RSS
 

« Întâia feerie » – Florilegiu Jean Baptiste TATI-LOUTARD

14 Mai

Din arhiva POEZIA

Nr. 2(64)/ Vara, Iaşi 2013

 

Jean Baptiste TATI-LOUTARD

(15 decembrie 1938, Pointe-Noire – 4 iulie 2009, Paris)

Scriitor, important om politic congolez, a publicat în timpul vieţii peste zece volume de poezie. A obţinut șapte premii pentru poezia și ansamblul operei sale (prozǎ scurtǎ, romane, liricǎ), între 1982 și 1999, precum și medalia de Ofiţer al Artelor și Literelor a Republicii franceze.

Membru al Înaltului Consiliu al Francofoniei și al Academiei Mondiale de Poezie.

În 2012, pe 4 iulie, a fost lansat la Pointe-Noire, urbea sa natalǎ, premiul literar „Jean Baptiste Tati-Loutard”, un nume ce-a purtat faima patriei sale dincolo de oceane.      

Dedicǎm florilegiul de traduceri de mai jos celor 78 de ani pe care Poetul i-ar fi împlinit anul acesta. Numerele ce însoţesc titlurile poemelor traduse, reprezintǎ numǎrul paginii din Opera poeticǎ, Paris, Présence Africaine, 2007.

 25. Întâia feerie: Seara

 

Lui Théophile Obenga

 

Marea nu ne mai e mormânt, 

Ci preavechi sarcofag,

Rămășiță

Sub patru veacuri de nisip îngropatǎ

Şi-nvelitǎ cu straiele cerului toate

Niciodatǎ vǎzute.

Privește! Stelele șed goale

În stratul[1] albǎstrui al nopţii!

Ce bine le se vede pudoarea de luminǎ!

Iar luna, ce rǎsare-n zare,

Adulmecǎ toţi crinii din grǎdina colonialǎ.

 

  1. Vești de la mama

 

Acum șed acolo, sus, în pomul anotimpurilor.

Privesc în jos glia neclintitǎ a trecutului.

La vremea semǎnatului,

Înainte ca baobabul sǎ primeascǎ primele paseri

La întâiul semn al soarelui,

Pașii tǎi cântau, în jurul meu:

Clinchet pentru bǎile mele, rituale!

Acum șed acolo, sus, în pomul anotimpurilor.

În a cincisprezecea zi cu lunǎ

Aflu cǎ doar lacrimile – pânǎ aici –

Îţi umplu absenţa

Şi-ţi alinǎ, picur cu picur, amintirea

Prea grea pe geana mea.

Seara, pe rogojinǎ, veghez, de tine scǎldatǎ,

Ca și cum m-ai hǎlǎdui[2] încǎ o datǎ.

                                                  Ianuarie 1965

                                             

  1. Eva congolezǎ

 

Am vǎzut-o când a creat-o Domnul, pe Munte:

Era în plinǎ noapte, iar luna atinsese

Cel mai înalt clar de luminǎ!

 

Pânǎ ca Domnul sǎ se arate pe Horeb[3], precum odinioarǎ,

Iarba din jur pǎșea deja cu fruntea plecatǎ

De brizǎ.

 

Şi luǎ Domnul argilǎ necǎlcatǎ vreodatǎ de picior,

Şi-o strecurǎ – neprihǎnitǎ ca-n Ziua Dintâi –

Într-o lungǎ razǎ de lunǎ.

 

Din iscusinţa mâinii fǎcu sânii;

Iar gândul și gingǎșia ţâșnirǎ din Eva

În stropi fermecǎtori de luminǎ.

 

Apoi, veni semnul:

În vǎzduhul gol, vântul se stârni cǎtre sine,

Ca și cum îi era greu sǎ se-ntindǎ în pom.

Domnul luǎ vǎzduhul într-un nor;

 

Şi, în liniștea plinǎ de luminǎ,

Eva congolezǎ coborî spre fluviu la ceasul

Când iese soarele, trǎgând dupǎ sine

Ușa nopţii.

                        (Eva congolezǎ și altele)


  1. Întoarcere în Congo

 

                        Lui Tchichaya U Tam’si

 

M-am întors pe semilunǎ.

