Din arhiva POEZIA
Nr. 2(64)/ Vara, Iaşi 2013
Jean Baptiste TATI-LOUTARD
(15 decembrie 1938, Pointe-Noire – 4 iulie 2009, Paris)
Scriitor, important om politic congolez, a publicat în timpul vieţii peste zece volume de poezie. A obţinut șapte premii pentru poezia și ansamblul operei sale (prozǎ scurtǎ, romane, liricǎ), între 1982 și 1999, precum și medalia de Ofiţer al Artelor și Literelor a Republicii franceze.
Membru al Înaltului Consiliu al Francofoniei și al Academiei Mondiale de Poezie.
În 2012, pe 4 iulie, a fost lansat la Pointe-Noire, urbea sa natalǎ, premiul literar „Jean Baptiste Tati-Loutard”, un nume ce-a purtat faima patriei sale dincolo de oceane.
Dedicǎm florilegiul de traduceri de mai jos celor 78 de ani pe care Poetul i-ar fi împlinit anul acesta. Numerele ce însoţesc titlurile poemelor traduse, reprezintǎ numǎrul paginii din Opera poeticǎ, Paris, Présence Africaine, 2007.
25. Întâia feerie: Seara
Lui Théophile Obenga
Marea nu ne mai e mormânt,
Ci preavechi sarcofag,
Rămășiță
Sub patru veacuri de nisip îngropatǎ
Şi-nvelitǎ cu straiele cerului toate
Niciodatǎ vǎzute.
Privește! Stelele șed goale
În stratul[1] albǎstrui al nopţii!
Ce bine le se vede pudoarea de luminǎ!
Iar luna, ce rǎsare-n zare,
Adulmecǎ toţi crinii din grǎdina colonialǎ.
- Vești de la mama
Acum șed acolo, sus, în pomul anotimpurilor.
Privesc în jos glia neclintitǎ a trecutului.
La vremea semǎnatului,
Înainte ca baobabul sǎ primeascǎ primele paseri
La întâiul semn al soarelui,
Pașii tǎi cântau, în jurul meu:
Clinchet pentru bǎile mele, rituale!
Acum șed acolo, sus, în pomul anotimpurilor.
În a cincisprezecea zi cu lunǎ
Aflu cǎ doar lacrimile – pânǎ aici –
Îţi umplu absenţa
Şi-ţi alinǎ, picur cu picur, amintirea
Prea grea pe geana mea.
Seara, pe rogojinǎ, veghez, de tine scǎldatǎ,
Ca și cum m-ai hǎlǎdui[2] încǎ o datǎ.
Ianuarie 1965
- Eva congolezǎ
Am vǎzut-o când a creat-o Domnul, pe Munte:
Era în plinǎ noapte, iar luna atinsese
Cel mai înalt clar de luminǎ!
Pânǎ ca Domnul sǎ se arate pe Horeb[3], precum odinioarǎ,
Iarba din jur pǎșea deja cu fruntea plecatǎ
De brizǎ.
Şi luǎ Domnul argilǎ necǎlcatǎ vreodatǎ de picior,
Şi-o strecurǎ – neprihǎnitǎ ca-n Ziua Dintâi –
Într-o lungǎ razǎ de lunǎ.
Din iscusinţa mâinii fǎcu sânii;
Iar gândul și gingǎșia ţâșnirǎ din Eva
În stropi fermecǎtori de luminǎ.
Apoi, veni semnul:
În vǎzduhul gol, vântul se stârni cǎtre sine,
Ca și cum îi era greu sǎ se-ntindǎ în pom.
Domnul luǎ vǎzduhul într-un nor;
Şi, în liniștea plinǎ de luminǎ,
Eva congolezǎ coborî spre fluviu la ceasul
Când iese soarele, trǎgând dupǎ sine
Ușa nopţii.
(Eva congolezǎ și altele)
- Întoarcere în Congo
Lui Tchichaya U Tam’si
M-am întors pe semilunǎ.
Cei care mǎ așteptau la poarta unui nour
Ţineau – aprinse – torţele dinţilor lor.
