Anima-Animus

Marilena Lică-Mașala, o ardentă feminină feministă, fost-a mângâiată de aripa etherată a muzei pe suflet și neuroni și a comis, în urmă cu un deceniu, un făt literar frapant care nu-i la-ndemâna oricui.

Avem inflație de poeți, suntem bogați în prozatori, mai mult ori mai puțin premiați, lecturați, pozitiv receptați, dar dramaturgi, ei, aici e acum…. Iată un gen literar care nu-i accesibil, lejer de abordat în vârful plaivazului. Drama i-a ieșit și pare că se identifică cu o poveste reală experimentată dureros, șocant ca pe un upercut sub centură.

Investiția de karate de suflet și ofrandă de trup într-un parteneriat și răsplata cu ingratitudine persiflantă de final, de către actantul ce generează impresia  că–i maturizat incomplet din tușa celei ce l-a cunoscut bine, imprevizibil, superficial, cu apendicială conștiință, iatădrama multor doamne anatemizate de ipocriți.

Seduse și abandonate abrupt, după conviețuirea în triunghiul amoros, autoarea sugerează insolit, demn de reținut că ele ar trebui (utopic…) să se bucure de aceleași drepturi materiale, morale ca și oficialele.

Logodna de probă la nordici, este legătură legitimă. Mai nou și la români concubinajele–s perfect legale. În societăți ce ne par abulice, instituțiile ar trebui să-și pună întrebări și să nu bagatelizeze cu dispreț suveran triunghiurile amoroase, care-s incriminate  de moraliști, dar cultivate asiduu, sunt o realitate gravă. Și aceste doamne neoficiale, sugerează autoarea, sunt perfect onorabile, perfect utile, curative, din moment ce bărbații le cultivă cu anii, în paralel cu soțiile care sunt posesoare de act (certificatul de căsătorie -n.n.) care nu-i decât deseori un compromis lamentabil anost, sudat de interese pecuniare, ori comoditatea de a-ți risipi timpul cu divorțul ori teama de nou.

Debutantă în dramaturgie, dar  imaginativă, inspirată. Vezi decorul în care plasează acțiunea, apoi tehnici absurde à la Ionesco în conversația personajului principal Tudora cu „Țipătul”, celebrul portret al pictorului norvegian, Edvard Munch. Elementul șotronului (Actul 1, Țipătul), îl găsesc delicios, trebuie să ne păstrăm până la final, nealterată o doză din inocența paradisului pierdut al copilăriei, ca să putem tranzita mai ușor restriștile vitale. Altfel am rămâne niște tineri bătrâni  încărcați de  matusalemici ani și macerați de complicațiile unei existențe  miraculoase, dar nu tocmai ușoare. Dialogurile dramei sunt fluide, uneori de un ironism subtil, alteori impresionante până la lacrimi (vezi dialogul pătimaș al  Tudorei cu Creatorul, din „Actul 3. Hăul iubirii”).

Bărbatul, neempatic nu mai este dispus să se încurce în ceva atât de complicat, abstract – sufletul – ca în geneza relației. Nu consideră că ar avea responsabilități morale, se degrevează dezinvolt. Femeia, în conceptul unui bărbat rece, cu testosteronul în flăcări, ceva incontrolabil, nu-i decât un obiect al plezirului, al confortului egotic masculin, ce ar trebui ulterior devorată ca în ritualul invers al Călugăriței, păianjenului. Sexiștii ce incriminează femeia de toate relele, uită voit că bărbatul are impregnat în genă zboruri de fluturi multiplu polenizatori, nestatornicii, dorințe de nou, experiment, infidelități.

Evident că din motivații credibile, justificabile, și partenera poate pica în  păcatul infidelității. Legat de « oficiale », citiți Anni Bentoiu, „Timpul care ni s-a dat”. Merită cu prisosință să ne împrospătăm memoria cu fericirile stalinist-dejiste și vampirismul Istoriei. Misiunea soțiilor este grea. Ori îs pisăloage ca Xantipa, frivole precum Konstanze Mozart, abuzive precum Cosima Wagner, ambițioase ca Daniel Stern, insuportabile ca George Sand ori defecte contrare – șterse, plicticoase, neinteresante…  Războiul sexelor face însă victime sufletești tragice, pentru că cei părăsiți se simt abandonați, batjocoriți și hormonii de stres îi transformă în pacienți. Se vorbește despre construcția unui spital în Germania pentru decepționații în iubire. Există și parteneriate pe viață, dar multe sunt pur formale, după cum se știe și am mai specificat anterior. Bărbații n-au dobântit în masă un rafinament al romantismului. În concepția unora depășiți de veacul globalist, o damă trebuie a fi,  pardon, blondă, supusă, inferioară, să nu sclipească de inteligență, ștearsă, umilă, servilă ca nu cumva să-i clatine, să-i eclipseze statutul de paradigmă dominantă. Ar fi sub dignitatea dumnealor… Compasiunea masculină, pen’ ce să te încurci în astfel de trăiri siropoase. Muierea după unii, trebuie pedepsită, că știe ea de ce… Nu cocoțată pe soclu ca dom’ Lenin.

