RSS
 

Darurile Moşilor de vară

19 Juin

Darurile Moşilor de vară

Daruri de la Alexandru, Moşii de vară, Paris, 18 iunie 2016

Daruri de Moşii de vară, Paris, 18 iunie 2016

Port de ieri, oameni buni, pe umeri, roua lacrimilor unui suflet. Un suflet aflat la ananghie. Un suflet venit din patria mamă, spunea, să-şi caute sănătatea.

Îşi spune Vasile Ţiganu’ (1).

Pentru mine nu poate fi « Vasile » Ţiganu’, ci urmaş al muzei lui Vasile Alecsandri. Un băiat <<bun>> (îmi spune din ţară poetul Marin Ifrim), aflat la necaz prin capitala pariziană.

Cum să nu ieşi sâmbata, în cale, unui suflet pentru care prietenul Marin se exaltează? Cum să-l laşi singur, în ploaie, prin parcuri?

Când am început dimineaţa, în afară de rugăciune, nu ştiam nici eu la poarta cui să bat, ca să-i pot da o mână de ajutor…

Ajutorul a venit de la Moşu’. Moşu este numele cu care îl alint pe un român temerar. Un om ce-a vrut să vină să-şi petreacă bătrâneţile în Franţa.

M-am plâns lui, cum părintelui meu. Şi i-am zis:

– Bade Ioane, un frate de-al nostru e aici, singur, bolnav, fără casă, fără masă, fără de nici unele… Are pentru noapte ca adăpost, când un dormitor comun, când cerul, iar peste zi trebuie să-şi ia traistele şi să plece prin parcuri.

Şi Moşu, care cunoscuse şi dânsul toate aceste stări, mi-a zis:

– Du-te, ia-l şi vino cu dânsul încoace, fără teamă.

Aşa am făcut.

« Vasile » mă aştepta la Porte d’Orléans, cum ne fusese vorba. Ieşisem din metrou de partea cealaltă a şoselei. L-am sunat, mi-a spus unde se află, am traversat în pripă. L-am văzut. Un om din generaţia mea, un pic mai tânăr poate, înalt, elegant, cu păr grizonat, tuns scurt. În mână ţinea un diplomat, iar pe umăr o geantă de voiaj.

Întunecată mi-era inima de neputinţă… Nu credeam că voi putea face mare lucru pentru dânsul. Dar, mi-am ascuns în faţa lui îngrijorarea. Ştiam că am în faţa mea un om care îşi poartă de luni de zile, pe străzile şi parcurile pariziene, temerile. Teama de-a purta deasupra capului damoclesiana spadă a unei rele bănuieli de suferinţă fără salvare, în curs de cercetare. Teama banilor terminaţi de mult. Teama de a se adăpostit nopţile în refugii ori staţii de metrou, alături de hoţi ce nu ştiu pleca dimineţile cu mâinile goale… Teama de ziua de azi, căci cea de mâine e încă prea departe!

Apropiindu-mă de el, veselă, zâmbitoare, încrezătoare, am deschis larg braţele, cum condorii rotind deasupra Anzilor, cum Cristos Mântuitorul străjuind Rio de Janeiro. Şi mi-a venit în braţe, sprijinindu-şi lacrimile pe umărul meu!

Înduioşător moment! Cel mai răvăşitor poate, din toate întâlnirile mele posibile cu careva aciuit pe aici de pe pământul nostru românesc, trăit vreodată!

*

Scrisesem peste noapte la Buzău, colegilor mei buzoieni Marin Ifrim, Nistor Tănăsescu  şi Teo Cabel, pe care « Vasile » îi amintise când m-a căutat prin facebook, să le spun că e aici, epuizat de neputinţă. Voia să plece acasă, să moară pe patul lui, dar nu avea cu ce să-şi plătească biletul.

Neputincioasă eram şi eu. Mi-am impus să gândesc, să caut o soluţie pentru omul acesta. O idee mi-a dat-o chiar el; îmi trimisese seara un mic poem, în română. L-am îngrijit, tradus în franceză şi pus pe amândouă, original şi traducere, pe blogul meu şi pe facebook, însoţit de un „anunţ umanitar”: << Povestea unui poem boem… >>/ << L’histoire d’un poème bohème… >>

Răspunsul lui Marin, „îl ştiu bine, e un băiat tare de treabă; are şi talent cu carul”, găsit în e-mail, în viul nopţii, mi-a sporit misiunea… Am aşternut pe hârtie cele două poeme, cu anunţ umanitar cu tot, în formă de cărticică…

Cartea cu un poem… Am făcut mai multe copii, pentru Moşu şi musafirii săi. Pentru traducerea în franceză, am improvizat o melodie. Mă gândeam să-i spun lui « Vasile » să mergem la metrou, să improvizăm un mic concert în română şi franceză. Eu aş fi cântat în franceză poemul lui, el ar fi vândut pliantele… Am fi putut cânta apoi orice alt cânt românesc, vechi. Dar, nu ştia cânta, aveam să aflu. Un poet francez din anturajul meu se gândea să-i organizăm o lectură publică; « Vasile » să-şi citească poemele în română, iar noi în franceză, aşa cum este obiceiul pe aici, de mai multă vreme. Numai că, aveam să aflu, « Vasile » avea manuscrisul blocat pe google driver… Fusese totuşi inspirat să-i lase lui Teo Cabel un exemplar, pentru corectură.

*

« Vasile », cu vocea tremurândă de plâns, mi-a dăruit o carte şi o păpuşică. O păpuşă mică, ce-o purta ca talisman. Mi-a sfâşiat inima cu gestul său… La orice m-aş fi putut aştepta de la un om aflat la strâmtoare, dar nicidecum la un cadou… Îmi aducea în raza zenitului, cu darurile sale, cu perpetuarea în străinătate a unui vechi şi sănătos obicei românesc, o stare de bine. Ar fi putut să arunce de mult acea carte! Să n-o mai poarte în spinare, după dânsul, zi de zi… Ei, nu! El a păstrat-o pentru mine. Aruncase multe, mai puţin acest exemplar din „XXe siècle”…

Am hotărât să mergem la Moşu’, la Nanterre.

*

Moşu’ avea musafiri. Doi tineri români, aflaţi pe aici în surghiun voit, ca şi noi.

De la dânşii am aflat că sunt Moşii de vară…

Am petrecut tuscinci, sărbătoarea moşilor noştri…

Am băut cafele, apă, şi-am povestit.

 

Paris, 19 iunie 2016

 

(1). Prenume schimbat.

 

 

Tags : , , , , ,

Réagissez

 

 
  1. Victoria Fătu Nalaţiu

    19 juin 2016 à 10 h 10 min

    Marilena,
    Subiectele din povestirile tale (un Panait Istrate) sunt
    interesante, trebuie sa le aduni într-o carte.

    Durerile sufletului sunt adânci , la fel ca şi a acelora care le trăiesc ;

     
    • Marilena

      19 juin 2016 à 21 h 35 min

      (surâs)… Sigur, Victoria draga, multumiri! Le lasam sa se mai adune… Cu tot dragul,

       
  2. "Vasile"

    21 juin 2016 à 6 h 14 min

    Chestia cu poetul, e vina criticilor literari cà au spus ce-au avut de zis…

     
    • Marilena

      21 juin 2016 à 6 h 15 min

      (surâs)… Criticii sunt primii lectori…