Cei care mǎ așteptau la poarta unui nour

Ţineau – aprinse – torţele dinţilor lor.

Şi-mi fu aceasta mai vie luminǎ ca stelele

Ce mi-au întâlnit mult timp privirea, pe cerul Franţei.

Dar ei, fii totuși ai luminii, nu vǎzurǎ steaua

Ce straiele-și pierdu și-n azur cǎzu.   

(Pentru ei, smaraldul are mai puţinǎ strǎlucire 

Decât albul burţii de pește).

Când din priviri li se stinse toatǎ bucuria,

Grǎirǎ, doliu arǎtând cu degetul

Acolo, unde malurile strâng mai bine fluviul

Între coapse:

„Ieri, un pescar s-a înecat în spuma valului

Iar valul (ce trebuia sǎ-i scoatǎ trupul printre noi)

Muri înaintea nisipului.

Alţi luntrași[4] merg iarǎ

Prin valuri zǎlude crapi sǎ prindǎ,

Prin moartea mai cuprinsǎ-n noaptea”.

Congo! Congo! E-aceeași chemare sfântǎ

De-a pururi întinsǎ,

Ce urcǎ tulpinile arborilor ce-nalţǎ 

Malurile, ce rǎsunǎ-n cornul

De lunǎ cu puţin lapte-n vârf.

Mǎ rǎniţi, sǎrǎcii lungind lungul fluviu!

Simt ghimpele ce stǎ în mijlocul ţipǎtului vostru!

 

Veghea mi s-a risipit la revǎrsatul zilei

Pe vârful munţilor noștri…

Oare sângele ochilor mei e cel vǎrsat

De zori, în lung șuvoi, pe lac?

Ci iatǎ, viaţa congolezǎ ţâșnește

Din însǎși obârșia soarelui:

Femeile merg prin raze,

Ducând la oraș strânsura de pește,

Congo trece, ducând în mare

Strânsura proaspǎtǎ de apǎ dulce și iarbǎ.

            (Întoarcere în Congo)

 

  1. Soare – pasǎre de foc

 

Te chem, Soare,

Pasǎre de foc pe cea mai înaltǎ culme!

În strigǎtul tǎu de luminǎ, mai gol mǎ vǎd

Decât în noaptea când m-a despuiat umbra

De darurile și de veșmintele mele.

În tine caut, soare, pentru seamǎn semnul

Ce-l ţine.

Şi iatǎ, se deschide propria-mi destrǎmare…

            (Cǎutarea rostului)

 

  1. Poezia – pasǎre rarǎ

 

Pe cerul lovit de orbire,

Amiaza se sfarmǎ; unde se mișcǎ o pasǎre:

Poezia, cuibǎritǎ de-a pururi la ceasuri rare,

Grǎiește înainte ca soarele

Sǎ hǎlpǎie prea multa luminǎ!

Pasǎre deschisǎ de vânt, ca stridia!

            (Viaţa poeticǎ)

 

 131. Şomeri în noapte

 

Acum, mai mult soare rodește

Unde Amiaza sǎdea raza

Pentru farmecul întoarcerii

 

Noapte întunecatǎ ca smoala

În marele cazan al Cerului.

Noapte fǎrǎ lunǎ

Strǎbate glia

Şi se sparge de lǎmpile rare ale drumului

În cioburi gǎlbui, în care gâzele de noapte

Miere și foc își fac, de bucurie.  

Trece caravana lungǎ de arbori,

Cǎtre care alt circ al zilei de mâine?

De ostenealǎ se-mpleticesc cei ce-o urmeazǎ,

Iar numele lor lipsește din condica de muncǎ!

Picioarele și le-au sǎdit fǎrǎ rǎgaz

În lumina zilei

Şi n-au cules decât foșnetul propriilor pași.

Acum, vor sǎ urmeze pomii

În groapa comunǎ a nopţii.

Fie-le ușoarǎ umbra ei!

                        (Poem de început)

 

 

  1. Potrivnic soarelui

             (Se întoarce pescarul)

 

Ziua fu micǎ, vǎzduhul deja se resimte:

Punctele cardinale urcǎ spre zenit,

Apoi, le-împrǎștie luna.

Pe mare, unde se aude apa domnind

            peste liniște,

Faleza se-nclinǎ ca ulciorul.

