RSS
 

Gabriela Zăvălaş, Între mierea şi pelinul experimentului literar, sub neîmplinita iubire de oameni

02 Avr

Motto:

Nimeni nu-mi va putea înţelege versurile dacă

stăruie să vadă în ele doar o performanţă literară. 

Walt Whitman

 

Noul volum al Gabrielei Zăvălaş mi-a adus în casă, pe la sfârşitul înfriguratului Făurar, o „Angoasă dulce-amară”… Rarisimă plantă pentru Ierbarul colecţiei noastre de carte: experimentul literar contemporan. Ce minune! Să pot pipăi nectarul inedit al scoarţelor unei îngrijite ediţii, statornicit în chilia mea de pustnic logodit cu scrisul…

Gabriela Zăvălaş, 2015

Gabriela Zăvălaş, 2015

Întâia scoarţă, ilustrată de Cristian Negoi după o idee a autoarei, îmi lasă degetele să alunece peste cele 15 litere în relief ce compun numele de scriitor al unei mai vechi prietene.

Dar nici a patra nu-i mai prejos: sub fotografia unui val de mare ce părăseşte plaja şi stânca ce se oferă jilţ tronând neobositele gânduri ale Gabrielei, se înlănţuiesc privirii fragmente din rostirile a trei scriitori despre cărţile ei, tipărite tot cu litere în relief. Trei opinii, pe care le citez: „Poetă şi eseită. Lirism discursiv. Eseistică minuţioasă, aulică” (Arthur Silvestri); „poezie naivă, aidoma picturilor naive a cărei miză în creştere se varsă în proză, eseu cum nu se poate mai miraculos” (Radu Aldulescu); „similitudini de viziune asupra umorului cu teatrul lui Artur Adamov” (Eugen Cojocaru).

Iar înlăuntrul spaţiului dintre scoarţe, misterul ce închide 56 de eseuri, alese de sinele autoarei dintre filele virtuale ale blogului său, cu rost şi valoare de jurnal intim. Ochii îmi vâslesc, plini de neastâmpărat curios nesaţ, printre titluri, purtat de-o briză ce-ar putea rescrie cu ele legenda horă încinsă de niciodată văzutele iele.

Mi-e greu să le aleg pe cele mai expresive, căci fiecare are un şarm al său, fiecare pare a închide în sine o neştiută încă metaforică poveste. „Despre exclusivism”. „Poeta No”. „Patria eternă muncă”. „Fanata kameleonică şi elitistul nonconformist”. „Antebelicul Gib Mihăescu”. „Planeta Oniria”. „Am storcătorul meu, sunt pionier”. „Transgalactycka”. „Eternul Mihai Eminescu”. „Golden brumărel”. „Iedul pierdut al copilăriei mele”. „Nero”. „Colecţia falusurilor de piatră”. „Portret luminiscent de Lucian Chişu”. „Eminescu, Cărtărescu, Beigbeder”. „Şapte pisici nearistocrate la un Aristocrat distins şi solitar”. „SOS surmenaj extrem”. „Solutide”. „Marilenei Lică-Maşala Paris. Corespondenţă. Singură la mare şi criza gunoaielor”…

Recunoscându-mi numele, gândul începe să-mi vagabondeze către acel Ab ovo al întâlnirii noastre, în poieniţa de la liziera pădurii Trivale, în toiul lui 1996. Era pe vremea când aroma florilor de cimbrişor lua în stăpânire văzduhul livezilor de la marginea Piteştilor, în întâia vară a mutării mele în cartierul cu iz de bătrână doină haiducească. Apropiindu-se, mi-a întins, cu firescul dărniciei demn de-o surioară mai mare, o carte, spunându-mi cu tandră modestie, „sunt scriitoare”. Prietenia noastră a crescut pe îndelete, împlinindu-se drum fără întoarcere în vara altui crucial an al existenţei mele, acel 2004 ce mi-a îndoliat sufletul prin dispariţia înmiită a mamei, arătându-mi, capricios premiu de consolare, harice drumuri de literare desţeleniri nebănuite…

Spre sfârşitul cărţii, dăruită de Gabriela din toată strâmtorarea pecuniară ce-i cotrobăie tihna şi frumuseţea privirii trecute de inima vieţii, ne stăvileşte graba pasului,  penultima frază: „pegră[1] ce ne erodează pe toţi [cei] care avem alte aşteptări de la statutul de om” (s.n.).