Şi-mi fu aceasta mai vie luminǎ ca stelele
Ce mi-au întâlnit mult timp privirea, pe cerul Franţei.
Dar ei, fii totuși ai luminii, nu vǎzurǎ steaua
Ce straiele-și pierdu și-n azur cǎzu.
(Pentru ei, smaraldul are mai puţinǎ strǎlucire
Decât albul burţii de pește).
Când din priviri li se stinse toatǎ bucuria,
Grǎirǎ, doliu arǎtând cu degetul
Acolo, unde malurile strâng mai bine fluviul
Între coapse:
„Ieri, un pescar s-a înecat în spuma valului
Iar valul (ce trebuia sǎ-i scoatǎ trupul printre noi)
Muri înaintea nisipului.
Alţi luntrași[4] merg iarǎ
Prin valuri zǎlude crapi sǎ prindǎ,
Prin moartea mai cuprinsǎ-n noaptea”.
Congo! Congo! E-aceeași chemare sfântǎ
De-a pururi întinsǎ,
Ce urcǎ tulpinile arborilor ce-nalţǎ
Malurile, ce rǎsunǎ-n cornul
De lunǎ cu puţin lapte-n vârf.
Mǎ rǎniţi, sǎrǎcii lungind lungul fluviu!
Simt ghimpele ce stǎ în mijlocul ţipǎtului vostru!
Veghea mi s-a risipit la revǎrsatul zilei
Pe vârful munţilor noștri…
Oare sângele ochilor mei e cel vǎrsat
De zori, în lung șuvoi, pe lac?
Ci iatǎ, viaţa congolezǎ ţâșnește
Din însǎși obârșia soarelui:
Femeile merg prin raze,
Ducând la oraș strânsura de pește,
Congo trece, ducând în mare
Strânsura proaspǎtǎ de apǎ dulce și iarbǎ.
(Întoarcere în Congo)
- Soare – pasǎre de foc
Te chem, Soare,
Pasǎre de foc pe cea mai înaltǎ culme!
În strigǎtul tǎu de luminǎ, mai gol mǎ vǎd
Decât în noaptea când m-a despuiat umbra
De darurile și de veșmintele mele.
În tine caut, soare, pentru seamǎn semnul
Ce-l ţine.
Şi iatǎ, se deschide propria-mi destrǎmare…
(Cǎutarea rostului)
- Poezia – pasǎre rarǎ
Pe cerul lovit de orbire,
Amiaza se sfarmǎ; unde se mișcǎ o pasǎre:
Poezia, cuibǎritǎ de-a pururi la ceasuri rare,
Grǎiește înainte ca soarele
Sǎ hǎlpǎie prea multa luminǎ!
Pasǎre deschisǎ de vânt, ca stridia!
(Viaţa poeticǎ)
131. Şomeri în noapte
Acum, mai mult soare rodește
Unde Amiaza sǎdea raza
Pentru farmecul întoarcerii
Noapte întunecatǎ ca smoala
În marele cazan al Cerului.
Noapte fǎrǎ lunǎ
Strǎbate glia
Şi se sparge de lǎmpile rare ale drumului
În cioburi gǎlbui, în care gâzele de noapte
Miere și foc își fac, de bucurie.
Trece caravana lungǎ de arbori,
Cǎtre care alt circ al zilei de mâine?
De ostenealǎ se-mpleticesc cei ce-o urmeazǎ,
Iar numele lor lipsește din condica de muncǎ!
Picioarele și le-au sǎdit fǎrǎ rǎgaz
În lumina zilei
Şi n-au cules decât foșnetul propriilor pași.
Acum, vor sǎ urmeze pomii
În groapa comunǎ a nopţii.
Fie-le ușoarǎ umbra ei!
(Poem de început)
- Potrivnic soarelui
(Se întoarce pescarul)
Ziua fu micǎ, vǎzduhul deja se resimte:
Punctele cardinale urcǎ spre zenit,
Apoi, le-împrǎștie luna.
Pe mare, unde se aude apa domnind
peste liniște,
Faleza se-nclinǎ ca ulciorul.