Valul spumegǎ, sumeţit potrivnic cerului;

Şi neliniștit e, de-acest blestem, pescarul

Ce-ncrucișeazǎ-n larg vântul și valul!

Departe, spre ţǎrm, nisip mai orbitor ca soarele. 

            (Viaţa apelor)

 

  1. Cântec

 

Dar, nu-i tristǎ aceastǎ ţarǎ,

În ciuda cerului nǎvalnic

Ce-i acoperǎ umerii

Trei sferturi din an!

Soarele pe grumaz de paseri joacǎ

Cântǎri limpezi de umbrit

Cele mai rele dintre cazne.

 

Dar, nu-i tristǎ aceastǎ ţarǎ,

Cǎci mâna-i plimbǎ de la rǎsǎrit la asfinţit

Un soare a cǎrui strǎlucire însteleazǎ

Chipul femeilor frumoase.

 

Dar, nu-i sǎracǎ aceastǎ ţarǎ:

Strǎbunii sub glie vegheazǎ

Nestematele ce le dorm alǎturi

În turba milenarǎ.  

                        (În labirintul vieţii)


  1. Forţa perechii

 

Suntem o ţarǎ în care ploaia se exprimǎ

            în timpuri grozave;

La apropierea ei, vino-n adǎpostul tâmplei mele

            și braţului meu;

Fie ca trupul nostru ancorǎ grea s-atârne

            în valul vântului!

Vom râde cu hohote de fulger;

Glasurile noastre acoperi-vor tunetul

Şi foc de bucurie ne va fi trǎznetul…

Privește, peste uraganul învins,

Ce-stǎ frunzǎ cu frunzǎ,

Aceastǎ pereche biruitoare de vrǎbii!

            (Partea sentimentelor)   

 

  1. Femeia cu clinchet de clopoţei

 

Sǎ te iubesc, am vrut, ca-n epoca modernǎ

Bisericǎ sǎ te zidesc

Cu vitralii înflorindu-mi

Viaţa searbǎdǎ;

Apoi, la gâtul tǎu de amforǎ

Sau de anticǎ fatǎ din Jabbaren[5],

Sǎ-ţi pun, în dar de stalactitǎ, o vertebrǎ.

Sǎ trǎiesc, am vrut, la adǎpostul gâtului tǎu,

Ca faţa ta clinchet sǎ-mi fie

Şi-n fiece zi sǎ-mi sune dorul.

            (Pomul vieţii)     


  1. Eu și marea

 

Sunt plaja întinsǎ alǎturi de tine,

Mare revǎrsând albastru și farmec

Pe trupu-ţi ce vine din zare;

De-ar fi fost izvorul de unde Terra își trage

Rǎsuflarea ce-o dǎ piepturilor!

Uneori, în dragoste, ne-apropiem de furtunǎ

Înainte de a ne prǎbuși nisip moale

Sub tǎlpile pescǎrușilor

Prefǎcuţi acolo, morţi scandalos,

Între val și zorele…

Dar iatǎ, un gând apare din adâncul

Cosiţei ce tresare;

E zvon de înviere

Ce mǎ-nalţǎ mal de mare.

În mine, dorul se recompune.

Şi te-mpǎrǎţesc iarǎ,

O, femeie, tu, neferecat sipet

(Primele stele. Marea)

 

  1. Femeia de lângǎ lacul albastru

 

Am gǎsit izvorul din care vii:

E lacul-ochi-albastru dintre munţi

Ce cheamǎ ca dorul.

Soarele îl trece

Cu pasul sǎu iscusit;

De aceea arzi

Şi strǎlucești în mine!

Îmi luminezi dorinţa toatǎ,

Foșnetul ochilor

Şi-al buzelor ţi-ascult,

În brusa[6] foc nesecat 

Ce-i trupul pe care-l dezmierd…

Schimbǎ-mi, darǎ, viaţa, ca o Revoluţie!

Fǎ-mǎ sǎ uit moartea și genunea ei!

(Primele stele. Femeia)  

 

  1. Drumeţie-n noapte

 

Singur am umblat timp mult în noapte,

Unde-i farul ce se rotește și bate departe?

Sunt mai vânturǎ-lume ca pomii

Ce merg cu pași mari prin savane

Şi cu pași mici prin codri.

