RSS
 

Întâiul legǎmânt (2)

15 Juin

10

            … Şi timpul, dezlănţuit efrit străveziu din amăgitorul fumegai îngăduit de legea firii, a trecut cum toate cele trecătoare. Cum victoria fulgerului pe înaltul cerului acoperit de tristeţea plumburie a norilor. Cum măreţia concertului ploilor repezi de vară. Cum tihna văzduhului poleit de aripa de rândunică. Cum sărutul îndrăgostiţilor sclipind de zborul licuricilor, în caldul nopţilor de vară. Cum gheaţa iernii pe albia pârâului ce i-a înverzit coasta copilăriei, la casa bunicilor. Pe nesimţite, pe negândite, fără să prindă de veste, fără să-şi dea seama, i-a încărunţit părul.  

Peste câteva zile se împlinea o jumătate de veac de când bolta cerească îi era cel mai bun prieten, iar cărăruia orizontului, casă. O jumătate de secol de când zâmbea dimineţilor a speranţă, apusurilor a rugă, miezului de noapte a îndoială. Dorul, hain haiduc ce sta la pândă în sipetul cu nestematele singurătăţii, dorul de satul natal, de copilǎrie, de vremea rudelor dispărute, îi cufundă în sunet de lacrimi, trupul. Îi era peste puteri sǎ îndure şi proaspăta strămutare a pǎrinţilor la  marginea satului, acolo unde sălăşluia tărâmul cel prea tăcut al neamului.

Deodată, îi apǎru el în gând, chip îmbărbător, nădejde, icoană pripăşită în tainiţa uliţei de odinioară. O, vai, cum de nu şi-a dat seama! El, da, el. Era singurul care o ştia din frageda pruncie. Fusese prima ei dragoste, primul jurǎmânt de iubire, întâiul ilam (1). Era singurul care ar fi putut să o încurajeze. Singurul care ar fi înţeles-o fără nici o explicaţie, fără nici o rostire de vorbe deşarte. Era convinsă că s-ar fi înţeles numai şi numai dintr-o privire!  

A fugit la oglindă, şi-a cercetat chipul, şi-a pecetluit: va purcede la drum, să-l caute, orice ar fi preţul… Aşa cum ar fi trebuit să se întâmple atunci. Avea de împlinit un lucru nedesăvârşit.

Nu era greu de aflat unde e, cum îl putea gǎsi. Era cunoscut, deşi trăia cu discreţia omului care îşi ştia prea bine valoarea.

Şi-a cumpǎrat un deux-pièces roz, clasic, cu taior şi fustǎ dreaptǎ, ce se oprea decent deasupra genunchilor, o pereche de pantofi de antilopǎ, în culoare asortatǎ costumului, cercei noi, o altǎ brǎţarǎ, o poşetǎ nouǎ şi, fǎrǎ sǎ mai stea pe gânduri, a plecat sǎ-l vadǎ, acolo, în sfârşit, la „oraş”.

11

            Şi iatǎ-l, în faţa ei. Tot atât de frumos ca atunci, de când şi-l amintea, licean în vacanţǎ. Ceva mai împlinit, desigur. Şi nu mai era tot atât de înalt. Între timp, crescuse ea. Dar era el, în sfârşit, el, acolo, în faţa ei, real, în carne şi oase, adevǎrat!    

            – Ce mult semeni cu tatǎl tǎu, Alexandru!, au grăit ochii Tudorei îngreunaţi de însingurări, cerşind ochiilor bǎrbatului de-alături drǎgǎlǎşenia, bunătatea, duioşia flǎcǎului ce o înălţase cândva, în pruncie, cu braţele lui, până la privirea lui, până la fruntea lui, până la geana cerului.

            – Şi tu, mică sultană, cu mama ta!, l-a auzit, murmur de vis întârziat, crezând că intră în pământ de fericire…

            O avusese profesoarǎ la matematicǎ. Unii colegi de clasǎ îl invidiau. Li se pǎrea cǎ făcea diferenţe între ei, pentru cǎ era bǎiatul directorului şcolii. Dar se înşelau. Chiar învăţa. Îi plǎcea matematica. Algebra, mai ales.

