Bătălia noastră dinainte pierdută cu uitarea

(prefaţă  la volumul meu de proze, Trecutele găsiri. File de jurnal, Betta, 2015)

Un singur lucru te poate deprima mai mult decît să vezi viaţa trecînd: zădărnicia acestei treceri. Şi ca un făcut, rugămintea Marilenei Lică-Maşala de a-i prefaţa Trecutele găsiri. File de jurnal, înainte de-a face cale-ntoarsă acasă la Paris, mă găseşte pradă unei tristeţi extraordinare, acum, cînd îi citesc lui Faciolince ultimele pagini din El olvido que seremos (în strălucita tălmăcire cu care Mariana Sipoş, dăruindu-mi-o cu jumătate de an în urmă, m-a lăsat „mereu îndatorat”, vorba lui Llosa):

Cărţile sînt un simulacru de amintire, o proteză pentru a ne putea aminti, o încercare disperată de a face să dureze un pic mai mult ceea ce este iremediabil finit. Toţi oamenii din care este ţesută trama cea mai intimă a memoriei mele, toate acele prezenţe care au însemnat copilăria şi tinereţea mea fie au dispărut deja şi sînt doar umbre, fie urmează să dispară şi (…) nu vor fi mai reali decît oricare personaj de ficţiune, şi vor avea aceeaşi consistenţă fantomatică de evocări şi spectre (…). Dacă cerul, după cum se pare, este indiferent la toate bucuriile şi la toate nefericirile noastre, dacă universului nu-i pasă că există oameni sau nu, a ne întoarce la integrarea în neantul din care venim este într-adevăr cea mai mare nefericire, dar în acelaşi timp cea mai mare alinare şi unica odihnă, căci nu vom mai suferi tragedia pe care o reprezintă conştiinţa durerii şi a morţii persoanelor pe care le iubim.

 

Nu este, prin urmare, defel uşor să te prefaci detaşat şi obiectiv atunci cînd vezi fixate pe hîrtie, ca într-un insectar, amintirile altcuiva, cîtă vreme ele se dovedesc, de fapt, în destule privinţe, a nu fi chiar atît de străine de propriul tău exemplu pe cît credeai. Reconstituirile Tudorei Dumitraşcu făcute copilăriei reproduc în fond, mutatis mutandis, aceleaşi tipare şi etape ale descoperirii lumii pe care le-a trăit îndeobşte oricare fată în procesul maturizării.

Totuşi, comparativ bunăoară cu arhicunoscutul model al ciclului Medelenilor, în cazul de faţă demersul à la recherche du temps perdu depăşeşte marginile universului infantil, continuînd să urmărească biografia personajului, în salturile de cangur ale memoriei afective, pînă în actualitate, acolo unde se trece – odată cu a doua jumătate a cărţii – la diarism. Şi nu doar că structura bipartită a volumului disociază trecutul de actualitate, dar totodată comută regimul narativ de la persoana a treia (heterodiegetic) la persoana întîi, producînd iluzia că autoarea nu s-ar vrea identificată în Tudora. De fapt însă, amintirile personajului din Trecutele găsiri, completate sau „aduse la zi” cu însemnările cotidiene din File de jurnal, ilustrează ceea ce Philippe Lejeune numea în Je est un autre un caz de „autobiografie la persoana a treia” – iar contextul parizian şi mai ales referirile la colaborarea cu Le Scribe l’Harmattan nu mai lasă nici o îndoială asupra faptului că nu avem de-a face aici cu o proză de ficţiune, ci cu una factuală.

Altfel, puse cap la cap într-un repertoriu coerent, romanţele şi chiar cele mai timpurii idile campestre din adolescenţa de pe valea Mozacului ar putea compune un întreg roman de dragoste distinct. Dar, în răspăr cu sforile trase de Parce şi cu multiplele ocazii de a-şi reface viaţa după divorţ, paradoxal, Tudora se fereşte să profite de oferte, cu atît mai abitir cu cît ele i se par mai atrăgătoare, temîndu-se că, dacă ceva pare mult prea frumos ca să fie adevărat, atunci probabil nici nu este. În plus, ea preferă să facă figură de „leoaică solitară” şi dintr-o precauţie motivată de concepţia personală asupra volatilităţii beţiei amoroase („La ce bun? Povestea lor de iubire îşi avusese timpul ei.”), şi circumstanţierii hic et nunc a oricărui tandem sufletesc.

E proclamat, în schimb, în opoziţie cu contestaţia unui Oscar Wilde, cultul amiciţiei între sexe, care în practică – dacă ţinem seama de „jungla” exotică şi cosmopolită în care solitara noastră „leoaică” se mişcă – îşi dezvăluie şi avantajul de a se lăsa mai lesne conciliat cu prejudecăţile legate de rasă, naţionalitate ori religie.

Cît despre linsul rănilor produse de săgeţile crudului Arcaş olimpian, retragerea în desişurile propriei munci rămîne remediul cel mai bine verificat – iar afirmarea explicită a acestui principiu o identifică pe scriitoare, o dată în plus, dacă mai era nevoie, sub masca propriului personaj.

Credeam, sub imperiul stării de spirit în care m-a găsit lectura acestei noi cărţi, după cum ziceam, că paginile ei nu vor ieşi din cadrul banalelor exerciţii autobiografice cu care toţi ne amăgim în bătălia noastră dinainte pierdută cu uitarea. M-am înşelat însă, din fericire, căci savurosul divertisment al enunţurilor gnomice („O femeie care rîde nu poate fi dezbrăcată”), al limbajului infantil („Şi de ce v-aţi desprietenit?”, se interesează undeva copilul despre propriul tată) sau al exotismului documentar (în Sri Lanka, la fel ca şi în Mexic, guvernul nu are opozanţi, aceştia fiind „lichidaţi pe loc”) le particularizează net şi atractiv. Drept care, întorcîndu-mă la Abad Faciolince, autoarea are şi ea suficiente motive să fie împăcată publicîndu-şi amintirile, în acord cu acele ultime versuri de sonet borgesian:

Mă gîndesc cu speranţă la acel om

ce nu va şti că eu am trăit pe pămînt.

Sub albastrul indiferent al Cerului

această elegie e ca o mîngîiere.

 

Bucureşti, 8 septembrie 2015

Bibliografie:

Marilena Lică -Maşala, « Trecutele găsiri. File de jurnal », ilustraţie Coperta 1, Diana Adriana, prefată Emil Lungeanu, Bucureşti, Betta, 2015

Cartea poate fi comandată direct la editor.