AUGUSTIN LUCICI

(1956-2020)

sau

Ţipătul trecerii prin viaţă al unui suflet năvălnic

Ieri, când am aflat de halucinanta plecare a pictorului Augustin Lucici dinspre cele trecătoare către cele veşnice, cerul Parisului era mohorât. Culorile lui plumburii au năvălit în inima-mi copleşită de-o fără de seamăn tristeţe. Cum să nu te-mpresoare mâhnirea când năpasta cuprinde casa unui frate, unui om din leatul meu, casa şi atelierul unui vrednic artist din urbea noastră mică?

Ţipăt al trecerii unui suflet năvalnic prin viaţă, precum oceanul cel potolit uneori, cel tumultuos alteori, nedreaptă îi este plecarea!

*

Urmăream din umbră evoluţia pictorului Augustin Lucici. Creaţia lui purta fireşte urma drumului străbătut de strămoşii lui din Italia către România. Obârşiile-i latine se vedeau în tot ceea ce-l făcea aparte de restul lumii: felul de a se îmbrăca, felul de a fi, felul de a vorbi, ţinuta artistică, zâmbetul, mâinile şi păru-i rebele, ieşirea la rampă, retragerea în sine…

*

Mi-am amintit cu câtă bucurie a primit invitaţia de a-mi acorda un interviu pentru una dintre publicaţiile în care scriam pe vremuri. Să fi fost „Societatea argeşeană”? Ori poate „Criterii literare”? Nu mai ştiu sigur, memoria mea românească se îndepărtează, se înceţoşează. Întrebările au fost puţine, dar întrevederea în sine a durat ceasuri. Augustin, prefăcut în măiastră călăuză, m-a purtat prin toate încăperile vrăjite ale Galeriei de Artă din Piteşti al cărui director era de fapt. Le ştiam, le vizitasem de mai multe ori împreună cu pruncul meu, dar am primit cu bucurie, la rândul meu, să pornim în aventura regăsirii sălilor micului muzeu.

Această clădire cochetă, elegantă, în stilul arhitectural suplu al sfârşitul veacului al XIX-lea, cu ziduri tăcute, martore ale multor prefaceri, mândre de a odihni pe simezele lor tablouri ale marilor maeştri români, îi semăna. Galeria era de fapt împărăţia lui, locul unde îşi aşezase tot norodul câtă frunză şi iarbă de gânduri, nelinişti, frământări, bucurii, împliniri, neîmpliniri, iubiri, pasiuni. Iar toate acestea îşi aflau ţărmul doar când Augustin le smulgea din străfundurile sufletului pentru a le aşterne cuminţi pe pânză, în atelierul lui, aflat, unde credeţi? În chiar această minunată împărăţie, fireşte, dar în odaia cea mai din urmă, cea mai ferită privirilor, cea mai umilă. Într-un ungher al îngustei odăi trona pe o pânză chipul descărnat al unei bătrâne. Augustin mi-a prezentat-o în stilul lui absolut fascinant:

„– Lena, vezi urâta de-acolo? Am terminat-o înainte de venirea ta ”.

„Urâta” lui Augustin mi s-a părut tot atât de seducătoare ca „Ţipătul” lui Edvard Munch. De ce m-am sfiit oare să-l întreb cât costă? Ar fi trebuit s-o cumpăr pe loc.

Alungit, ţintuit chiar pe pânză, periplul sentimentelor lui Augustin nu se oprea acolo. Din liniştea şi cuprinsul pânzei, necuprinsul neliniştilor şi aflărilor lui Augustin izbeau privirile celor care îi treceau pragul atelierului, reîncepându-şi exodul către lumi ascunse, uitate ori neaflate încă, plăcute ori urâte, dar niciodată străbătute de spaimă.

*

Mi s-a părut în ziua aceea că Augustin era neprevăzutul însuşi, ţipătul întrupat al „urâtei” pe care nu se uscase încă vopseaua penelului. Glasul lui îmi purta gândul către chipul imensităţii oceanului liniştit, tulburat deodată de talazuri mari, cu şolduri unduitoare şi-adânci. Părea cufundat în descărnarea „urâtei” pentru a culege lumina şi-a ne-o readuce torţă.

*

Augustin era un mister ce închidea în sine o lume fascinantă, pentru a o dărui doar celor ce ştiu să vadă.

*

Condoleanţe îndureratei familii, delicatei şi devotatei sale soţii, Stela, artist-creator la rândul său. Tulburător mesajul îndoliat al Stelei Lucici, în care ne vorbeşte despre soţul şi părintele său!

Adevărat, adevărat.

Augustin nu dădea lecţii de viaţă, Augustin nu împovăra oamenii cu sfaturi.

Augustin era alături de oameni, le era prieten, ca un bun părinte, sfătos şi iertător cum Sfântul Augustin.

Requiescat in pace!

#deTeiu

Paris, 3 decembrie 2020

Ilustraţie: Lina Stern, Lumini şi umbre.