Se dedică poetului şi confratelui nostru Sibiceanu,
cu ocazia zilei de naştere…
2015, „Înspre primăvară”… Aurel Sibiceanu îmi dăruia cel mai tânăr volum al său, Poeme, o antologie de autor. Pe fila de început, rânduise un cuvânt: Distinsei Doamne, cea neobosită şi plină de har, truditoare la afirmarea culturii române, la înfrăţirea acesteia cu valorile altor neamuri.
M-a bucurat, fireşte, darul strălucitului confrate! Demultul olar de măiestrite versuri, îmi înţelesese „misiunea” sine qua non… Iar dacă mi-a alunecat privirea – a câta oară? – pe filele noului volum, dedicaţia în sine a jucat numai un rol secundar, determinant fiind faptul că este unul dintre vechii scriitori dragi gândului meu mai romantic, îndrăgostit încă de lirism şi estetica slovei. Şi mai este Aurel Sibiceanu o fiinţă de care mă leagă dialogul spiritual, un schimb de idei ce-a crescut de la sine, timp de peste trei decenii…
Pe la începutul anilor ’80, părăsind Capitala pentru a deveni volens nolens „piteşteancă”, am găsit în noua vatră din câmpia Argeşului un freamăt favorabil, malgré tout, neastâmpărului cultural, în cele mai subtile dintre manisfestările sale. Eram tineri, foarte tineri, căutam împliniri pentru sufletele noastre îmbătate încă de farmecul celor învăţate pe băncile şcolilor nu de mult părăsite; îndemnul profesorilor şi maeştrilor noştri spirituali – „citiţi”, „învăţaţi”, „scrieţi” – nu se şersese din mintea nici unuia dintre noi.
Un zvon plutea în jurul unui nume ce stârnise valuri; rebel, boem, publicase pe cont de autor, la editura Litera, spre nedumerirea Constanţei Buzea, care se întreba cum e posibil ca unui debutant ce zidea în chipul filei idei şi metafore surprinzătoare, să nu i găsească un loc în planificarea uneia dintre editurile statului… Astăzi, am propriul meu răspuns la întrebarea regretatei poete. Fiind un fel de secret al lui Polichinelle, nu insist. Voi aminti hic et nunc doar gestul făcut atunci: am plecat pur şi simplu prin librăriile Piteştilor, în căutarea cărţii faimosului Sibiceanu, fără să ştiu cum arată omul…
Într-o zi, într-un ianuarie, stăteam de vorbă cu o prietenă, Cornelia, pe Strada Mare – singura stradă pietonală, fala cetăţii. Iarna îşi lăsa potolit, peste liniştea străzii, podoaba îmbelşugată de nea… Şi numai ce aud că-mi spune: „Uite-l pe Sibiceanu”! Am privit în direcţia arătată. În inima fulgilor ce-i ningeau pletele boeme şi fruntea înaltă, nu mai puţin rebelă, se desluşea silueta unui tânăr de vârsta noastră ce tăifăsuia cu alte patru ori cinci persoane, stăpânind colţul acela de lume… Purta un palton ce-i cobora sub genunchi, iar în picioare, tenişi. Acest amănunt m-a întristat. Pe frigul acela de ianuarie, un talentat boem nu-şi putea permite încălţări potrivite sezonului… Aievea îi văd şi astăzi silueta serafică, răsfăţ fulguit de zăpadă…
Apoi, mi-a fost dat să-l întâlnesc în casa unui profesor de filosofie.
Cărturar proscris, exclus (din motive care îmi scapă) din învăţământul superior al oraşului şi din funcţiile informative ori de partid pe care le avusese, Profesorul nu era însă ocolit nici de admiratorii dornici de schimbul de idei, nici de învăţăceii căutători de ore particulare de filosofie, nici de vreo doi-trei ziarişti locali, faimoşi oarecum în urbe, nici de curioşi. Se ştia, de altfel, că avea uşa deschisă pentru oricine ar fi avut o idee demnă de împărtăşit. Iniţiaţii nu mergeau în pelerinaj, ca la Păltinişul lui Noica, dar îl căutau, cu discreţia cuvenită timpurilor.
Şi-l căutau, fără doar şi poate, pentru tainica bucurie a dialogurilor ce aveau o deosebită încărcătură intelectuală, pe vremea aceea, în preajma acestui profesor argeşean. Însăşi povestea lui de viaţă nu lăsase nepăsător oraşul… Rămas fără catedră, după o înfruntare verbală cu primul secretar al judeţenei de partid, având un copil foarte bolnav acasă, îşi câştigase pâinea, un timp, meşterind rame din ipsos pentru goblenuri… Demn destin vlah de Spinoza! Profesorul, în loc de hulă, stârnise simpatie!
Dialog, vizită şi întâlnire nu au durat prea mult, pentru că Profesorul, cu toată simpatia ce-i nutream, avea totuşi o hibă, greu de îndurat… Îndeosebi de firile nonconformiste! Posedat de nefericitul diavol al plăcerii de a lua în derâdere dorinţa de înălţare, firească omului, mai ales tinereţii, micile răutăţi îmi scurtau de fiecare dată şederea. Până într-o zi, când vizitele mele s-au oprit pentru totdeauna.
Acum, din prea-plinul altei experienţe de viaţă, la un sfert de veac de la prăbuşirea acelui satrapic sistem ce ne limita libertăţile individuale, cădere ce mi-a schimbat percepţia asupra celor ce se întâmplau atunci, în anii ’80, sub ochii mei, în jurul meu, în ţară şi în lume, aş putea crede că Profesorul ne punea, poate voit, poate intuitiv, la încercare voinţa, perseverenţa, luciditatea asupra propriilor noastre intenţii şi acumulări intelectuale cantitative ce ar fi trebuit să ne pregătească saltul calitativ către creaţie, cum era deja cazul lui Aurel Sibiceanu, urmat, în timp, de propria-mi devenire.
Dincolo de neînţelegeri, luminos a rămas peste timp tâlcul acelei întâmplări: graţei ospitalităţii acestui controversat personaj l-am cunoscut mai îndeaproape, „în carne şi oase” cum se spune, pe Aurel Sibiceanu, a cărui legendă creştea de la zi la zi…
Marilena Lică-Maşala
Piteşti, 1 iunie 2015