Am pǎrǎsit devreme marginea zilei

Şi-am luat soarele asfinţind

Drept întâiul ţǎruș al drumului meu;

N-am vǎzut steaua ce cǎlǎuzește

Pǎstorul nopţii.

M-am scǎldat în timp pentru a-mi regǎsi

Aripile pierdute în adâncul vârstelor;

Pasǎre de zi îndrǎgostitǎ de beznǎ,

Am strǎbǎtut tǎrâmul fantomatic al nopţii.

Vampir sunt aproape,

Nu mai cer decât antene.

Viaţa e uneori mai neagrǎ ca tǎciunele,

Şi umblu pe toţi munţii și vǎile nopţii.

Dar iatǎ cǎ soarele înalţǎ degete mii împotriva gliei.

Încântat sunt de drumeţia mea nocturnǎ!

Trup și cazne mi-au rǎmas pe scândura patului.

(Rostul vieţii)

 

  1. Strǎlucire și uitare

 

Te iubesc precum fluturele cu ochi pe aripi

Al Lacului-albastru din Podișul Batéké,

Culorile sale vii îmi învioreazǎ

Înflǎcǎrarea de flǎcǎiandru.

 

Te iubesc precum frunzișul copacului vecin

Ce sclipește-n soarele de octombrie;

Freamǎt la cântul pǎsǎruicii din el, mai melodios

            în zori,

Purificat de asprimile nopţii.

 

Te iubesc precum fructele duminicii

Ce mǎ lecuiesc de osteneala sǎptǎmânii

Şi mǎ fac mai verde ca ultimul vlǎstar

Al arborelui meu genealogic.

 

Te iubesc precum Crucea Sudului ce suie

Cu lumina ce ne-apropie de visul austral

Şi ne-aratǎ un popor trezit de-a pururi

De salva de tanǎt[7] din Shaperville[8].

 

Te iubesc precum fluviul Congo ce trece

În fiecare zi același, fǎr’a mai fi același,

Luminându-ţi ochii.

Te iubesc chiar și de vreme rea ţi-e chipul!

Ești ca astrul pe care noru-l afundǎ-n ploaie.

Mǎ-ntunec, atunci, mai rǎu ca furtuna!

Şi-aștept ca uitare sǎ-mi aducǎ strǎlucirea gurii tale.

(Fluviul și podișurile)

 

  1. Rǎbdǎtorul Congo

 

Pe acest fluviu, ce se-ntinde de-a lungul potecilor

            gândului în exil,

Veacurile l-au întâlnit pe același drum,

Nici tânǎr, nici bǎtrân serv al mǎrii,

În hlamida lui, cu trenǎ lungǎ, de culoarea lǎmâii trecute.

Ochiul, pribegind între maluri,

Se-adapǎ cu apǎ neînceputǎ, în fiece zi.

Las fluviul sǎ umble cu alaiul sǎu ales;

Îl voi gǎsi mai târziu.

Cine poate fi mai rǎbdǎtor ca un fluviu?

(Fluviul și podișurile)

 

  1.   Bǎtrâna rǎdǎcinǎ

 

Vremea m-a gârbovit,

Sunt o rǎdǎcinǎ bǎtrânǎ,

Dar din acest pǎmânt, tu nu poţi sǎ mǎ smulgi!

Singur am bǎut nectarul zorilor,

Adierea curatǎ a dimineţii,

Şi-am privit Orientul desfǎcându-se

Ca o pleoapǎ de pasǎre.

Acum primesc altfel zilele…

Mǎ trezesc când amurgul

Lunecǎ printre case

Ca un șarpe de stâncǎ.

Tǎrâm rǎscolit mi-e inima…

Timpul se face fǎpturǎ,

Îmi pune dezamǎgirea 

Pe maidane

Şi bate prin spate,

Pe coloane deja înclinate.

Tu ai venit, tu m-ai fi împlinit…

Sângele ţestoasei din savanǎ

Îmi străpunge tot avântul.

Îmi amintesc eclipsa

Ce-am privit-o împreunǎ,

Dansul perechii celeste,

Alaiul de nuntǎ al soarelui

Şi-al lunii.

