RSS
 

Din lacrimi şi spaime, coloane

11 Jan
A La Casita

La Casita, Paris, 23 octombrie 2016

Din lacrimi şi spaime, coloane

(pagini de jurnal)

 

 

O, sancta simplicitas!

 

Azi mă simt ca un mareşal întors de pe câmpul pierderii unei mari bătălii…

M-am străduit, o vreme, să înfrânez pornirea prea naivă a unui om, pe-un drum aiurea… M-am străduit să-l sprijin să vadă o anumită situaţie şi cu ochii realităţii, nu doar cu inima lui agăţată-n patimă, cu disperare parcă, cum în propria-i răsfrângere de amăgiri plăsmuite de nevoia de irizări juvenile în roua automnală a vieţii sale.

Nici nu ştiu dacă ar trebui să mă simt mândră ori ruşinată ori mâhnită că un om drag mie poate ajunge la anii unei jumătăţi de veac, naiv peste măsură în gândire şi simţire…

Cât de uşor îşi pot vinde mintea şi inima stăpânul, când inima cere iar mintea nu i se împotriveşte!

Nimeni nu poate fi pe placul tuturor, fireşte. Nimeni nu poate mulţumi pe toată lumea, când alege, desigur.

Şi totuşi! Cineva vrea să dea totul pe un miraj, pe o nălucă, pe o vedenie, pe o proiecţie falsă asupra realităţii, în pragul toamnei vieţii sale… Ce veste! Ruptă dintr-un vis urât de noapte ori dintr-un western.

Îngrijorări se-ntrec să-mi inunde, până la sufocare, sufletul. Înţeleg bine că nu are, bietul, la anii lui, nici un sistem de apărare împotriva virusului iubirii şi mă doare. Orb, orb mai orb ca orbetele, crede încă în dragoste la prima vedere…

Ce frumos şi adolescentin să ne putem arunca  inima pe cărbunii încinşi ai nevoii de o iubire nouă, fără să cercetăm, fără să stăm pe gânduri, să pornim la drum pe murgul bucuriei de a poposi într-o altă poveste, cum Harap-Alb, când prima nici nu s-a sfârşit încă. Ori, poate era sfârşită, dar nu ne-a spus?! Cumpănă greu de dus, greu de spus…

Şi totuşi! Doar în situaţiile limită de viaţă ne putem pune la încercare gândirea şi profunzimea ei în faţa nevoii fireşti de-a crede nemărginit că toţi oamenii sunt buni de pus la icoană, doar pentru că au trup cioplit în carne umană. Dar inimă, au oare?  

Zâna ce-a bună m-am vrut, în rătăcirea lui… El mă oglindeşte însă vrăjitoare… Fie, primesc confuzia! Măcar să-i fie bine lui, într-o sfântă zi.

***

În singurătatea odăii unei femei, zbucium şi lacrimi se-adună-n timp, temătoare stalactită picurând bobi cuminţi de stalagmită…

Va veni însă ziua în care din teama ei va răsări alba coloană zidită de înţelepte şi liniştite fericiri.

 

Paris, 11 ianuarie 2017

 

Tags : , ,

Réagissez