Islazul înstelat

 

(…)

            – Nu se poate, Tudora! Tu nu mi-ai spus niciodatǎ „nu”! Nu pot să cred! Tu, care ai fi alergat de oriunde, pe jos ai fi venit, ca sǎ te întâlneşti cu mine!

            Da, bǎrbatul avea dreptate. Aşa stǎtuserǎ lucrurile, atunci, cu ani în urmǎ. 

            – Şi acum îmi spui „nu”. Nu, nu poate fi adevǎrat. Nu mai eşti tu! Te-ai schimbat dintr-o datǎ, peste noapte.

            – Nu, nicidecum!, îi rǎspunse Tudora, râzând. Doar atât am vrut.

            – Atât ai vrut?! Cum adicǎ? Şi azi-noapte, ce-a vrut sǎ fie? Ne-a fost atât de bine împreunǎ…

            Aici, tot el avea dreptate. Îşi dǎruiserǎ tandreţe, şoapte, şoapte ce fuseserǎ mult timp suspin. Se iubiserǎ ca doi adolescenţi. Iubire? Chemare de dupǎ ani de aşteptare! Delir! Descǎtuşare! Ca şi cum el nu mai cunoscuse nici o altǎ femeie. Ca şi cum, pentru ea, el era întâiul ei bǎrbat. Ca şi cum n-ar fi fost despǎrţiţi nici mǎcar o singurǎ zi. Nicidecum timp de două decenii.

            – Ce-ţi veni, aşa, deodatǎ? Sǎ nu vrei tu sǎ mai avem mǎcar o singurǎ noapte, Tudora?! Noaptea noastră?

            – Atât am vrut, Nicu!, îi rǎspunse, veselǎ, femeia. 

            – Nu, nu te înţeleg. Ne-ar trebui nopţi pentru a ne afla pe de-a întregul! Te-am dezamǎgit cu ceva? Nu ţi-am plǎcut ca bǎrbat?

            Nedumerirea lui o înveselea mai mult. Râdea, iar el pǎrea din ce în ce mai nefericit. Uluirea îi era sincerǎ.

            – Nu! Atât am vrut sǎ ştiu.

– Ce să ştii?

– Dacǎ ne-ar fi fost bine împreunǎ. Dacǎ ne-am fi potrivit.

            – Şi?, rosti, nerǎbdǎtor sǎ-i afle pǎrerea.

            – Rǎu ai fǎcut cǎ nu ai venit sǎ mǎ ceri de nevastă.

            Bǎrbatul o privi lung, nedumerit.

            – Ai uitat, Tudora? Am venit în peţit, dar nu au vrut cu nici un chip sǎ mi te dea.

            – Puteai sǎ mǎ furi, Nicule! Te-aş fi urmat oriunde! – îl tachinǎ, ghiduşǎ, Tudora. Nu te voiau ca ginere, dar te respectau. Eram atât de îndrǎgostitǎ de tine… Atunci, în noaptea aceea de august…

            – Îndrǎgostitǎ? De ce n-ai spus? Te-am rugat în genunchi, o noapte întreagǎ, sǎ-mi spui mǎcar atât: cǎ mǎ iubeşti. Atât voiam sǎ aud de la tine. Mai departe, ştiam eu ce aveam de fǎcut…

            – Nu puteam sǎ-ţi spun. Pe vremea aceea, credeam cǎ dragostea se simte, nu se mǎrturiseşte. Eram prea tânǎrǎ, abia ieşitǎ de pe bǎncile liceului… Erai prima mea întâlnire cu un bǎrbat adevǎrat, real, în carne şi oase. Mi se pǎrea normal sǎ simţi tu cǎ te iubesc.

            Era purul adevǎr. Tudora trǎise – adolescentǎ, „fatǎ de liceu” -, pânǎ la întâlnirea cu Nicu, iubiri imaginare, reverii bovariene cu câte un flǎcǎu din sat, ridicat tainic la rang de prinţ, dupǎ chipul celor din poveştile copilǎriei, împǎrǎţind cu el când umbra nucului de la colţul casei, când un loc ferit din livada cu pruni ori parfumul salcâmilor de pe coasta de la casa bunicilor, când un val de mare ori un strop din fascinaţia cǎderii apei Urlǎtoarea, din prea-scurtele vacanţe petrecute împreunǎ cu pǎrinţii.

            – Şi astǎ-noapte, de ce mi-ai spus-o?

            Bǎrbatul o privea lacom, iar chipul ei se luminǎ sub mângâierea unui zâmbet trist şi fericit în acelaşi timp. „Frumoasǎ Giocondǎ”, gândi el, aşteptând cǎderea rǎspunsului ei, cum vârful sabiei lui Damocles.

