Jacques Agbodjan

Despre Biserica Ortodoxă din Togo

Interviu realizat de Tudor Petcu

Autor al numeroase studii şi articole religioase, Jacques Agbodjan este profesor, ipodiacon al Bisericii ortodoxe din Togo şi un prieten al credincioşilor comunităţii Bisericilor Ortodoxe Române din Paris. Îi mulţumesc Mădălinei pentru această extraordinară întâlnire spirituală!

Autor de volume şi interviuri, Tudor Petcu este corespondent pentru mai multe bloguri închinate Ortodoxiei, în România şi străinătate.

*****

Tudor Petcu: Care sunt cele mai importante aspecte ce ar trebui ştiute din istoria Bisericii Ortodoxe din Togo?

Jacques Agbodjan: Togo este o țărişoară din Africa de Apus, cu o populație de 7.552.318 de locuitori, după estimările din 2015. Socotim că numărul creştinilor se ridică în prezent la 25% din totalul populației. Celelalte 75% sunt alcătuite din musulmani și animiști. Mărturie a faptului că rădăcinile creştinării nu sunt prea adânci în sufletul poporului din Togo.

Înainte de a vorbi despre istoria Bisericii Ortodoxe din Togo, să facem o scurtă incursiune în istoria tradiției de credință ortodoxă în țările Africii Negre din prezent, aflate la sud de Sahara.

În anul 451 a fost întemeiată la Calcedon, de către Părinții conciliari, Pentarhia, adică, cele cinci entități ecleziale (Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim) cărora tradiția canonică a Bisericii le oferea calitatea patriarhală. Întregul continent african se afla sub jurisdicția Patriarhiei Alexandriei. Acestei Patriarhii îi revenea răspândirea avântului misionar în Africa Neagră, cât și îngrijirea jurisdicției Bisericii Ortodoxe pe întreg continentul. Din Egipt, începând cu al IV-lea veac, lucrarea misionară, încurajată de împăratul bizantin Iustinian, şi-a pus temeliile în regatele din sudul Egiptului: Regatul Nubiei (teritoriul actualului Sudan) și Regayul Aksum (actuala Etiopie, numită Abyssinia în trecut). Din al VII-lea veac însă, elanul misionar al Patriarhiei Alexandriei către țările din Africa Neagră subsahariană a fost îngrădit de extinderea Islamului. Egiptul Copt, îmbrăţişând teza Singurei firi, a târât în schisma sa Bisericile care se găseau pe teritoriul actualului Sudan, precum și în Etiopia. Astfel, atât Monofizismul, cât și Islamul cuceritor, au devenit două stavile ce au mijlocit năruirea temeliilor ridicate de Ortodoxie în toate aceste regiuni, cu excepția celor ale Bisericii din Etiopia. Misiunea de creştinare ortodoxă a fost întreruptă, prin urmare, în teritoriile aflate la sud de Sahara.

A trebuit aşteptat sfârşitul veacului al XIX-lea, respectiv începutul veacului XX, adică, trecerea a treisprezece veacuri, ca africanii să ia-aminte ei înşişi la tradiția credinței ortodoxe. Înainte de descoperirea Ortodoxiei de către popoarele Africii Negre, și de totala înglobare a comunităților de Biserici în Sfântul Sinod al Patriarhiei Ortodoxe Grecești din Alexandria, aceasta avea în jurisdicție doar Nordul continentului african. În țările din Africa Neagră nu era prezentă decât Biserica Catolică a cărei misiune a început din veacul al XIV-lea, sub egida misionarilor iezuiți din Portugalia, la care se vor adăuga, de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, Biserica Anglicană și, în veacul al XIX-lea, misiunile Reformei Protestante.

– Pe ce cale a pătruns tradiția Bisericii Ortodoxe în Togo?

– Africa este un continent rănit și schingiuit în răstimpul mai multor veacuri din istoria sa. Durerile și patimile îi sunt o rană vie pe care istoria contemporană ajunge cu greu să o învelească. Pomadele, departe de-a ostoi, îi reaprind durerile.

O reinterpretare a istoriei Africii în lumina valorilor Evangheliei lui Hristos se dovedește, în prezent, trebuincioasă. Totuşi, noua citire trebuie să fie iluminată spiritual, înscrisă într-o perspectivă creștină, eliberată de valorile lumii, de multe ori potrivnice acelora Bisericii lui Hristos. Creştinarea Africii subsahariene, asumată de popoarele Europei într-o vreme istorică în care interesele puterilor respective erau supuse jocurilor politice și economice, a făcut ca poziția Bisericii să fie discutabilă din plin.

