a celor aleşi de har sǎ transmitǎ ceva. Parisul respirǎ belşugul multiculturalitǎţii evidente, al valurilor de imigranţi şi de artişti, scriitori, publicişti, arhitecţi veniţi din toatǎ lumea pentru a-şi încerca norocul. Bucureştii suferǎ vizibil încǎ de pauperizarea impardonabilǎ de pe vremea graniţelor ferecate (cenzurându-ni-se mai ales plecarea în Occident), ori de incapacitatea noilor edili post-decembrişti de a reda acestei capitale eleganţa istoricǎ, ori de absenţa aglomeraţiei pariziene, urmare atât a exodului nostru peste hotare, cât şi a slabei atracţii a marilor migranţi contemporani cǎtre România. Parisul are, din 20 de arondismente, unul cinezesc, altul african, altul arab, altul burghez (al bogaţilor), altul al clasei de mijloc, altul popular (al sǎracilor)  etc.

            Lǎsând la o parte calitatea lucrǎrilor de amenajare şi înfrumuseţare a oraşului, Parisul este dominat de o anume educaţie a strǎzii şi de o politeţe sine que non a relaţiilor interumane. Cuvintele „pardon”, „s’il vous plaît”, „madame”, „monsieur” sunt pe buzele celor mai mulţi, fǎcând parte din codul obligatoriu al bunelor maniere. Strǎinul care uitǎ sǎ adauge „vǎ rog, doamnǎ (domnule)”, când cere ceva cuiva, are toate şansele sǎ nu i se rǎspundǎ, pentru cǎ francezul nici nu poate înţelege ce i se cere…

            Bucureştii trǎiesc sub asuprirea unei revoltǎtoare absenţe a conştiinţei de cetate-cheie la Porţile Levantului.

            Ignorǎm aici vǎzduhul bolnav de necurǎţenie, atât în capitalǎ cât şi în multe alte oraşe ale ţǎrii.           

Reprezintă Parisul o muză? Cum v-a inspirat în propriile creaţii? 

– Fireşte! Parisul este ambrozia fǎrǎ de care nici n-aş mai putea exista. M-a inspirat mult, mi-a însufleţit idealurile, mi-a îmbogǎţit scrisul, mi-a înfrumuseţat viaţa, mi-a rostuit dorul de tot ce lǎsasem în urmǎ, precum şi revolta.

            Când am pǎrǎsit ţara, nu ştiam cǎ sunt poet. Declamasem multǎ poezie pe scena cǎminului cultural din satul meu, fusesem, de-a lungul timpului, mai mult decât o cititoare de poezie de dragoste (şi mult mai puţin de roman de dragoste), îmi ajutasem un prieten poet în tehnoredactarea poemelor sale, ori un altul, stabilit în ţara noastrǎ dintr-un alt spaţiu cultural, în adaptarea poemelor sale pe româneşte, dar nu scrisesem nici un poem. În 2009, dupǎ doi ani de şedere în Paris, am scris primul poem din viaţa mea, în francezǎ. De atunci, scriu bilingv. Unele poeme îmi sunt inspirate de teme pariziene, altele de teme româneşti. 

Am văzut că purtaţi cu mândrie portul popular, ce înseamnă pentru dumneavoastră tradiţiile şi obiceiurile româneşti? 

Am crescut cu portul popular în casa bunicilor materni, cu toate tradiţiile unui sat, acum dispǎrute, în mare parte. Bunica mea, Ioana Maşala, asambla rǎzboiul de ţesut la începutul iernii şi lucra pânǎ venea primǎvara. Sunt teiancǎ pânǎ în mǎduva oaselor. În ciuda aparenţelor, nu cred cǎ voi reuşi sǎ devin vreodatǎ, pe deplin, citadinǎ. Satul meu trǎieşte în simbiozǎ cu toate spaţiile pe care le strǎbat, fizic ori mental, în fiece zi. E aici, în mine, adânc încrustat în sufletul meu, alǎturi de multe alte doruri. 