Te-ai schimbat sub cerul plumburiu,

Te regǎsesc pasǎre citadinǎ

Cu penaj bronzat.

Frig de august se strecoarǎ între noi

Pentru a ţâșni cu flǎcǎri de lunǎ.

Lumea șade sǎ se frângǎ.

Curând vom reda pǎmântului

Rǎmǎșiţele noastre la stingerea jarului,

Iar dorul ce ne rǎmâne

Vestește altǎ ivire.

Vâna șacalului se zbate încǎ

În câine,

Iar dragostea aceasta va mai fi în noi

Doar o biatǎ urmǎ.

Sunt o rǎdǎcinǎ bǎtrânǎ,

Şi din tǎrâmul acesta, sǎ mǎ smulgi nu poţi!

      (Tǎrie și asfinţit )         

 

  1. Întoarcere de noapte

 

Preaplinǎ mi-e pleoapa de chipul tǎu,

Tot lungul ţinutului îndepǎrtat,

Iar genele-mi albesc de vechea noastrǎ iubire!

În spaima de moarte ce-o cuprinde,

Pasǎrea migratoare cuib își face pe cele mai înalte

            Ramuri.

Pentru tine-mi strâng  

            Rǎtǎcirile.

Sunt ca ploaia trecǎtoare

Ce nu catǎ sǎ-și acopere urma.

Intru prin vis de navǎ

Şi ușa-i deschisǎ spre râu,

Spre ţǎrmul înstelat al nopţii;

Iar tu ghemuitǎ stai, în palma așteptǎrii.   

            (Tǎrie și soartǎ)

 

 488. Vorbe de îndrǎgostit

 

Am stat pe mult prea multe vise

Acum mǎ simt mai gol

Ca la ieșirea din apǎ, când vântul

Îmi ia veșmintele, ca visul;

Iar desnǎdejdea mi-e altǎ goliciune.

Am pierdut din vedere o femeie ce-avea

Luciri de lac vulcanic în priviri,

Raze ţâșnite din penumbra purtatǎ;

Gene mǎ scufundǎ în somnul

Ce-și amintește de inima-mi mâhnitǎ,

De-o Noapte ce s-a legat cu alte nopţi.

(Femeia și lumina)  

 

În românește de Marilena Licǎ-Mașala, pentru revista POEZIA

Paris, 2013

 

N.B. Poemele au fost alese din: Opera poeticǎ, Paris, Présence Africaine, 2007, alcǎtuitǎ din totalitatea ediţiilor originale:

  • Poemele mǎrii, CLÉ, 1968;
  • Rǎdǎcini congoleze, P.-J. Oswald, 1968;
  • Potrivnic Soarelui,  P.-J. Oswald, 1970;
  • Normele Timpului, Mont Noir, 1974 (reeditare de Hatier, 1989);
  • Torţele planetei, Nouvelles Éditions africaines, 1977 (épuisé);             
  • Dialogul Podișurilor, Présence Africaine, 1982;
  • Tradiţia visǎrii, Présence Africaine, 1985; premiul panafrican de poezie, Okigbo, 1987;
  • Şarpele austral, Présence Africaine, 1992;
  • Ordinea fenomenelor, Présence Africaine, 1996;
  • Palmierul-lirǎ, Présence Africaine, 1998.

                Note:

[1] Strat: pat.

[2] Hǎlǎdui; a locui, a trǎi, a popula.

[3] Munte biblic, cunoscut mai frecvent sub numele de Sinai, pe care Dumnezeu a dat Legea lui Moise.

[4] În original, piroguiers: luntraș de pirogǎ.

[5] Jabbaren: așezare în deșertul Saharei, unde s-au descoperit picturi rupestre, datând din 5.000 – 1.000 î.H.

[6] Brousse (fr.), brusǎ: vegetaţie tropicalǎ rǎzleaţǎ, tipicǎ Africii, alcǎtuitǎ în pricipal din arbuști și tufișuri.

[7] Tanǎt – amestec natural de gaze, inflamabil, în minele de cǎrbune.

[8] Aluzie la revolta pașnicǎ a populaţiei de culoare din Shaperville, din 21 martie 1960, transformatǎ în masacru de forţele de ordine guvernamentale.

 

Tags : , , , ,

Réagissez