RSS
 

Întâiul legǎmânt (proză)

15 Juin

Întâiul legǎmânt

"Trecutele gàsiri. File de jurnal", Betta, 2015

Trecutele gàsiri. File de jurnal, Betta, 2015

Vara se perindau în convoi, coviltire cu ţigani. Agăţat de parii căruţelor, întregul calabalâc de nomad, oale, tuciuri, ţoale puse la uscat, traversa, sub bunătatea cerului liber de orice convenţie socială, de la un cap la altul, satul, spulberând în cele patru zări, ziua-n amiaza mare, prin neastâmpărul arşiţei dogorând din soare, colbul şoselei principale, hărmălaia câinilor şi înfricoşarea sutelor de sǎteni. Privirile agere ale căruţaşilor străini le săgetau curţile…  

De aceşti ţigani fără de căpătâi, fără de nici un rost în viaţă, se temea bunica. Nu de cei din Valea Ţiganilor, prezenţe discrete, politicoase, aşezate oarecum la casele lor. Când treceau prin dreptul curţii, spuneau tare, din drum, ca bunicii ei sǎ-i audǎ: „Sǎru’ mâna, naşǎ!”, „Sǎru’ mâna, naşule!”. „Să trăieşti, finule!”, răspundea Mitrică Maşala, din curte ori din pridvor, ştiind că în curând oricare dintre ei va veni sǎ le cearǎ sǎ îi cunune ori sǎ le boteze plozii. Şi ea botezase un puradel şi-l ţinuse în braţe, cât era de micǎ.

Ţiganii din sat respectau tradiţia înfiripată pe vremea lui Cuza, când strǎbunii ei donaserǎ, pentru douǎ familii de potcovari dezrobiţi, o parcelǎ, nu departe de gârlǎ. Maşaleştii erau înstăriţi, aveau pământ şi creşteau cai pentru lucrările câmpului, dar şi pentru negoţ. Tocmai dincolo de Dunăre, în Imperiul Otoman, se duceau strămoşii ei să-i vândă.

Le prindea bine, fireşte, un potcovar, mai aproape. Finii lor de astăzi sunt urmaşii acestor dintâi fierari-potcovari împământeniţi pentru întâia oară în Teiul de Jos, un cătun de moşneni gospodari. Alături de români, mai trăiau în sat, pe vremea străbunilor ei, şi câte un negustor turc, grec, evreu ori albanez, cavaleri rătăcitori rămaşi prin lunca Mozacului din multele alaiuri de curteni ce duseseră lumina din Fanar, cartierul opulenţei aristocraţiei creştine a Orientului, dinspre Sublima Poartă seculară către tentaţia vremelnicelor tronuri ale Principatelor Române.

Oamenii se înţelegeau bine între ei, iar satul prosperase încetul cu încetul, din vatra lui desprinzându-se încă un sătuc. Apăruseră şcoli, biserici, cârciumi, cabinete medicale particulare, farmacii, saloane de dans, cu hore şi Regina Balului, în fiecare din cele două sate. Ba chiar şi un spital. Venirea altor vremuri, cu ceva timp înainte de naşterea ei, schimbase viaţa şi ritmul satului, stârpind bunele obiceiuri. 

3

Mamele celor doi copii erau profesoare, colege de cancelarie. Ceea ce le impunea lor, copilandrilor, o anumitǎ ţinutǎ. Trebuiau sǎ fie exemplu pentru ceilalţi. Nu aveau voie sǎ vinǎ la grǎdiniţǎ cu şorţuleţele şi fundiţele murdare ori şifonate. Ce corvoadă sǎ se spele dimineaţa şi seara pe dinţi! Ce grijă sǎ aibă mereu în buzunar batistuţe, sǎ-şi sufle nasul în ele, nu pe jos. Cum sǎ nu se mânjeascǎ pe mâini ori pe la gurǎ cu marmelada din pacheţelul pus cu grijă în ghiozdănele, ce trebuia mâncat în pauza de la ora 10? Şi dacǎ li se întâmpla, trebuiau sǎ foloseascǎ tot batistuţa, nu mâneca bluzei ori poalele şorţuleţului. Ce dramă dacă ar fi făcut gǎlǎgie şi dezacorduri! Sǎ rosteascǎ cuvinte urâte? Ce urgie! Trebuiau sǎ cearǎ tot timpul voie, sǎ fie cuviincioşi când se adresau doamnei educatoare şi celorlalţi copii. Uf, câte pretenţii… Şi o mulţime de interdicţii!

