Mariléna Blog Littéraire

Archives de catégorie: 05. NOTES DE LECTURE

MESIHI, Notiță biografică

Posté le Par Publié dans 02. TRADUCTIONS, 02.1. En roumain, 02.1. Poésie turque, 05. NOTES DE LECTURE, 05.1. Histoire, 05.B. Bibliothèque Odéon .

POEŢI OTOMANI

MESIHI

Poems fron the Asiatick Tongues by Sir William Jones, London, 1777.
Second edition.

(1470, Priștina – 1512, İstanbul)

Ilustru caligraf şi poet, reprezentant emblematic al poeziei otomane din epoca domniei lui Baiazid al II-lea, sfârșitul veacului al XV-lea – începutul veacului al XVI-lea. Orientalistul scoțian Elias John Wilkinson Gibb (1857-1901), pasionat de poezia otomană, îi închină lui Mesihi un întreg capitol în „A History of Ottoman Poetry”, volumul II, de la 1450 la 1600, Londra, 1902, pp. 226 – 256. Lucrare de anvergură, Istoria Poeziei Otomane elaborată de Gibb a fost editată în şase volume, între 1900 – 1909, analizând în profunzime biografia şi opera poeților otomani, de la 1300 la 1871. Despre viața şi opera lui Mesihi, Gibb ne-a lăsat mărturii importante. Poetul şi-a început cariera ca student la Drept. Remarcat de Marele Vizir Atik Ali Pașa Eunucul, mecena al artelor, literaturii, știinţelor, Mesihi este numit secretar al Divan-ului său. A trăit la curtea protectorului său până la moartea acestuia (1511). A scris preponderent distihuri cu profundă semnificație spirituală (mesnevi), catrene (murebba), dar şi gazel sau kasid. O parte din manuscrisele sale pot fi găsite în biblioteci din Vatican și Viena.

Traducere, documentare şi prezentare,

Marilena Lică-Maşala

Bibliografie:

Volume

GIBB, Elias John Wilkinson, A History of Ottoman Poetry, volumul II, de la 1450 la 1600, Londra, 1902, pp. 226 – 256.

HAMMER, Joseph von, Geschichte der osmanischen dichtkunst bis auf unsere zeit (Istoria Poeziei Otomane până în zilele noastre), 1838.

JONES, William Sir, Poems from Asian languages (Poeme din limbi asiatice), vol.II, Londra, 1777.

KIM, Sooyong, The Last of an Age: The Making and Unmaking of a Sixteenth-Century Ottoman Poet, New-York, 2018.

Poems fron the Asiatick Tongues by Sir William Jones, London, 1777.
Second edition.

Site Internet

Amazon.fr/History-Ottoman-Poetry-Turkish-Texts

Books.google.fr

Gohd.com.sg

Turquie-Culture.fr

Spre cerul lui Marin Ifrim. In memoriam

Posté le Par Publié dans 01. ATELIER, 05. NOTES DE LECTURE, 05.B. Bibliothèque Odéon .

Spre cerul lui Marin Ifrim

sau

Despre un condei muiat în smirnă

Pe la începutul lui martie 2015, primeam din partea scriitorului Marin Ifrim, în cutia poştală din Aleea Salciei nr. 9, un volum cu o dedicaţie ce părea ruptă din însuşi titlul acestuia, „Blocat în lift, spre cer”. Literele aşterneau în scrisul caligrafic, viguros, romantic, „mulţumiri şi recunoştinţă pentru revenirea în lumea scrisului vorbit”.

Seara, l-am purtat cu mine în chilia de lectură, aşezându-l în razele opaiţului de pe buturugă. Citindu-l filă cu filă, rând cu rând şi vers cu vers, am înţeles că este pur şi simplu un volum cu caracter autobiografic. Prin faţa ochilor mi se perida ceremonialul secvenţelor trăirilor unui confrate din generaţia mea. Oameni, imagini, aşezări ce compuneau şi recompuneau cu pitorescul lor firesc, filmul paralel al propriilor mele trăiri. Un copil născut, ca şi mine, într-un sat. Un adolescent ce s-a rupt, ca şi mine, de sat, pentru a merge urbi et orbi să-şi continue studiile. Un boem ce-a plecat în lume târând după el, ca şi mine, cărţile şi visele copilăriei, prin lumea bizară a acelora ce fac prost politika cetăţii, subtilizându-se inventivităţii creative a demosului…