Îl ascultă în tăcere, dându-i dreptate. Mama ei nu favorizase niciodatǎ, nici un elev. Niciodatǎ nu dǎduse o notǎ bunǎ cuiva pentru cǎ era fiul directorului şcolii ori al instructorului de partid. Dacǎ şcolarul nu-şi fǎcea temele, primea exact atât cât i se cuvenea. Cu câţi dintre elevii ei nu lucrase în afara orelor de şcoală, ca sǎ-i ajute sǎ deprindǎ mai bine secretele ecuaţiilor şi necunoscutelor? N-ar fi primit în schimb nici mǎcar o strachină cu corcoduşe. Nu i se părea nici normal, nici moral, nici omeneşte.

            O avusese şi ea profesoarǎ. Nu o ajutase nici mǎcar o singurǎ datǎ, la teme, acasǎ. Când îi cerea ajutorul, se alegea, invariabil, cu una şi aceeaşi întrebare-povaţă: „Când vei pleca la liceu, la facultate, cine te va mai ajuta, fata mamii?” Cu mama ei nu se putea tocmi. Trebuia sǎ înveţe sǎ gândeascǎ cu capul ei. „Pe colegii tǎi cine îi ajutǎ? Pǎrinţii lor ajung seara acasă osteniţi, fie de la câmp, fie de pe navetă. Unii sunt neştiutori de carte”.

            – Nu te-am uitat…    

            – Nici eu, mică sultană!, a spus, fără nici un alt sunet cuvânt. Nu a întrebat-o ce face, nici ce vânt a adus-o, nici dacă are unde să înnopteze. Ca şi cum timpul întâlnirii lor se terminase. Cum în urmă cu atât de multe decenii.

            – Mâine mă internez, i-a mai spus, oferindu-se, cu un gest galant, să o conducă până la uşa biroului.

Tudora s-a întors, cercetătoare, întrebătoare.

– O mică intervenţie pe cord.

– Mult noroc!, i-a şoptit, zâmbind, şi, ridicându-se pe vârfuri, l-a sărutat fratern, pe frunte.

A pornit spre Piaţa Victoriei, ţinând strâns în pumni, în înserarea răcoroasă a străzii bucureştene de octombrie, mirosul lui de bărbat numind-o ca pe vremuri. Sultană.

12

– Bunico, what do they say in this notebook? (2)

Tâmpla Tudorei tresări. În copilandre tandre mânuşiţe, scoarţe vechi, îmbătrânite, cunoscute.

What language is it, bunico? (3)

I-a cerut din priviri caietul. L-a prins cu palmele ce strânseseră în odihna răzvrătită a degetelor, şuvoiul arămiu al timpului. L-a dezmierdat cu blândeţea celui ce-a învăţat să se bucure liniştit de regăsirea cuiva pierdut. Pe-o filă târzie, neofilită relicvă, un poem. Tors din aleanul luminii. Ţesut într-un târziu, din doruri de cioburi de vânt, de sparte oglinzi, de hârburi de oale de lut găsite prin grinzi. 

 

Au moment de la séparation,

Le petit garçon m’a fait la bise

En me disant dans le plus pur roumain,

« Te iubesc ! »

«  Na lingui yo ! », (4)

J’ai lui répondu, à mon tour.

 

Et son regard innocent me rappelle

L’amour plein de candeur

Que mon fils a vécu au même âge.

Le souvenir songe plus loin,

Dans  ma tendre enfance…

J’avais mes quatre ans,

Lorsque le rêve des tilleuls

A touché irrémédiablement  mon âme,

Par l’étreinte tendre d’un jeunot,

Venu contempler la ronde dominicale,

Au carrefour villageois.

 

            Les enfants vivent,

            De toute leur innocence,

L’amour au goût des quatre ans. (5)

 

Degetele ce cântaseră cândva, în casa părintească, la acordeon, lunecau acum peste veşnicia uitatului poem. Şi-a ridicat privirea către nepoată. Ce frumoşi sunt ochii copilăriei în mângâierea neînceputei treceri a brizei dimineţii! 

Why are you crying, my dear bunico? Let me wipe your tears! (6)

Lacrimi, alai de funigei recunoscători copilei, ţintuiţi în răstignirea mută a porţii Timpului pe obraz, se alergau neostenit, prin ostenite gânduri.

 

Paris, aprilie 2011

Fragment din „Întâiul legǎmânt”, în: Trecutele găsiri. File de jurnal, ilustraţie Coperta 1 de Diana Adriana, prefaţă de Emil Lungeanu, Bucureşti, Editura Betta, 2015.

Cartea poate fi comandată direct la editor:

Tel.: (+4) 0723.674.974

E-mail: bettarosu@yahoo.com

 

Tags : , , , , , , ,

Réagissez