Ce sfaturi aveţi pentru tinerii de astăzi privind continuitatea acestor tradiţii şi obiceiuri ? 

Cred foarte mult în dumneavoastrǎ, tinerii. Nu aveţi nevoie de sfaturi. La vârsta dumneavoastrǎ, eu însǎmi nu le primeam. Nu le primesc nici acum, dar aceasta este altǎ poveste. Veţi şti sǎ vǎ faceţi auziţi când va fi cazul.

            Ce pot sǎ vǎ spun, însǎ, ţine de reversul întrebǎrii: cine cui sǎ dea o povaţǎ. Un tânǎr poet camerunez, de vârsta fiului meu, mi-a scris într-o zi: „Poezia a gǎsit în dvs o mamǎ şi-o casǎ”. Când mǎ simt obositǎ, surmenatǎ, plictisitǎ de suficienţa înrǎitǎ a unora – nu ştiu cum se face, dar e plinǎ Terra de dintre aceştia -, îmi amintesc de rândurile tânǎrului poet şi-mi domolesc amarul. Africa o duce cu mult mai greu decât Europa de Est. 

Aţi luat vreodată în calcul varianta de vă stabili în Paris? 

– Vedeţi dumneavostrǎ, e greu de tradus în cuvinte de ce iubim când iubim un om, o carte, un ţinut. Parisul, ca şi satul meu, îşi au locul şi povestea lor în sufletul meu. S-au ţesut organic de mine, în mine. Lupta în mine nu se dǎ pentru Paris sau România, pentru cǎ sunt o hoinarǎ, nu pot sǎ stau mult, locului. Trǎiesc nu între douǎ ţǎri, ci între mai multe ţinuturi. Ceea ce mǎ frǎmântǎ pe mine este cum sǎ fac sǎ nu disparǎ micul meu ARC românesc, zidit cu şi din suferinţǎ, în inima Parisului, şi cum sǎ fac loc Universului în Teiul meu natal şi în Piteştii în care am trǎit, fǎrǎ sǎ vreau, cei mai mulţi ani din viaţa mea. Timpul trece repede, iar în spatele nostru cresc anii.   

Ce cărţi aţi lansat în cadrul Centrului Cultural Piteşti? Este adevărat că în fiecare an păstraţi tradiţia de a veni acasă pentru a vă lansa creaţiile chiar la Centrul Cultural Piteşti?

– Când am plecat din ţarǎ, aveam un singur volum editat – lansat în decembrie 2002 la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu sprijinul cǎrturarului Florin Rotaru (secretar de stat, pe atunci, la Ministerul Culturii), Ambasadei Statului Israel la Bucuresti, Federaţiei Comunitǎţilor Evreieşti din România şi lui Oliver Lustig, prefaţatorul volumului respectiv, ce-a marcat debutul meu publicistic, având ca temǎ deportarea evreilor români din Ardealul de Nord, aflat sub ocupaţie horthystǎ, în mai-iunie 1944 – şi patru volume în manuscris.          

Dupǎ ce-am plecat din ţarǎ, am publicat, în şapte ani, nouǎ volume, dintre care trei în Franţa. Am organizat lansǎri de carte fie la ICR din Paris, fie la Librǎria Congo, fie la standul Bassin du Congo, la Salonul de carte de la Porte de Versailles din Paris, fie la Ambasada Românǎ din Londra, fie la standul GADIF, Târgul de carte Gaudeamus din Bucureşti ori la ICR Bucureşti, unde am gǎsit deschidere şi receptivitate faţǎ de temele volumelor mele, precum şi în satul meu. L-am avut alǎturi, în toate aceste demersuri, pe redactorul-şef al revistei Poezia, Marius Chelaru, poet, publicist, critic literar ieşean.

