RSS
 

Fernando d’Almeida (1955 – 2015), Poeme

19 Avr
Fernando d'Almeida, Cameroun

Fernando d’Almeida, Cameroun

Poet, publicist, critic literar, lingvist, profesor univesitar camerunez, cu origini benineze pe linie paternă, şi braziliene.

Unul dintre cei mai îndrăgiţi poeţi africani de către generaţiile mai tinere.

Marele Premiu de Poezie „Léopold Sédar Senghor”, 2008.

 

De-un sfert de an

 

N-a mai plouat

De-un sfert de an

Ca să te-ajung în Absolut

Ca să merg pe urmele tale

Cedincioase zeului venit din altă parte…

 

Atâtea dogme pentru nimic!

De nu-i pentru nimicirea bucuriilor noastre păgâne,

Pentru ce Tora să ne ferim de idolatria noastră…

Dar, taci, lasă-mă să tutuiesc şi să cert

Zeul prefăcându-se mânios la gura unui fluviu.

Voce psalmodiind din pustiu,

Eu cred în zeul ghemuit sub piatră

Şi-n moviliţa de lut bătut îmi amintesc…

Pentru naşterea mea… pentru animismul meu…

Credinţa mea răsare din tălmăcirea ghiocului (1)…

Notă:

(1) În original, cauris: scoici folosite ca monedă sau pentru înfrumuseţare.

Împlinind ziua

Beat de lumină

Merg înainte

În noapte

Chemând

Hăul necreat

Pe calea 

Carte bătălie

Singurătăţii

Pe măsură ce

Merg înainte

În noapte

Nu departe

De-un pom pângărit

Un poet – diacon

Al neclintirii

Se bucură

De primirea chemării

De-a face fluviile să aiureze 

În timp ce realitatea

Râde.

Lutul pribeag acum

Ia adevăr

În întunecata grotă unde deodată

Zeul răspântiilor

Se-aprinde de ranchiună…

Am părăsit oare curtea

Unde prăzmuieşte realul

Pe care-l savanizează poemul?

După înmormântare

Se legăna sicriul…

Apoi se lăsă în jos, în cele din urmă.

În groapa larg deschisă

Îl însoţeau câteva jerbe.

– Lacrimi ţăndări îmi făcură

Inima, neînvăţată să plângă…

Dar, când o luarăm iară

Prin colbul drumului de-întors,

Râsete ne ritmau în mers…

Şi văzui ceva mai departe

Ademenitoarea vădană

Ştergându-şi obrazul

Pentru a-şi săruta iubitul…

– Acasă, atârnată pe zid,

Efigia mortului zâmbea vieţii…

Strălucind de frumuseţe, vădana

Răspundea condoleanţelor

Plecându-şi fruntea.

Dar în ochii ţintuiţi pe ibovnic

I se ghicea dorul de viaţă,

În timp ce noi, stând la aceeaşi tristeţe,

Ne beam până la fund

Ţoiul absurd.

Bonamoussadi, août 1987

 

Din volumul „L’arrière pays du mental” (Ţara de dincolo de gând), 1991

 

În româneşte de Marilena Lică-Maşala

Piteşti, 19 aprilie 2015

N.B. Traducătoarea mulţumeşte scriitorilor Kouam TAWA şi Guillaume EKOUME prin grija cărora i-au parvenit poemele de mai sus, făcând posibil acest modest omagiu adus în limba română, memoriei regretatului poet Fernando d’Almeida.

 

Tags : , , , ,

Réagissez