RSS
 

Colegul de bancǎ

15 Juin

Colegul de bancǎ

"Trecutele gàsiri",  Betta, 2015

« Trecutele gàsiri », Betta, 2015

 

  Orfan de mamǎ! Tudoriţa nu ştia ce înseamnǎ grozăvia acestui cuvânt. Dar mama ei o trăise, de la patru ani. Şi tatǎl ei trăise cu această sfâşietoare absenţă, din adolescenţă…

            În clasa a VI-a, le venise un coleg nou, fără mamă. Pǎrintele lui îl adusese la socri. Un timp, a stat cu ea, în prima bancǎ, pe rândul de la uşă. Din când în când, îl privea pe furiş, cu admiraţie. I se părea misterios, pentru că avea o altă poveste de viaţǎ. Mult mai interesantǎ decât citise în Singur pe lume, în vacanţa de vară. Multe lacrimi vărsase, pe furiş, să n-o vadă fratele ei, pentru soarta bǎiatului din roman. Acum, eroul lui Hector Mallot ieşise pe deplin din carte şi venise sǎ se aşeze lângǎ ea, în aceeaşi bancǎ.

            Serile, înainte de culcare, Tudoriţa se gândea la el, privind tavanul. În desenele cu contur neregulat, lăsate de varul cu care îl spoia mama ei, în fiece primăvară, găsea fel de fel de basme. Talisman pentru genele învinse de venirea drăgăstoasă a blândului moş Ene, cel legendar. Colegul ei de bancă, uzurpând alte muze, se întronase peste întreaga întindere a tavanului. Într-o seară era Făt-Frumos din lacrimă, iar ea, Ileană salvată din ghearele unui monstru. În altă seară, ea era Tom Sawyer, iar el Huckleberry Finn. Altă seară, el era băiatul crescut de bunici într-o colibă şi prefăcut de-o zână rea în răţuşca cea urâtă. Tudoriţa era aceea care îl scăpa, de data aceasta, fireşte, din ghearele blestemului…

            Iar dimineţile, până acum mai leneşă la pregătirea ghiozdanului pentru şcoală, ieşea pe poartă fără să-şi mai aştepte mama şi fratele, alergând să ajungă prima în clasă. Castel vrăjit i se părea acum clădirea şcolii… Şi de netrecut scut de apărare, măruntul şanţ ce trebuia sărit pentru a intra în curte… Iar ea, Crăiasa Şcolii, fireşte! Se va aşeza în bancă şi-l va aştepta oftând, cu bărbia sprijinită de palmă, aşa cum văzuse într-o ilustraţie din cartea cu nemuritoare poveşti.  

            Fiindu-le profesoară, mama Tudoriţei cunoştea prea bine situaţia băiatului. Într-o zi, l-a invitat la ei acasă, la prânz. Pe faţa de masă, albă, brodată de mâinile mamei ei, apăreau şi dispăreau, în farfurii frumoase, felurile de mâncare pentru cei trei copii, Colegul, Tudora şi fratele Tudorei. Ciorbǎ aburindă cu miros de leuştean. Farfuriile adânci au fost detronate de altele plate, cu fripturǎ de purceluş rumenit la cuptor. Într-un platou adânc, îşi făcea apariţia crema de zahǎr ars, torţă aprinsă. Iar alături, pe platouri întinse, fursecuri şi poale-n brâu. Când Tudoriţa îşi alegea bucata cea mai mare, mama ei o certa, spunându-i: „Pe aceea o laşi Colegului tǎu de bancǎ!”. Uneori, primeau, în cupele cu picioare verzi, împletite cum două tulpiniţe de copac, îngheţatǎ garnisită cu cremă de ciocolată. Crema de îngheţată era preparată seara, după mulsul vacilor şi adunatul ouălelor din cuib. Mama i-o încredinţa pentru a o turna în tăviţele frigiderului Fram, ce se întorceau cuminţi,  înapoi, în congelator, la îngheţat.

După masă, Tudoriţa avea poruncă să-şi facă temele împreună cu el. Ce bucurie pe ea, să-l aducă la nivelul ei, de şcolăriţă premiantă! Era doar şefa clasei… 

Pe negândite, înainte de ora de muzică, s-a întâmplat ceva nemaipomenit, niciodată trăit până atunci între ea şi un băiat. Se sunase de intrare. Clasa întreagă aştepta s-apară profesorul. Când acesta a intrat, iar clasa s-a ridicat în picioare pentru a-i spune bună ziua, i-a simţit mâna mică, umedă, delicată, prinzându-i mâna. Nu şi-au vorbit. Nu s-au privit.