Aveam în faţa mea o poveste de viaţă ce-mi semăna oarecum, trăită la masculin. Pagini despre viaţa lui afectivă, despre căutările flăcăului. Şcoli. Studii. Agresiuni. Întrebări. Găsiri. Copii. Doliu. Alte întrebări. Încropiri. Alte găsiri. Despărţiri. Nepoţi. Apoi, maladia aceea cumplită ce i-a împărţit iarăşi viaţa, precum pământul pe vremea lui Peleg, precum multe alte evenimente din bogata biografie, între ieri şi mâine, trecând prin teribila nedumerită aşteptare numită azi.

Eram oare pregătită să intru pe deplin în intimitatea nudă a poetului ale cărui năucitoare imagini de alfabet recompus reînvăţat de propriul său corp material şi închipuit, găsite pe blogul său, mă determinaseră să le traduc imediat în franceză, pe la începutul lui ianuarie? Nu, nu mă simţeam în stare. Abia ce-l cunoscusem mai îndeaproape, abia de ştiam în ce culori se scaldă privirea lui în aburii cafelei matinale, abia de trecuseră nici trei săptămâni de la desfăşurarea acelui murg literar pe care-l organizasem împreună pe scena Centrului Cultural din Piteşti, prin bunăvoinţa talentatului  ziarist Carmen Salub, directoarea instituţei târgului din câmpia Argeşului.

Nu, nu mă simţeam pregătită să primesc toate amintirile noii prietenii literare al cărei condei se lăsa purtat de baroce tendinţe… Mă tulburau peste măsură amintirile acestui scriitor polifonic devenit prieten. Venea din lumea bărbaţilor, care se vede că este mai dură decât universul feminin. Venea dintr-o urbe de care mă legau vechi amintiri. Venea din privileştile Mousaiosului, venerată albie ludic croită prin văile îmbătrâniţilor munţi ai Buzăului. Venea din fel de fel de încercări, pe-un nour de detaşată superioritate şi lucidă intelectualitate. Venea…

Am pus deoparte cartea. Am mai răsfoit-o când şi când, căutând chei de altfel de înţelegere, de alt tip de decriptare, lăsându-mi timp să mă îndepărtez de empatica afecţiune ce pusese stăpânire pe gândul meu. Aş fi vrut să scriu câteva rânduri despre cartea acestui bun prieten; am amânat însă, clipa, aşteptând ca tulburarea ce-mi umezea ori răzvrătea ochii lunecând pe file, să sece, să se şteargă, să mi se înstrăineze. Iar inima, ce se zbătea năvalnic, să-şi afle domolul…

***

„Blocat în lift spre cer” este o culegere de 38 de poeme şi 37 de proze foarte scurte, asociate în mod paradoxal în cupluri de figuri de stil tip oxymoron.

Volumul poartă ca motto un citat din Alexandra Wilson-Noica, cu valenţe delavranciene: „pot oferi copiilor mei dragostea pe care mi-au transmis-o părinţii mei”.

Dacă o astfel de aşternere memorialistică în pagină – evocări epice întrerupte de un foarte binevenit şuvoi liric complementar – mi-e cunoscută, întâlnind-o şi în volumul inedit al poetului francez de origine braziliană Pedro Vianna, Le récit d’un double exil (Povestea unui dublu exil), în schimb, atât secvenţele de viaţă cât şi decupajele lirice, par a fi desprinse la Marin Ifrim din însuşi stilul lui Emil Cioran.

Cioran este unul dintre mentorii scrierii concise în exil, clare, scriere în care publicistul Marin Ifrim vâsleşte cu uşurinţă, tăind cu măiestrie talazurile amintirilor agitate încă de ecourile furtunilor nestinse în inima copilului rătăcit în lumea celor mari.

Da, aceasta cred că este cheia pe care o căutam, intuit fir călăuzitor, în cartea prietenului nostru: candoarea. Marin Ifrim îşi priveşte, blocat într-o metaforă – de la înălţimea pregătirilor pentru o intervenţie chirurgicală al cărei rezultat nu era sine qua non viaţa – detaşat, drumul, devenirea, evoluţia, cu dragoste. Vorbeşte despre tot ce i-a fost greu, neştiind dacă mâine va mai putea să-şi înmoaie condeiul în smirnă, cu infinită cuminţenie şi neobosită neprihănire.