Dialogul personajului feminin cu spectatorii este tehnică în vogă ce ține de viziuni teatrologice contemporane. Reiese din dramă că se impune o  reformă a iubirii și parteneriatelor, greu de materializat în societăți în care sunt bine înrădăcinate concepții anacronice, obtuze. Soluții ar fi, ca într-un scenariu SF, un transplant de spirit într-o mașină masculină de sex… În opinia mea, femeia-și dorește preludiu, contopirea fierbinte a cărnii, postludiu, detalii de multe ori ignorate păgubos. Dacă literatura se învață, atunci și dragostea se poate încadra la materie de studiu…

„Cartelul iubirii”, scena cu scutierul șef, absolvent de blamat „Ștefan  Gheorghiu”, dar ignorant în ale metafizicii iubirii, este antologică. Vidul legislativ legat de cupluri, faptul că procesele-s oneroase și de durată, sunt realități din care scapă cine poate.Tudora pledează pentru ideea de a se crea un precedent juridic ca femeile neoficiale din triunghiul amoros să primească o indemnizație din partea bărbatului care le-a folosit și le-a abandonat în voia sorții.

Soluția sugerată de a vindeca o iubire trădată cu altă iubire, în „Ură și blestem” este Christică. Maître îndeamnă la perceptul biblic: „iartă!”. Bolnavă de deziluzie, Tudora  e copleșită și de lipsuri financiare, de realitatea cotidiană apăsătoare, căreia nu-i poate face  față. Debranșată de la curent, își urăște iubitul pierdut în jocuri perfid politice, ca-ntr-un ritual straniu, la lumina lumânării… Rămâne perpetuu îndrăgostită, căutându-și trupul din a cărui coastă a purces jumătatea,tânjind după El, singurătatea femeii nefiind o stare de normalitate.

Drama are în țesătură elemente de paranormal. Tudora visează într-un vis de soartă, anticipat-revoluția din 1989 și întâlnirea cu partenerul iubit, care o va trăda într-o bună zi. Poate dacă ar fi dat curs premoniției și semnalului de alarmă oniric, toate aceste dezamăgiri atroce ar fi fost evitate, dar nu credem totdeauna în vise; ori le uităm ori le ignorăm în speranța că ne putem modela  cum dorim viitorul. Tudora este o femeie dornică să dăruiască pasiune, să fie iubită, o personalitate debordantă, temerară, care-și propune din copilărie să se lupte  cu teama de întuneric.

Similitudinea între pierderea, asasinatul deceniului de iubire, a unui ideal și prăbușirea turnurilor Gemene, are forță  creatoare, este apoteotică. Drama este o acuză blândă, dar și un madrigal închinat Bărbatului care ar trebui să întregească plastic, artistic, mărul, nu să se manifeste ca un hormon ambulant, o chimie la purtător, o sămânță migratoare, ci să ancoreze în Anima care ne face umani, nu vibratoare.

Cartea poate fi citită la biblioteca Academiei.   

Bucureşti, februarie 2016

Bibliografie:

Marilena Lică-Mașala, Asasinarea unui deceniu de iubire – eseu dramatic în cinci acte, Iași, Editura  Fundației Culturale Poezia, 2012. Prefață de Marius Chelaru. Note de lectură (postfață) de Aurel Sibiceanu (poet, membru U.S.R.,) Giorgio Bonazza (editor, Milano), Emilian Cortea (director artistic, Teatrul „Al. Davila” Pitești), Ilzi Sora (scriitoare), Luminița Borta (actriță, Teatru „Al  Davila”), Gabriela Zăvălaș-A. (scriitoare), Romulus Sorescu (publicist, fost profesor al autoarei).

Coperta 1 – The Scream de Edvard Munch.