Această afirmaţie oftată de delicatului său rănit condei, ne cimentează bănuiala dintru începutul lecturii: în viziunea Gabrielei Zăvălaş, conceptul – livresc – de angoasă nu rimează cu seducătoarea stare de adânci nelinişti ce-i încercau pe marii romantici, ci cu dragostea nemărginită de cuvânt, de oameni, de natură, de frumos, într-un cuvânt, de ctitor de carte.  

Dragostea literei experimentale din cărţile sale dulci-amare stăruie nedumerită în pragul literaturii contemporane, în căutarea acelui „breslaş” (p. 116) căruia un spiriduş rostitor de Sesam, deschide-te, i-ar putea ridica vălul de pe ochii încremeniţi în obişnuinţa cu un anume stil literar… Un „breslaş” ce-ar putea crede în „lacrimile cobreslaşilor” (p. 116). Un breslaş ce-ar putea înţelege şi primi realitatea experimentului din scrierile ei…

Căci, această extraordinară ţesătură de asocieri de cuvinte vechi şi noi, nu-i nimic altceva decât un intuitiv experiment literar. Condeiul Gabrielei este o continuă împletire de fire de ţipirig între limba românească veche şi cea nouă. Este un condei fidel istoriei exilului rostirii româneşti de dincolo în dincoacele Prutului anilor ’40, limbă împodobită în exil cu interesantele neologisme franco-anglo-slave ale ultimelor decenii. Este un condei ce ne surprinde afectivul. Ce ne fericeşte dorinţa de a ne regăsi faţă-n faţă cu profunda emoţie a unui mai vechi cuvânt: „tre” (trebuie), „pegră”, „gioale”, „amok”, „mi-s”, „corcoduş”. Ori prin inspiratele asocieri de imagini ce nu lipsesc din condeiul nici unuia dintre avertizaţii observatori ai socialului românesc ori ai istoriei literare naţionale.

Am ales spre exemplificare câteva extrase din două eseuri, fără a minimaliza subtilitatea umorului din celelalte, tot atât de fin presărate cu răsucite alegorice cuvinte: „Efectul nonempatiei asupra karmei medicale şi criticiste. Drept la replică” (p. 96): „găştile şi gâştele literare” (p. 99), „literatura a devenit politică şi interes de grup” (p. 99), „grupuri masculocrate” (p. 98), „inflaţia celor care doresc să se exprime” (p. 98); „Portret luminiscent de Lucian Chişu”: „bacantă de cartier” (aluzie la T.O. Bobe şi Veronica Micle, p. 50), „de la dragoste la ură nu-i mult, o ştiu toţi cei care îşi pârjolesc interiorul în tandem” (p. 50), „malversaţiunile Junimei şi resentimentarului critic” (aluzie la Maiorescu, p. 51).

Nici absenţa virgulei ori punctului, ce-a ridicat munţi în calea înţelegerii unor confraţi mai mult sau mai puţin merituoşi pioni ai criticii literare actuale, nu-i întâmplătoare în zăvălaşa neinstrumentată scriere. Cum hieroglifele egiptene, secretele ei nu se vor dezvălui aşa, dintr-o dată, nici ochiului şi nici – mai ales! – inimii, întâiului venit neavenit…       

 ***

Gabriela, nu-ţi părăsi steaua! Mergi mai departe, către întâlnirea cu Marele Cititor. Scrisul tău, ce-şi trage seva prin supravieţuinde rădăcini din glorioasele vremuri ale experimentului literar, cum minunatul şi misteriosul nostru Românaş Asprete de Vâlsan, e purtător de mult bun gust, revărsându-şi cornul abundenţei de întâmplări, fapte, nume ale literaturii române, cu generozitate. Iar lectura eseurilor tale ne bucură ochii şi ne mângâie sufletele, la tainic ceas al clipei trăită de risipirea nopţii în lumină.

Ah! Să nu uit: Gabriela este un minunat trubadur literar ce-şi poartă tezaurul doinitor de iubire, între porţile breslei scriitoriceşti din cetatea Bucurului şi colinele sumeţite de mustul îmbătrânitelor podgorii, miraculos ascunziş de livreşti taine din patimile pătimite de mult îndrăgitului ei (nostru) târguşor Piteşti…   

Marilena Lică-Maşala

Piteşti, 2 aprilie 2015

N.B. Dăruiesc acest articol Gabrielei, pentru apropiata ei zi de naştere, 29 iunie…   

Bibliografie:

Gabriela Zăvălaş, Angoasă dulce-amară, Bucureşti, SemnE, februarie 2015, 182 pagini

 NOTE: 

[1] Pegră (< fr. pègre; livr.): lume interlopă.

 

Tags : , , , , , ,

Réagissez