Timpul povestirilor din volumul autobiografic al lui Marin Ifrim, pare a fi realitatea sunetelor unei săli dintr-un bloc operator – realitate anunţată de însuşi titlul ilustrat pe întâia scoarţă, cu „Lecţia de anatomie” de Rembrandt – înălţată la rang de alegorie.

Multe sunt exemplele de figuri de stil presărate în cele 98 de file căzute din asprimile acestei realităţi! Am cules doar câteva: „o ultimă filă/ rece şi albă” (p. 19); „fabricile cerului (…)// un loc unde/ e nevoie de ambalaje noi/ pentru istorii triste/ repetate la infinit…” (p. 24); „baghetă muiată-n smirnă” (p. 54); „prosperă moartea la comandă” (p. 57); „vidul îşi peticeşte/ oazele” (p. 60).

Este realitatea devenirii unui intelectual… Devenirea adolescentului – ce se voia boxeur, pentru a-şi tămădui sfiala în faţa bătăuşilor – în fiinţă culturală. Este realitatea uliţei părăsită pentru a-i duce tradiţia dărniciei în citadin. Ori sufletul maturizat al copilului… Bărbatul ce nu se va despărţi nicicând de bucuria de-a fi fost copil. Este realitatea broboanei de sudoare a omului profund uman ce nu-şi va trăda iubirea de oameni şi de frumos. Ori neobosirea luptătorului înhămat la sensul evoluţiei împotriva involuţiei, o constantă a volumelor publicate de Marin Ifrim. „Gloria locală”, „Din capitala mondială a anonimatului”, „1989. Cartelul metaforelor”, „Cu vaporul prin deşert”, „Vid reîncarnat”, sunt volume ce stau mărturie.

Este talentul pamfletarului de a împleti armonios, punând balsam şi fiere în împunsătura cuvântului devenit floretă:

„legea (…) Talionului. Nu o pot aplica decât cu bândeţe, prin cuvinte. Pentru că de la cuvinte mi s-au tras toate!…” (p. 84).

Este curajul scriitorului de a scormoni cu aceeaşi limpede claritate atât în sine, cât şi în socialul ce pare a se fi învecinat cu distrugerea morală a fiinţei neamului românesc.

Este oda închinată părinţilor dătători de viaţă şi chirurgului, Constantin Tihon, care i-a salvat viaţa, schimbându-i viaţa.

Este atitudinea intelectualului lucid ce ştie că torţa aprinsă de el pentru a înnegura drumul invaziei hoardelor impostoare, va dăinui în perenitatea scrierilor sale:

„De aici încolo, nimic nu mai contează. Viaţa mea continuă prin aceşti copii şi prin copiii acestora!” (p. 82).

Regăsim în paginile lui Marin Ifrim, dacă avem curajul să ne-o mărturisim, nevoia oricăruia dintre noi de a şti că mai sunt scriitori, în ţară, ale căror voci ne exprimă. Chiar dacă nu putem îndrepta o realitate, vorba lui Vladimir Streinu, măcar să nu primim să aruncăm mana fânului proaspăt cosit peste duhoarea indolenţei şi mitomaniei destrămătoare de mit şi naţiune, ridicate la rang de politici statale, înainte chiar de zorii naşterii generaţiei noastre:

„Nu eu am făcut această lume strâmbă în verticalitatea ei amorală, ca şpiralul. Se caţără doar căţărătorii – s.n.” (p. 86).

Iar condeiul ce-a meşteşugit toate aceste minunate căutări personale prin contradictorii stări de viaţă, trebuie să fi fost, fireşte, doar unul inspirat înmuiat în smirnă…

Marilena Lică-Maşala

Piteşti, 15 aprilie 2015

 

Bibliografie:

Marin Ifrim, Blocat în lift spre cer, Buzău, Teocora, 2015.

 

Galeria cu scriitori a domnului Girel Barbu

Posté le Par Publié dans 03.D. Préfacés par moi-même, 05. NOTES DE LECTURE, 05.B. Bibliothèque Odéon .