Biserica romano-catolică, principalul actor din veacul al XIV-lea al acestei lucrări de creştinare a teritoriilor din Africa subsahariană (la care Biserica de tradiţie Ortodoxă nu a avut loc), s-a aflat strâns legată de jocul politic al diferitelor regate și state europene, fără ca înfăptuitorii creştinării să fi putut să se înzestreze cu cele trebuincioase ce le-ar fi înlesnit desluşirea foloaselor la faţa locului, pentru a-şi împlini misiunea pe continentul african. Misionarii „de bună-credință” au slujit dând ascultare ideologiei dominante a timpului, christiana orbis, conform căreia papii, regii și prinții trebuiau să răspândească Buna Vestire cu orice preț. Această ideologie se regăsește în Bula Papei Alexandru al VI-lea, Inter Caetera, dată în 1493; directivele acesteia au călăuzit creştinarea.

Papa nota: „Credința catolică și religia creștină să fie, cu atât mai mult în timpul nostru, înălțate și răspândite în toate locurile, să se caute mântuirea sufletelor, iar națiunile barbare să fie supuse prin convertirea la credință“ [1].

Misionarii au purces să boteze cât mai multe suflete, pentru a le asigura mântuirea, fără a se îngriji prea mult de profunzimea ori sinceritatea convertirii lor.

Totuşi, e timpul să luăm în seamă neîndoielnicul: Evanghelia lui Hristos este și rămâne, în pofida slăbiciunii și păcatului oamenilor care i-au stricat adesea mesajul, ultima şi suprema cheie a dezlegării sensului Istoriei. Este, fără doar şi poate, ultimul Cuvânt ce dezvăluie rostul vieții, libertății umane și Dreptății divine.

Ugandezii au fost cei dintâi africani care au început să caute cu ardoare acea Biserică mărturisitoare a ospeţiei popoarelor acestui continent şi valorilor lor, într-un spirit de iubire fraternă și creştină, înlesnindu-le aflarea rădăcinilor tradiției creștine din primele secole. Această căutare le-a uşurat în cele din urmă întâlnirea cu tradiția ortodoxă și mărturisirea ei de credință, iar mai târziu, intrarea sub jurisdicția Patriarhiei Ortodoxe Grecești din Alexandria și din toată Africa. Această căutare a tradiției autentice s-a răspândit apoi în Kenya și în alte părți ale Africii secolului al XX-lea: Republica Democrată Congo, Congo Brazzaville, Tanzania, Camerun, Ruanda, Burundi, Zimbabwe, Angola, Mozambic, Ghana, Madagascar, Coasta de Fildeș, Nigeria, Benin, Togo, Gambia, Sierra Leone, Zambia, Malawi.

Tradiția Bisericii Ortodoxe a sosit în Togo abia în cursul anului 2005. Este, vasăzică, o instituție nouă în țara noastră.

– Care este importanța Bisericii Ortodoxe din Togo printre Bisericile Ortodoxe?

– De la întemeierea pe 8 septembrie 2005, până în prezent, tânăra Biserică Ortodoxă din Togo are aproape o mie de enoriași* în întreaga țară. Aceştia sunt repartizaţi în patru parohii, dintre care trei sunt în Sudul țării și a patra în Nord. Parohiile din Sud sunt: ​​Nașterea Maicii Domnului, în Lomé, capitala țării, Adormirea Maicii Domnului din satul Ahépé și Sf. Ioan Gură de Aur în orașul Notsè. Cea de-a patra parohie, situată în nordul țării, în orașul Kara, se află sub protecția arhanghelului Sfântul Rafael. Biserica ortodoxă din Togo administrează, de asemenea, două școli.

Primirea, în zorii celui de al treilea mileniu, a „dreptei credințe“, credința ortodoxă, în suflarea Duhului, binecuvântează botezul desăvârşit al națiunilor africane, al culturilor și tradițiilor acestora. Națiunile sunt chemate să intre în moștenirea Domnului și să formeze un singur popor dintr-o multitudine de limbi și culturi, fără ca această diversitate să fie stavilă unității Trupului Bisericii, ci să contribuie, prin simfonia inimilor și în suflarea Duhului Sfânt, la compunerea, în limba Evangheliei, unui imn armonios cu accente desăvârşit acordate „în aceeaşi dragoste, acelaşi suflet, aceeaşi simţire” (Filipeni 2:2).