            La Centrul Cultural din Piteşti, din cele nouǎ volume „nǎscute” în „pribegie”, am lansat şase. Am avut aceastǎ mângâiere, ca, prima oarǎ când am avut rǎgazul de a veni în ţarǎ pentru   a-mi organiza o primǎ lansare la Centrul Cultural Piteşti, în martie 2012, sǎ gǎsesc o inimǎ deschisǎ şi-o mânǎ colegialǎ oferite de directoarea acestui templu de culturǎ, ziarista Carmen Dumitrache-Salub. A fost o triplǎ lansare, împreunǎ cu prietenele mele Ilzi Sora şi Steluţa Istrǎtescu, în prezenţa editorului nostru de atunci, Marius Chelaru. Am avut oaspeţi şi din Bucureşti, au venit mulţi piteşteni, a fost un moment de neuitat. A fost mai mult decât o lansare, a fost o poezie, un lied, un rǎsfǎţ liric.  

            Altfel, în alt plan, sunt o statornicǎ, în ciuda nomadismului ancestral ce mǎ locuieşte; sunt loialǎ oamenilor cu suflet frumos, prietenilor şi locurilor unde rǎsare mǎcar un fir de iarbǎ din toatǎ truda mea. A fost atât de frumoasǎ aceastǎ primǎ lansare gǎzduitǎ de Centrul Cultural Piteşti, iar doamna Dumitrache-Salub un om atât de minunat, încât s-a nǎscut o tradiţie, cum bine aţi spus, care a crescut de la sine, în mod firesc. Nu pot şi nici nu vreau sǎ-mi organizez lansǎrile altundeva decât pe scena acestui Olimp de culturǎ şi artǎ. Cel puţin cât va fi director Carmen. O preţuiesc înmiit, cu atât mai mult cu cât este primul director-femeie al acestei instituţii piteştene, veche de peste cel puţin jumǎtate de veac. Îi doresc s-o pǎstoreascǎ pânǎ târziu.       

            La fiecare revenire în ţarǎ, nu vin cu mâna „goalǎ”; mai lansez câte un volum, mai prezint câte un mic spectacol, mai invit câte un prieten alǎturi de mine. Marius Chelaru, traducǎtoarea Micaela Ghiţescu, şi iatǎ, acum, Marin Ifrim, au fost oaspeţii mei şi implicit ai Centrului Cultural, în aceşti patru ani de colaborare. Trei personalitǎţi dinamice şi vizibile în literatura contemporanǎ, atât în ţarǎ, cât şi dincolo de hotare. Nu vizitaserǎ niciodatǎ oraşul nostru (cu excepţia Micaelei, venitǎ în alt context).

            Trǎiesc fiecare întâlnire cu publicul piteştean şi confraţii din presa localǎ cu bucuria cu care aş intra într-o poveste. Sunt clipe de nepreţuitǎ feerie liricǎ.       

Cum se numeşte cea mai recentă carte lansată? 

„Ivor Porter (1913 – 2012). Un englez în Istoria României”, un volum bilingv, în englezǎ şi românǎ, tradus cu sprijinul conf. dr. Constantin Manea de la Universitatea din Piteşti. O culegere de evocǎri ale mai multor personalitǎţi din Anglia şi România despre Ivor Porter, fost ambasador al Angliei, autor al unei ample biografii a Regelui Mihai I, agreatǎ în mod oficial de Casa Regalǎ de România. 

– Ce planuri de viitor aveţi?  

În imediat, ultima corecturǎ a volumelor inedite de poezie şi prozǎ, şi publicarea lor.

            În perspectivǎ, continuarea traducerilor şi editǎrii antologiilor bilingve, francezǎ-românǎ, de poezie contemporanǎ, inclusiv poeţi piteşteni, şi clasicǎ. Poeţii francofoni îi public în revista Poezia de la Iaşi, dar şi în Oglinda literarǎ fondatǎ de bunul meu prieten Gigi Neagu de la Focşani ori în Cafeneaua literarǎ condusǎ de poetul Virgil Dianconu, sub egida Centrului Cultural Piteşti, precum şi în mai tânǎrul Cartelul metaforelor, fondat de prietenii noştri de la Buzǎu.