„Cărţile prietenilor”, „Tablouri creştine” şi „Alte scrieri”

din Galeria Girel Barbu

Pe masa de lucru, mi-a stat tovărăşie, de-a lungul Sfintelor Sărbători de Iarnă, colindul unui sacru manuscris. Când l-am primit prin curierul electronic, nu puteam bănui câtă lumină îmi va aduce-n gând poetul, prozatorul şi prietenul Girel Barbu, cu darul domniei-sale! Dar dăruit într-un moment evocator al sfârşitului de an ce se pregăteşte de primenire, de-un nou început. Dar dincolo de care se simte împătimirea ce l-au apropiat de scrierile, încercările, împlinirile literare ale altor confraţi.

Am citit de două ori acest manuscris, în forma în care mi-a fost trimis. L-am aşezat apoi într-o formă oarecum clasică, pentru a-l tipări, decupa, ordona şi reciti în linişte pe hârtie, creându-mi acea inegalabilă şi mântuitoare stare a lecturii cu miros de cerneală proaspătă.

După aceste treceri succesive prin truda lucrării autorului, cât pentru a pătrunde mai mult bucuria ce l-a ţinut captiv în timpul lecturii cărţilor adunate în propria-i colecţie, pentru a le expune apoi într-o galerie deschisă publicului, pot azi, în sfânta zi de Bobotează, să aştern aceste rânduri însoţitoare ale mersului tradiţional al oricărui manuscris către tipar.

Autorul trăieşte în tumultul şi libertarea lucrărilor pământului satului natal buzoian, Pinu.

Mi l-am închipuit totuşi pustnic, într-o chilie monahală, înconjurat de aceste zidiri pe care le-a numit, cu simplitate, „cărţile prietenilor” şi „(ne)prietenilor”.

Portrete literare, duhovniceşti şi omeneşti, cronici de carte, amintiri, articole inclusiv despre viaţa tipografică şi istoricul unor lucrări tipografice creştine de mare valoare ori de artă bisericească, solilocvii, evocări din trupul literar al Buzăului ori ale întâlnirilor cu autorii pe care i-a recenzat, ne seduc precum o vrajă în care vrem să întârziem cât mai mult.

Nume ce-au dinamizat fenomenul literar buzoian de-a lungul ultimelor trei veacuri, îmbogăţindu-l, diversificându-l, nuanţându-l, personalizându-l, se perindă prin filele acestui manuscris, adăugând impresionantei valori literare a acestuia din urmă şi o dublă dimensiune documentar-istoriografică. În numai trei ani, din 2016 până în 2019, Girel Barbu s-a nevoit cu măiestria unui călugăr medieval şi răbdarea unui condicar contemporan, adunând şi clasând peste 70 de autori, titluri de carte, reviste literare, texte bisericeşti, între coperţile unui singur volum, dându-i aură de document, de tezaur.

„Tezaurul” confratelui Girel Barbu – al doilea, în opinia mea, după cel de la Pietroasa, căruia îi dedică de altfel un articol, după cum vom vedea mai jos -, frescă a fenomenului literar şi creştin local, dimensiunile morale în jurul cărora s-a construit drumul său existenţial, este structurat pe trei stâlpi de stejar, poruncile sale sacre, fiecare constituind suficient material pentru un volum în sine: „Cărţile prietenilor”, „Tablouri creştine” şi „Alte scrieri”.

Întâia parte, „Cărţile prietenilor”, numără mai bine de 50 de cronici literare despre volume din diferitele genuri literare, cronici de întâmpinare ale unor debuturi, dar şi cronici despre volume cu tematică istorică ori pentru copii. Am remarcat portretul literar (Ana Iordache), precum şi subcapitolul „Cărţile (ne)prietenilor”, pe care autorul îl plasează la „Alte scrieri”.

Nu insistăm hic et nunc asupra stilului literar cursiv, melodios şi, deseori, afectuos al acestor cronici ce mărturisesc, precum întregul volum, iubirea sa de carte şi de oamenii pe care îi întâlneşte, îi descoperă fizic, caracterial, psihologic, ascunşi dincolo de paginile cărţilor lor, refugiaţi în propriile lor cuvinte, dincolo de însăşi ideea literară.