Pentru Marian, cuminţenia întruchipată, totul părea simplu. Nu şi pentru răzvrătita Tudoriţă. Nu-i plăcea nimic din ceea ce i se impunea. Cel mai complicat i se părea sǎ se adreseze educatoarei, în „public”. Acasǎ, îi spunea tanti Niculina, pentru cǎ era soţia unchiului Ilie, unul dintre fraţii mai mici ai bunicii, întins neam de învǎţǎtori. La grǎdiniţǎ, însǎ, trebuia sǎ-i spunǎ „tovarǎşa educatoare”. Ce formulă de politeţe lungă şi plictisitoare! Prefera sǎ nu-i mai spunǎ în nici un fel. Sǎ tacǎ.      

4

Ce liberǎ se simţea duminica! Dimineaţa se ducea la biserică, cu bunicii, la marginea satului, iar mai pe murg, în sat, cu pǎrinţii. Aştepta cu nerǎbdare duminicile. Nu mai trebuia sǎ poate uniforma apretatǎ şi fundiţa roşie la gât, ci îmbrăca rochiţe albe, cloş, cusute de mama ei.

Îşi aminteşte cum stǎtea nemişcatǎ, lângǎ maşina de cusut Singer, în timp ce mama îi croia rochiţele. Nu multe femei din sat aveau maşină de cusut în casă… Bunica o cumpărase în Bucureşti, pe vremea când locuise acolo, în tinereţe, pe Doamna Ghica, împreună cu omul ei, gardian public în slujba Regelui, şi fata lor.

Tudora nu putea sǎ înţeleagǎ cum, din câteva peticele rǎzleţe ce treceau rând pe rând pe sub un ac sprinten, captiv unui picioruş, săltând şi dispărând voios, ieşea o singurǎ pânzǎ, pe care mama ei o numea rochie. Trebuia sǎ o probeze de douǎ ori înainte de a fi gata.      

Apoi, îi mai plǎcea sǎ stea lângǎ mama ei când îi cǎlca rochiţa. O îndeletnicire şi mai complicatǎ decât pusul firului pe urechea acului şi trasul tighelelor la maşinǎ. Mama lua, cu mâinile ei delicate, un fier de cǎlcat negru, cu douǎ rânduri de zimţi, ce semǎnau întocmai cu fǎlcile unui lup. Între fǎlcile deschise, punea tǎciuni aprinşi. „Oare tot atât de firesc o înghiţise lupul pe Scufiţa Roşie?”, se întreba Tudoriţa, privind cu teamă zimţii ce-i ascultau orbeşte mama. Apoi, dinţii de fier cǎdeau frumos înşiraţi unii peste alţii, iar fierul, cu Scufiţa Roşie în pântec, trecea peste pânza albǎ, purtat cu mǎiestrie de mâna mamei, netezind-o. Ce miros plǎcut venea dinspre pânzǎ! Şi ce murmur, dinspre fierul cu jǎratec! Era şoapta Scufiţei Roşii, iar mama ei o va elibera, desigur.  

 

Fragment din „Întâiul legǎmânt”, în: Trecutele găsiri. File de jurnal, preEditura Betta, 2015.

Cartea poate fi comandată direct la editor:

Tel.: (+4) 0723.674.974

E-mail: bettarosu@yahoo.com

 

Tags : , , , , , , ,

Réagissez