Valul spumegǎ, sumeţit potrivnic cerului;
Şi neliniștit e, de-acest blestem, pescarul
Ce-ncrucișeazǎ-n larg vântul și valul!
Departe, spre ţǎrm, nisip mai orbitor ca soarele.
(Viaţa apelor)
- Cântec
Dar, nu-i tristǎ aceastǎ ţarǎ,
În ciuda cerului nǎvalnic
Ce-i acoperǎ umerii
Trei sferturi din an!
Soarele pe grumaz de paseri joacǎ
Cântǎri limpezi de umbrit
Cele mai rele dintre cazne.
Dar, nu-i tristǎ aceastǎ ţarǎ,
Cǎci mâna-i plimbǎ de la rǎsǎrit la asfinţit
Un soare a cǎrui strǎlucire însteleazǎ
Chipul femeilor frumoase.
Dar, nu-i sǎracǎ aceastǎ ţarǎ:
Strǎbunii sub glie vegheazǎ
Nestematele ce le dorm alǎturi
În turba milenarǎ.
(În labirintul vieţii)
- Forţa perechii
Suntem o ţarǎ în care ploaia se exprimǎ
în timpuri grozave;
La apropierea ei, vino-n adǎpostul tâmplei mele
și braţului meu;
Fie ca trupul nostru ancorǎ grea s-atârne
în valul vântului!
Vom râde cu hohote de fulger;
Glasurile noastre acoperi-vor tunetul
Şi foc de bucurie ne va fi trǎznetul…
Privește, peste uraganul învins,
Ce-stǎ frunzǎ cu frunzǎ,
Aceastǎ pereche biruitoare de vrǎbii!
(Partea sentimentelor)
- Femeia cu clinchet de clopoţei
Sǎ te iubesc, am vrut, ca-n epoca modernǎ
Bisericǎ sǎ te zidesc
Cu vitralii înflorindu-mi
Viaţa searbǎdǎ;
Apoi, la gâtul tǎu de amforǎ
Sau de anticǎ fatǎ din Jabbaren[5],
Sǎ-ţi pun, în dar de stalactitǎ, o vertebrǎ.
Sǎ trǎiesc, am vrut, la adǎpostul gâtului tǎu,
Ca faţa ta clinchet sǎ-mi fie
Şi-n fiece zi sǎ-mi sune dorul.
(Pomul vieţii)
- Eu și marea
Sunt plaja întinsǎ alǎturi de tine,
Mare revǎrsând albastru și farmec
Pe trupu-ţi ce vine din zare;
De-ar fi fost izvorul de unde Terra își trage
Rǎsuflarea ce-o dǎ piepturilor!
Uneori, în dragoste, ne-apropiem de furtunǎ
Înainte de a ne prǎbuși nisip moale
Sub tǎlpile pescǎrușilor
Prefǎcuţi acolo, morţi scandalos,
Între val și zorele…
Dar iatǎ, un gând apare din adâncul
Cosiţei ce tresare;
E zvon de înviere
Ce mǎ-nalţǎ mal de mare.
În mine, dorul se recompune.
Şi te-mpǎrǎţesc iarǎ,
O, femeie, tu, neferecat sipet!
(Primele stele. Marea)
- Femeia de lângǎ lacul albastru
Am gǎsit izvorul din care vii:
E lacul-ochi-albastru dintre munţi
Ce cheamǎ ca dorul.
Soarele îl trece
Cu pasul sǎu iscusit;
De aceea arzi
Şi strǎlucești în mine!
Îmi luminezi dorinţa toatǎ,
Foșnetul ochilor
Şi-al buzelor ţi-ascult,
În brusa[6] foc nesecat
Ce-i trupul pe care-l dezmierd…
Schimbǎ-mi, darǎ, viaţa, ca o Revoluţie!
Fǎ-mǎ sǎ uit moartea și genunea ei!
(Primele stele. Femeia)
- Drumeţie-n noapte
Singur am umblat timp mult în noapte,
Unde-i farul ce se rotește și bate departe?
Sunt mai vânturǎ-lume ca pomii
Ce merg cu pași mari prin savane
Şi cu pași mici prin codri.