Această moștenire a adevăratei Biserici a lui Hristos, care se oferă acum Africii și care este primită într-un angajament de credință de către neamurile acestui continent, este o moștenire doctrinară, dar mai ales un mod de viață, de o actualitate mereu inovatoare și creativă, înrădăcinată în solul Tradiției conciliare a primelor secole ale Bisericii. Jertfa către oamenii tuturor neamurilor, limbilor și culturilor prin Ortodoxie, de-o plinătate de viață, oglindire a vieții divine și trinitare, transpare în liturghia sa, ritualurile sale, slujbele religioase și în Cuvântul Evangheliei perpetuat în scrierile Părinților Bisericii din primele secole și ale acelora pe care Duhul Sfânt, în perioadele cele mai actuale ale istoriei, îi stârnește ca purtători ai Suflului său în inima lumii. Având în vedere această fidelitate creatoare pe care a mărturisit-o mereu, Biserica Ortodoxă, prin spiritualitatea ei, prin simţirea Misterului divino-uman, străin spiritului raționalităţii scolastice, și prin propriul său dinamism, stârnește în fiecare epocă o reînnoire a inimii și a chipului neamurilor și încearcă, în lumina Evangheliei, să actualizeze mesajul lui Hristos în inima istoriei, să aducă un răspuns potrivit nevoilor lumii în fiecare etapă a mersului său istoric. O astfel de reînnoire cere din partea neamurilor ce primesc tradiția credinței ortodoxe, şi în special din partea poporului togolez, „un efort de a fi bravi moștenitori ai mărturiei vremurilor apostolice”, aşa cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae. Această reînnoire înseamnă reînnoirea vieții lui Hristos în noi. Ar trebui să ajungem să trăim cu aceeași simţire a prezenței lui Hristos ca primii creștini. Hristos ne spune, ca şi lor: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28:20) [2].

Jertfa către inima copiilor unui neam, în credință, smerenie, rugăciunile de mulțumire față de Dumnezeul glorificat în Trinitate, dă naștere unui surplus de binecuvântări și har care şlefuieşte, în lumină, chipul unui neam. Căci Dumnezeu este apărătorul celor care cred în El, „Tu pe poporul cel smerit îl vei mântui, şi ochii mândrilor îi vei smeri.” (Psalmul 17:30). Regele David proclamă: „Fericit este poporul căruia Domnul este Dumnezeul lui, poporul pe care l-a ales de moştenire Lui.” „Ferice de poporul care stă astfel! Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul!” (Psalmul 32:12 și Psalmul 144:15).

– Care sunt relațiile dintre Biserica Ortodoxă din Togo și Bisericile ortodoxe istorice?

– În prezent, roiesc în Africa mai multe Biserici ortodoxe non-canonice, care s-au autoproclamat, și au venit, în mare parte, din țări europene. Biserica Ortodoxă din Togo face parte din Mitropolia Nigeriei, sub jurisdicția Patriarhiei Ortodoxe Grecești din Alexandria și toată Africa. Mitropolia Nigeriei este plasată, din 1998, sub autoritatea Eminenței sale, Mitropolitul Alexandros. Prin această legătură jurisdicțională, Biserica Ortodoxă din Togo este în comuniune de credință cu toate Bisericile ortodoxe istorice. Jurisdicția Patriarhală Ortodoxă Greacă din Alexandria numără douăzeci și unu de mitropolii și șase episcopii pe continentul african. Scaunul Mitropoliei din Nigeria se află în Lagos, și cuprinde cele patru dieceze din Nigeria, Benin, Niger și Togo. Mitropolia acoperă o suprafață de 2.362.316 km². Trebuie să spunem că din acest teritoriu uriaş, de zece ori mai mare decât al României și de aproape patru ori mai mare decât al Franței, o treime este alcătuită din zone deșertice situate pe teritoriul Nigerului.

– Care sunt cei mai importanți reprezentanți ortodocși care au înlesnit zidirea Ortodoxiei în Togo?

– Mitropolitul Alexandros din Nigeria, conferind Preotului Thomas-Grâce Lugudor, fost catehet catolic convertit la Ortodoxie, hirotonirea la preoție, pe 8 septembrie 2005, i-a încredințat grija pastorală a Bisericii Ortodoxe tinere din Togo. Preotul Thomas-Grâce a împlinit, în răstimpul a zece ani de slujire preoțească, o mare lucrare în slujba Bisericii Ortodoxe din Togo. Tată a trei copii, era singurul preot care slujea în cele patru comunități parohiale care, har Duhului, fuseseră create în țară. Părintele Thomas-Grâce străbătea ţara neobosit, de la nord la sud și de la răsărit la apus pentru a întări credința noilor convertiți, a învăța cateheza și a da sacramentele. Conducea, în sânul Bisericii Ortodoxe, două școli, despre care am vorbit mai sus, care numărau vreo 400 de elevi. O fermă agro-pastorală de vreo zece hectare, a fost creată cu scopul de a acoperi cheltuielile Bisericii și școlilor. Planul de a ridica un orfelinat, la care ţinea foarte mult, din păcate, nu a putut fi împlinit. Domnul l-a chemat la El pe 9 martie 2016. Ne rugăm Domnului pentru a da Părintelui Thomas-Grâce odihnă în lumina Lui și pacea Lui și veșnică recunoştinţă. Noul preot, Benedict Komlanvi, hirotonit în mai 2016, asigură continuitatea îngrijirii pastorale a Bisericii.