Nu ştia ce să creadă, dacă venise pe capul ei năpastă ori bucurie. Ajunge o singură clipă de rătăcire ca o fată să-şi piardă onoarea… Aşa auzise în jur, vorbindu-se. Oare îşi pierduse onoarea? Trăise pierzania? Îi plăcuse totuşi gestul lui,  îndrăzneala mâinii lui, strângerea aceea de mână…

Privirile li s-au întâlnit abia după ce profesorul s-a aşezat la catedră. Se simţea ruşinată. Dar, începea ora! Nu se mai putea gândi la el… Înlăuntrul a simţit un fior străin, stingher, dulce tulburător. Şi inima îi bătea atât de tare, încât credea că-i va pleca prin trup, cum inima lui Tom Sawyer, când o întâlnea pe Becky. Vor mai putea fi oare copiii de dinainte, de până acum câteva minute? Ar fi vrut ca el să-i prindă mâna iară, aşa, fără veste, în treacăt, s-o îmbuneze!

Seara, conturul unui desen neregulat de pe tavan a prins să spună noua poveste… Povestea degetelor lui subţiri strângându-i mâna într-una dintre multele odăi vrăjite din castelul înconjurat de şanţul acoperit de iarbă…  

Farmecul împǎrţirii meselor de prânz, al studiului împreună şi al strânsorii de mână a încetat brusc. Dirigintele l-a mutat în altă bancă, iar tatǎl ei nu mai vedea cu ochi buni prezenţa unui bǎiat strǎin la masă, fie el oricine ar fi, coleg sau nu al fetei lui. Sǎ fi fost privirea ei fericită de vinǎ? Ori faptul că într-o noapte părinţii ei au auzit-o strigându-l pe nume, în somn?

Într-o seară, tatăl îi certă mama, cu voce scǎzutǎ:

            – Tu nu gândeşti, femeie? Ce zice satul?  Ce spun vecinii?

            – Bietul copil! Doar ştii că e orfan, omule!, îi auzea Tudora pledoaria, iar inima îi creştea în piept de bucurie, gândindu-se că bunătatea mamei sale trebuie să fie unică în lume…

            – Am crescut amândoi cu mame vitrege. Cine să înţeleagă mai bine durerea unui orfan? Tu eşti miloasǎ, dar fata noastră nu mai e micǎ! Începe sǎ-i miroase a bǎieţi.

            „Sǎ-i miroase a bǎieţi”! Ce voia oare sǎ spunǎ tatǎl ei? Dacǎ ar fi întrebat-o, i-ar fi spus cǎ în bancǎ, dinspre colegul ei, venea un miros ciudat, greu, pe care nu ştia sǎ-l defineascǎ. Hainele lui nu miroseau ca ale ei, a flori, a busuioc, a pelin, a taine ştiute numai de o mânǎ iubitoare de mamǎ. Orice ar fi însemnat expresia aceea, Tudoriţa creştea  în casǎ cu milostenia însăşi şi înţelepciunea. Răbdarea, pilda şi harul cu care mama ei a învǎţat-o nu sǎ favorizeze, ci sǎ dea, să-mpartǎ cu cei mai nevoiaşi decât sine, îi vor sta de veghe, cum Steaua Polară, în zbuciumul vieţii.   

            La terminarea şcolii, drumurile li s-au despărţit. Peste amintirea băncii în care a trăit frământarea celei dintâi strângeri de mână, s-au aşternut anotimpurile altor chemări din străine depărtări de satul primăverii vieţii ei.

Pe vremea când mama Tudorei era primăriţă, a intrat într-o zi, în primărie, un bărbat înalt, frumos, elegant. Avea pe chip simplitatea, umilinţa, pacea celui ce ştie că are o datorie de împlinit. A cerut audienţă la întâia Doamnă a Satului.

– Fără dumneavoastră, doamnă Primăriţă, n-aş fi ajuns om! Am venit să mulţumesc profesoarei pentru acele prânzuri gătite cu dragoste de mamă. Şi pentru grija cu care aţi vegheat să-mi iau examenele vieţii.

„Examenele vieţii”… Da, întocmai aşa le numea. Iar cel mai de temut era, fireşte, cel şcolar. Succesul şcolar ar fi trebuit să-i ducă elevii către bine, către frumos, către reuşita profesională şi personală. 

            Tudora simţi în glasul mamei, în timp ce-i povestea despre nemaipomenita întâlnire cu fostul ei elev, entuziasm.  Fericirea mamei i-a adus în gând, zâmbetul mulţumit al acelei îndepărtate dimineţi şcolare. Şi cuminţenia mânuţei ce îi peţise, cu cea dintâi neprefăcută sfială, tainic, mâna.

 

Piteşti, 25 august 2015

 

Din Trecutele găsiri. File de jurnal, ilustraţie Coperta 1 de Diana Adriana, prefaţă de Emil Lungeanu, Bucureşti, Editura Betta, 2015.

 

Cartea poate fi comandată direct la editor:

Tel.: (+4) 0723.674.974

E-mail: bettarosu@yahoo.com

 

 

 

Tags : , , , , , , ,

Réagissez