Am pǎrǎsit devreme marginea zilei
Şi-am luat soarele asfinţind
Drept întâiul ţǎruș al drumului meu;
N-am vǎzut steaua ce cǎlǎuzește
Pǎstorul nopţii.
M-am scǎldat în timp pentru a-mi regǎsi
Aripile pierdute în adâncul vârstelor;
Pasǎre de zi îndrǎgostitǎ de beznǎ,
Am strǎbǎtut tǎrâmul fantomatic al nopţii.
Vampir sunt aproape,
Nu mai cer decât antene.
Viaţa e uneori mai neagrǎ ca tǎciunele,
Şi umblu pe toţi munţii și vǎile nopţii.
Dar iatǎ cǎ soarele înalţǎ degete mii împotriva gliei.
Încântat sunt de drumeţia mea nocturnǎ!
Trup și cazne mi-au rǎmas pe scândura patului.
(Rostul vieţii)
- Strǎlucire și uitare
Te iubesc precum fluturele cu ochi pe aripi
Al Lacului-albastru din Podișul Batéké,
Culorile sale vii îmi învioreazǎ
Înflǎcǎrarea de flǎcǎiandru.
Te iubesc precum frunzișul copacului vecin
Ce sclipește-n soarele de octombrie;
Freamǎt la cântul pǎsǎruicii din el, mai melodios
în zori,
Purificat de asprimile nopţii.
Te iubesc precum fructele duminicii
Ce mǎ lecuiesc de osteneala sǎptǎmânii
Şi mǎ fac mai verde ca ultimul vlǎstar
Al arborelui meu genealogic.
Te iubesc precum Crucea Sudului ce suie
Cu lumina ce ne-apropie de visul austral
Şi ne-aratǎ un popor trezit de-a pururi
De salva de tanǎt[7] din Shaperville[8].
Te iubesc precum fluviul Congo ce trece
În fiecare zi același, fǎr’a mai fi același,
Luminându-ţi ochii.
Te iubesc chiar și de vreme rea ţi-e chipul!
Ești ca astrul pe care noru-l afundǎ-n ploaie.
Mǎ-ntunec, atunci, mai rǎu ca furtuna!
Şi-aștept ca uitare sǎ-mi aducǎ strǎlucirea gurii tale.
(Fluviul și podișurile)
- Rǎbdǎtorul Congo
Pe acest fluviu, ce se-ntinde de-a lungul potecilor
gândului în exil,
Veacurile l-au întâlnit pe același drum,
Nici tânǎr, nici bǎtrân serv al mǎrii,
În hlamida lui, cu trenǎ lungǎ, de culoarea lǎmâii trecute.
Ochiul, pribegind între maluri,
Se-adapǎ cu apǎ neînceputǎ, în fiece zi.
Las fluviul sǎ umble cu alaiul sǎu ales;
Îl voi gǎsi mai târziu.
Cine poate fi mai rǎbdǎtor ca un fluviu?
(Fluviul și podișurile)
- Bǎtrâna rǎdǎcinǎ
Vremea m-a gârbovit,
Sunt o rǎdǎcinǎ bǎtrânǎ,
Dar din acest pǎmânt, tu nu poţi sǎ mǎ smulgi!
Singur am bǎut nectarul zorilor,
Adierea curatǎ a dimineţii,
Şi-am privit Orientul desfǎcându-se
Ca o pleoapǎ de pasǎre.
Acum primesc altfel zilele…
Mǎ trezesc când amurgul
Lunecǎ printre case
Ca un șarpe de stâncǎ.
Tǎrâm rǎscolit mi-e inima…
Timpul se face fǎpturǎ,
Îmi pune dezamǎgirea
Pe maidane
Şi bate prin spate,
Pe coloane deja înclinate.
Tu ai venit, tu m-ai fi împlinit…
Sângele ţestoasei din savanǎ
Îmi străpunge tot avântul.
Îmi amintesc eclipsa
Ce-am privit-o împreunǎ,
Dansul perechii celeste,
Alaiul de nuntǎ al soarelui
Şi-al lunii.