– Puteți să ne spuneți câteva cuvinte despre organizarea Bisericii Ortodoxe din Togo?

– Biserică tânără, nu are o organizație specială care să o individualizeze în comunitatea Bisericilor Ortodoxe canonice din Africa Neagră, aflate sub jurisdicția Patriarhiei Ortodoxe Grecești din Alexandria. Mitropolitul Alexandros nădăjduieşte să îi confere statutul de Vicariat în Mitropolia Nigeriei. Dar, până ce acest statut va lua fiinţă efectiv, se află sub autoritatea Vicariatului Bisericii Ortodoxe din Benin care o însoţeşte în nevoile sale pastorale. Legătura dintre aceste două biserici se datorează vredniciei Bisericii Ortodoxe din Benin în zidirea Bisericii Ortodoxe din Togo.

– Ce ar trebui să știm despre tradiția Ortodoxiei din Togo?

– Prin primirea tradiției ortodoxe, în continuitatea credinței Părinților Bisericii, sub sigiliul primelor șapte Sinoade Ecumenice și fidelitatea față de învățătura sănătoasă a Bisericii, credem că poporul togolez a intrat în moştenirea popoarelor pe care Hristos şi-a dobândit-o în stăpânire veșnică, în Misterul Pătimirii Sale și glorioasa Lui Înviere. Națiunea este locul de rodire a zălogului Duhului pe care Biserica Ortodoxă, prezentă în sânul fiecărui neam, trebuie să-l ducă la împlinire în sufletele copiilor ei. Căci, „Biserica este mărturisirea omului” [3]. În ea se dezvăluie frumusețea luminoasă a chipurilor bărbaților și femeilor, frumusețe care nu este altceva decât lumina sufletului ce se împărtăşeşte în Isus Hristos, Izvorul oricărei frumuseți în creație. Dacă Biserica Ortodoxă, comunitate euharistică, este locul în care se dau, prin sacramente, leacurile salvatoare ce vindecă omul rupt de Dumnezeu, neamul, în calitatea sa de comunitate etnică (sau multi-etnică) și lingvistică, este creuzetul în care trebuie să înflorească valorile unirii, a comuniunii în iubirea, fraternitatea, solidaritatea membrilor săi, căci ea este chemată la o viață de adevăr, dreptate și omenie.

Regulile juridice și legile care guvernează viața comunităților, drepturile și obligațiile individuale, trebuie să fie înzestrate cu virtuți creative pentru a îmbelşuga viaţa interioară, a o întineri, reînnoi și a o preface fără încetare. Altfel, viața se află în primejdia de a rămâne ferecată în coduri morale neputincioase de a însufleţi, de a împăciui, de a împrospăta chipul unui neam. Modul de repartizare a resurselor și de distribuție a bogăției, de sprijinire a nevoilor celor săraci, slabi, dezmoşteniţi, sunt linii directoare modelatoare, supunând preceptelor Evangheliei destinul unui popor. Nici un program nu-i este mai potrivit ca acela al Evangheliei, pentru că nici un sistem politic, oricât de darnic ar fi, oricât s-ar îngriji de valorile dreptăţii, egalităţii și fraternităţii, nu se poate ridica la înălţimea preceptelor Evangheliei, care este viața intimă a lui Dumnezeu manifestat oamenilor, viața Trinității Divine, vestită și supusă de Hristos oamenilor.

Tocmai firea aceasta divino-umană a lui Hristos pe care Duhul Sfânt o stârneşte în Biserica Ortodoxă, pentru unirea Lui în libertate și în iubire, este oferită poporului din Togo, la începutul celui de al treilea mileniu…

Interviu realizat de Tudor Petcu pentru situl ORTHODOXOLOGIE

Postat de Claude LOPEZ-GINISTY duminică 5 iunie 2016

În românește de Marilena Lică-Maşala

Paris, 15 decembrie 2018

NOTE

[1] Arinte Touko, L’univers religieux et les limites de la première évangélisation au Togo (extrait de Mémoire).

[2] M.-A. Costa de Beauregard, Dumitru Staniloae. « Ose comprendre que je t’aime », Paris, coll. «Témoins spirituels d’aujourd’hui», Éditions du Cerf, 1983, page 37.

[3] Ibid., page 14.

• Date valabile pentru anul acordării interviului, 2016 (n.n.).