            – Te iubesc. Nu te-am uitat. Şi nu am uitat nimic din tot ce-a fost al nostru, în satul nostru. Mai ales acea noapte. Noaptea noastrǎ! În noaptea aceea senină de vară aş fi plecat cu tine, oriunde, iubite, doar cu hainele de pe mine! Chiar dacǎ ai mei nu m-ar fi dat cu nuntǎ. Aş fi trăit cu tine. Aş fi rămas sǎ dorm la tine în braţe. Ne-am fi iubit. Acolo, sub bolta aceea cereascǎ perfectǎ, sublimă, de august! Îţi aminteşti? Stǎteam întinşi, iarba islazului ne era pernǎ, ţârâitul greierilor ne rǎsfǎţa auzul, iar ochii numǎrau stelele, puzderia de stele. Azur de licurici pǎrea cerul! Ne sortise universul un cer ce se-nstelase doar pentru noi, deasupra capetelor noastre…

            – Dar şi legii morale din noi, Tudora!, o întrerupse el, brusc, hotărât, obicei căpătat, desigur, de pe vremea când avea responsabilitatea atâtor ţǎrani cooperatori şi a recoltei întinselor tarlale de raportat primului secretar. Erai fecioarǎ, Omule!

Tudora tresări, încântată. „Omule” era felul lui de a i se adresa atunci. Era fericită să simtă că acest alint al lui, îi aducea aceleaşi răscoliri pătimitoare… Trăia cu nesaţ bucuria regǎsirii tainelor ştiute doar de ei.

            – De ce nu m-ai însoţit pânǎ acasǎ?, împlântă femeia custura întrebǎrii ocolite atâta vreme.

            – Bine, dar era aproape dimineaţǎ, Tudora! Mǎ temeam de reacţia pǎrinţilor tǎi.

            – M-ai lǎsat sǎ-i înfrunt singurǎ…

(…)

– Te vreau! Mǎ auzi, Tudora? 

            La ce bun? Povestea lor de iubire îşi avusese timpul ei. Fǎpturi rebele, neliniştite, fiecare dintre ei îşi desţelenise un altfel de drum. Îi era greu sǎ-i spunǎ restul. Ce fusese în sufletul ei, când tatǎl a anunţat-o cǎ în septembrie vor merge la nunta lui! Nu trecuse nici o lunǎ de la marea lor aventurǎ! I s-ar fi dǎruit acolo, pe stelele islazului în care se oglindea licărul cerului… Aşa cum i se dǎruise noaptea trecutǎ. Inima ei îl voia, gândul ei îl dorea, se simţise bine cu el, în preajma lui, în braţele lui.

De ce-a fugit? Ar fi putut mǎcar s-o caute, sǎ-i spunǎ, s-o previnǎ.

            – Erai virgină, Omule!

            Virgină! Ce slovă minune! De-ar şti el că acea virginitate de-atunci n-a părăsit-o niciodată! De-ar şti el că-l iubeşte ca atunci, ca şi cum el ar fi fost întâiul bărbat pe care l-a primit în adâncul cald al trupului ei! De-ar şti el că întocmai aşa stăteau lucrurile: era întâiul bărbat care îi dăruise, peste noapte, întâia mare bucurie de-a fi pe deplin femeie…

Nu. Se vor opri, însă, aici.

De ce?

Nu putea sǎ-i explice. Era ceva mai presus de fiinţa ei. Era un tâlc. Un simbol. O tainǎ. De neîmpǎrtǎşit.

Purtaserǎ, deasupra frunţilor şi anilor, o poveste de iubire altfel decât multe alte poveşti de iubire. Atât de curatǎ! Atât de purǎ! Tineri, se întâlniserǎ modelaţi în legea satului lor. A nu se lua fǎrǎ nuntǎ. Dragostea lor, ţesutǎ din patimi şi cuminţenii, nu putea fi ostoitǎ cu amǎgiri de-o noapte.

Acolo, în satul ei, pe islazul pe care se jucase de atâtea ori în copilǎrie, trǎise totul, în acel miez de noapte platonic, doar cu el. Trǎiserǎ, cu nevoia de binecuvântare din partea pǎrinţilor, în suflet, şi cu ispita în carne, cea mai frumoasǎ noapte îngǎduitǎ vreodatǎ de murmurul islazului mǎrginit de cerul înstelat.

Kantian peisaj! Rǎscruce de alegeri, de drumuri, de sensuri. Acolo, pe islazul înstelat, alǎturi de el, i se întâmplase ceva anume, unic în viaţă. Ieşise din candoarea adolescentinǎ, pentru a pǎşi spre altǎ poartǎ a cunoaşterii. Tumultul tinereţii.

            Ce mai putea cere vieţii?

 

Piteşti, 14 iulie  2013

Din „Islazul înstelat”, în: Trecutele găsiri. File de jurnal, ilustraţie Coperta 1 de Diana Adriana, prefaţă de Emil Lungeanu, Bucureşti, Editura Betta, 2015.

 

Cartea poate fi comandată direct la editor:

Tel.: (+4) 0723.674.974

E-mail: bettarosu@yahoo.com