Te-ai schimbat sub cerul plumburiu,
Te regǎsesc pasǎre citadinǎ
Cu penaj bronzat.
Frig de august se strecoarǎ între noi
Pentru a ţâșni cu flǎcǎri de lunǎ.
Lumea șade sǎ se frângǎ.
Curând vom reda pǎmântului
Rǎmǎșiţele noastre la stingerea jarului,
Iar dorul ce ne rǎmâne
Vestește altǎ ivire.
Vâna șacalului se zbate încǎ
În câine,
Iar dragostea aceasta va mai fi în noi
Doar o biatǎ urmǎ.
Sunt o rǎdǎcinǎ bǎtrânǎ,
Şi din tǎrâmul acesta, sǎ mǎ smulgi nu poţi!
(Tǎrie și asfinţit )
- Întoarcere de noapte
Preaplinǎ mi-e pleoapa de chipul tǎu,
Tot lungul ţinutului îndepǎrtat,
Iar genele-mi albesc de vechea noastrǎ iubire!
În spaima de moarte ce-o cuprinde,
Pasǎrea migratoare cuib își face pe cele mai înalte
Ramuri.
Pentru tine-mi strâng
Rǎtǎcirile.
Sunt ca ploaia trecǎtoare
Ce nu catǎ sǎ-și acopere urma.
Intru prin vis de navǎ
Şi ușa-i deschisǎ spre râu,
Spre ţǎrmul înstelat al nopţii;
Iar tu ghemuitǎ stai, în palma așteptǎrii.
(Tǎrie și soartǎ)
488. Vorbe de îndrǎgostit
Am stat pe mult prea multe vise
Acum mǎ simt mai gol
Ca la ieșirea din apǎ, când vântul
Îmi ia veșmintele, ca visul;
Iar desnǎdejdea mi-e altǎ goliciune.
Am pierdut din vedere o femeie ce-avea
Luciri de lac vulcanic în priviri,
Raze ţâșnite din penumbra purtatǎ;
Gene mǎ scufundǎ în somnul
Ce-și amintește de inima-mi mâhnitǎ,
De-o Noapte ce s-a legat cu alte nopţi.
(Femeia și lumina)
În românește de Marilena Licǎ-Mașala, pentru revista POEZIA
Paris, 2013
N.B. Poemele au fost alese din: Opera poeticǎ, Paris, Présence Africaine, 2007, alcǎtuitǎ din totalitatea ediţiilor originale:
- Poemele mǎrii, CLÉ, 1968;
- Rǎdǎcini congoleze, P.-J. Oswald, 1968;
- Potrivnic Soarelui, P.-J. Oswald, 1970;
- Normele Timpului, Mont Noir, 1974 (reeditare de Hatier, 1989);
- Torţele planetei, Nouvelles Éditions africaines, 1977 (épuisé);
- Dialogul Podișurilor, Présence Africaine, 1982;
- Tradiţia visǎrii, Présence Africaine, 1985; premiul panafrican de poezie, Okigbo, 1987;
- Şarpele austral, Présence Africaine, 1992;
- Ordinea fenomenelor, Présence Africaine, 1996;
- Palmierul-lirǎ, Présence Africaine, 1998.
Note:
[1] Strat: pat.
[2] Hǎlǎdui; a locui, a trǎi, a popula.
[3] Munte biblic, cunoscut mai frecvent sub numele de Sinai, pe care Dumnezeu a dat Legea lui Moise.
[4] În original, piroguiers: luntraș de pirogǎ.
[5] Jabbaren: așezare în deșertul Saharei, unde s-au descoperit picturi rupestre, datând din 5.000 – 1.000 î.H.
[6] Brousse (fr.), brusǎ: vegetaţie tropicalǎ rǎzleaţǎ, tipicǎ Africii, alcǎtuitǎ în pricipal din arbuști și tufișuri.
[7] Tanǎt – amestec natural de gaze, inflamabil, în minele de cǎrbune.
[8] Aluzie la revolta pașnicǎ a populaţiei de culoare din Shaperville, din 21 martie 1960, transformatǎ în masacru de forţele de ordine guvernamentale.