            Am tradus din clasicii noştri în francezǎ, o parte din poemele lor, în francezǎ, sunt publicate în revista Kadō sau drumul Poeziei, fondatǎ de Marius Chelaru la Iaşi, precum şi în Doina, fondatǎ de mine şi de Marius Chelaru la Paris. Lucrez la traducerea unor clasici francezi mai puţin cunoscuţi nouǎ sau total necunoscuţi, din secolul al XVII-lea.

            Mai sunt şi altele, pe care le voi dezvǎlui la vremea lor. 

– Astăzi, cultura a devenit fragilă, aş spune că începe să se piardă. Cum comentaţi acest lucru? 

– „Nimic nu se pierde, totul se transformǎ”, ne învǎţa Antoine Laurent de Lavoisier, fondatorul chimiei moderne, un savant a cǎrui inteligenţǎ i-a fost smulstǎ cu sǎlbǎticie de trup, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, de nebunia prosteascǎ a ghilotinei inventatǎ în numele progresului republican al satrapilor armoniei sociale franceze.

            Nu cultura noastrǎ se pierde, ci satul tradiţional, cufǎr solitar al datinilor seculare. În Occident, satul şi ţǎranul au dispǎrut de mai bine de trei decenii.

            Omenirea a intrat în ceea ce prevestea Alvin Toffler (un ilustru sociolog canadian), prin anii ’70, al treilea val al evoluţiei omenirii, valul informatizǎrii, primele fiind, în viziunea lui Toffler, cel agricol şi cel industrial.

            România nu i se poate sustrage. Mergând spre Capitalǎ zilele trecute, priveam spre ceea ce a mai rǎmas din fostul colos industrial, „Petrochimia”.

            Învǎţǎm o altǎ scriere, un alt limbaj, un alt tip de relaţii interumane. Suntem contemporanii unei schimbǎri culturale cruciale pentru omenire, cu bune şi rele, deopotrivǎ. Omenirea se va adapta, va tria, va crea. Nu ştiu dacǎ monştri ori feţi-frumoşi, dar va crea.     

– Ce înseamnă „acasă” pentru dumneavoastră? 

… Drumul, cǎlǎtoria. „Acasǎ” sunt când pǎşesc pe un drum nou, spre o carte nouǎ, cǎtre o aventurǎ nebǎnuitǎ. Vǎ mǎrturisesc, în încheiere, bucuria aparte de a vǎ fi cunoscut, alǎturi de colegii dvs. Rǎmâneţi tineri şi frumoşi! Sǎ vǎ aducǎ Dragobetele şi Mǎrţişorul multǎ iubire. Acolo unde îşi face cuib acest miracol numit iubire, se împǎmântǎneşte fericirea. Iar acolo unde se împǎmântǎneşte fericirea, se ţine cuibǎritǎ-n mlǎdiţe verzi, tot anul, sǎnǎtatea. Sǎ ne regǎsim cu bine! 

Piteşti, 20 februarie 2015             

 

Bibliografie:

Marilena Licǎ-Maşala (coord.), „Ivor Porter (1913 – 2012). Un englez în Istoria României”, Bucureşti, 2013.

Marin Ifrim, „Invitaţie la vals literar”, antologie de interviuri cu 12 scriitoare,  Buzǎu, 2014.



[1] Constituţia României este mult mai cuprinzǎtoare şi mai democraticǎ, recunoscând şi garantând originile etnice şi religioase ale minoritǎţilor conlocuitoare. În Franţa, odatǎ cu cetǎţenia, conceptul de „etnic” dispare, fiind înlocuit cu o multitudine de asociaţii care nu pot sublima nevoia de identitate etnicǎ, religioasǎ, culturalǎ.

[2] Revista „Androcles” este amintitǎ în „Dicţionarul presei argeşene” întocmit de profesorul Ilie Baranga, Bucureşti, editura Dominor, 2005.

 

Tags : , , , , , , , , , , , ,

Réagissez