RSS
 

« Cum să strigi într-o aşa tăcere » sau divanul poetului Marian Ilie

19 Juin
Marian Ilie, Tristeti pontice, 2017

Marian Ilie, Tristeti pontice/ Dalgalarin hüznü

Cum să strigi într-o aşa tăcere

sau

Divanul cu Tristeţi pontice de Marian Ilie

 

Ne regăsim cu poetul Marian Ilie – cât de plăcută ne-a fost regăsirea! – într-un altfel de florilegiu (1) pe care şi l-a asumat şi în care a presărat cu tact şi rafinament, o parte dintre cele mai reuşite poeme ale sale, scrise de-a lungul a mai bine de patru decenii.

Dată fiind osatură bilingvă a volumului, în română şi turcă, din eleganţă pentru vechimea şi bogăţia liricii turcice în care şi-a rescris poetul nostru poemele, vom adopta, pentru această culegere de texte din propria-i creaţie lirică, conceptul de divan, concept atât de drag vecinilor noştri otomani de pe ţărmurile Bosforului, în definirea unei antologii lirice ori epice. Nădăjduiesc că divan poate fi atribuit şi acestui caz de rescriere, cum spuneam, a poemelor sale, prin propria-i sensibilitate lirică filtrată cu dibăcie în limba turcă, exerciţiu destul de comun poeţilor bilingvi.

Înţelegem din prefaţa semnată de distinsul nostru confrate turc Osman Bozkurt că acest demers i-a reuşit pe deplin poetului român.

Nici nu ne miră reuşita retrăirilor sale în limba modernizată a vestitei pleiade de poeţi otomani, cum Achik Pacha, Bâkï, Mesihi, Kasim, Misri, Kemal-Pacha-Zadeh, Lafiti, Nabi Efendi, Raghib Pacha ori Seyyid Reefet, pentru a nu cita decât câteva dintre numele celebrilor autori ai unei poezii ce i-a fascinat pe Dora d’Istria, Vasile Alecsandri, Iacob Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu şi alte prestigioase nume ale poeziei româneşti din secolul al XIX-lea.

Nu ne miră, spuneam, atâta vreme cât Marian Ilie a urmat cursurile Facultăţii de Limbă turcă a Universităţii din Bucureşti, şi cât a trăit un timp pe solul Turciei, la Ankara.

Nu este de ignorat nici vecinătatea cu societatea turcilor brăileni, una dintre cele mai numeroase din România (după anumite surse), de care s-a bucurat poetul nostru în adolescenţă, în timpul studiilor liceale, iar mai târziu, în anii tinereţii, a locuit la Constanţa, unde a cunoscut turco-tătarii dobrogeni.

Adolescenţa, tinereţea, sunt perioadele în care, credem, savuroase unduiri de slove şi un mod turcesc de-a fi au alunecat în sufletul poetului ce debuta, pentru a-i îmbogăţi graiul şi inima, fără să-şi fi dat seama, poate.

Volumul se deschide evlavios, parcă, cu un poem din tinereţe, dedicat părintelui său, « Ce dacă », publicat în revista Tomis, în 1983, pentru a se zidi apoi într-o împletitură armonioasă, alternativă, de texte lirice ale maturităţii cuprinse în diferite volume apărute între 2007 – 2015, dar şi din tinereţe, publicate preponderent între 1983 şi 1984 în amintita deja revistă Tomis, precum şi în Amfiteatru. Volumul se închide cu un sugestiv poem minulescian închinat « Celei care pleacă ».

Între aceste două poeme ale marilor întâlniri într-o viaţă de om, întâlnirea cu iubirea părintească, în « Ce dacă », şi cu iubirea erotică, în « Celei care pleacă », se cuprinde existenţa, experienţa de viaţă a poetului, trecutul său relaţional cu făpturile ce nu pot lipsi desăvârşirii nici unei alte făpturi, oricât de tensionate i-ar fi fost aceste întâlniri, în fundamentalele relaţii.

Ce ne-am face fără putinţa de-a absolutiza un model parental (mama, tata, bunicii, neamurile) în copilărie?

Ce-am fi fără putinţa de-a absolutiza fiinţa iubită?

Ce-am deveni dacă nu am trăi pe pielea noastră, măcar o dată, ruptura aceea demonic de dureroasă, fără de margini, din dragoste: plecarea iubitei/ iubitului?

Aflăm, pe întinderea celor două capitole ale volumului de faţă, Ocupat cu gânditul, şi respectiv, Tristeţi pontice – inspirat preluat ca titlu -, nu poeme, ci 26 de perle ce-i încununează creaţia, onorându-i cele şase decenii de existenţă.

Marian Ilie nu este un poet al melancoliei, al tristeţii, ci unul al metaforei, al visării (Ce dacă, p. 14), ludic-meditativ (Ocupaţie, p. 28, Sunt bogat, p. 34, Discurs asupra tăcerii, p. 30).

După cum nu este un poet citadin, ci unul al marilor spaţii, uneori temporale: câmpia (Ce dacă, p. 14), câmpul (Trecere, p. 82), lanul, ţărmul (Obsesie cu albastru, p. 16), mileniul (Mângâindu-ne, p18), nemărginirea (Lecţie de viaţă, p. 24), cerul, sinele (Prea ocupat cu sinele, p. 38).

Găsim în poezia lui şi teme dragi poeţilor otomani din vechime: iubirea, vinul, femeia, natura, calul, divinitatea.

Ori teme îndrăgite, în general, bărbatului născut acolo unde stelele se văd în fiece noapte senină, acolo unde se vede, în fiece zi cu soare, în linia orizontului, împreunarea cerului cu pământul, acolo, în acel loc păstrător al celor mai vii lecţii ale copilăriei – satul.

Dar, vom reveni asupra bogăţiilor acestui divan al netristelor tristeţi pontice iliene, de îndată ce vom termina de tradus în franceză câteva din frumuseţile sale…

Marilena Lică-Maşala

Paris, 19 iunie 2018

Bibliografie :

Marian Ilie, Tristeţi pontice/ Dalgalarin hüznü, divan liric bilingv, română-turcă, cu o prefaţă de Osman Bozkurt, postfaţă Mircea Lungu, Bucureşti, editura Betta, 2017

Notă:

(1) Aluzie la antologia de poezie contemporană « Convieţuiri », Bucureşti, Editura Betta, 2016.

Această antologie, iniţiată de dl Nicolae Roşu, director fondator al editurii Betta, adună la un loc poeţii publicaţi sub egida respectivei edituri. 

Pe blogul nostru, am publicat la timpul cuvenit, o cronică a scriitoare Gabriela Zăvălaş, despre acest florilegiu liric.

Iată câteva linkuri utile în acest sens:

Marian Ilie, grupaj de poeme în: Convietuiri, antologie editura Betta

Gabriela Zăvălaş – „Conviețuiri”, antologie de poezie contemporană, Bucureşti, Betta, 2016

 

Tags : , , , , , , , , ,

Réagissez