Ne-a făcut plăcere să observăm că Girel Barbu aduce în text fenomenul „generaţia Facebook” şi mutarea scriitorilor (poeţi, prozatori, pamfletari, eseişti) din agora în acest spaţiu virtual de unde pot comunica mai bine, direct, nemijlocit cu eventualii cititori, dar şi între dânşii. Mutaţie a comportamentului literar ce nu-i putea scăpa, fireşte, fiind însuşi domnia-sa un vajnic animator al paginii sale literare, de opinii şi polemici.

„Tablouri creştine” este lacra cu zestre a trudei sale ce începe să dea contur de studiu monografic volumului în sine. Spiritul complex al domnului Girel Barbu nu se poate nici mărgini nici mulţumi să-şi potolească setea de tot în mod unidimensional. În acest al doilea capitol al cărţii sale, autorul adaugă dimensiunii literare substanţiale din întâiul, pe aceea transcedentală fără de care omul se pierde pe sine: credinţa, cu forma ei cultă, cartea religioasă. Capitolul este înălţat din cronici de carte religioasă („Duhul cărţilor”), tradiţii creştine, dar şi populare (Drăgaica), solilocvii tematice („Blestemul psaltic”, „Biblia şi poezia”), portrete de slujitori ai Bisericii şi mănăstirilor, analize critice şi obiective ale delicatelor aspecte ce au atins imaginea de pioşenie a slujbaşilor Domnului ori aşteptările credincioşilor. Nu lipsesc nici evocările istorice ale prigonirii creştinilor şi sătenilor în anii de luare în captivitate ale libertăţilor individuale şi colective ale românilor, după modelul sovietic, dar nici rolul întâielor tipărituri religioase în spaţiul carpato-dunărean („Palia de la Orăştie”, 1582), ori a celor recente („O carte…grea”, „Biblie citită la microscop”) tipărite, spre fala localnicilor, la Buzău.

Tot în acest capitol, domnul Girel Barbu imortalizează încă două teme: „Aşteptările unui creştin de la Revista Credinţei Ortodoxe” şi arta religioasă (broderia, pictura). Reţinem, de asemenea, entuziasmul fratern cu care salută o lucrare de „teologie feminină” a Liviei Norina Zezeanu.

„Alte scrieri” este capitolul cel mai bogat tematic. În subcapitolul „In memoriam” se perindă nume dragi buzoienilor (Marin Ifrim, Alexandru Oproescu, Puiu Cristea, Ion Nica), dar şi întregii tagme de scriitori contemporani, precum şi „Personalităţi buzoiene” ale veacurilor XVIII, XIX, XX, ale căror nume au depăşit de mult hotarele falei locale (Petrache Poenaru, Preotul Constantin Georgian, Pictorul Pompiliu Dumitriu). Personaje ale articolelor lui Girel Barbu sunt şi oamenii simpli care au impresionat memoria colectivă prin curajul faptelor, la vremea lor (Moş Tarcoci, Liviu Babeş).

Un spaţiu aparte îl ocupă, fireşte, articolele despre presa literară scrisă („Epigrama de la Strehaia”, „O revistă cât un Meridian”, „Buzăul literar”, « La Ţinţeşti se face literatură ca la Bucureşti”, „Origini Carpatice”, „Cartelul metaforelor”, „Rugul aprins”) ori aceea virtuală (blogul). Nu lipsesc nici evocările cenaclurilor literare, aceste saloane moderne de lansare a diferitelor condeie, dar nici amintirile („Amintiri despre cenaclul Al. Sahia din Buzău”).

Din acest desăvârşit capitol face parte şi articolul „Tezaurul de la Pietroasa în gura presei” ce are ca subiect publicarea senzaţionalei ştiri despre senzaţionala descoperire a faimosului tezaur, în numărul din 13 august 1837 al cotidianului „România”, condus de Aaron Florian şi G. Hill.

„Tezaurul de la Pietroasa în gura presei” este articolul care încheie şi întregeşte paleta multidimensională a tematicilor din Galeria scriitorului Girel Barbu, de la cronica literară la analiza istorico-social-culturală a evoluţiei literaturii, atitudinii, ansamblului societăţii locale buzoiene, influenţând şi interferând cu aceea naţională, dar şi internaţională.

Lucrarea domniei-sale, în sens literar şi duhovnicesc, îl defineşte şi afirmă, în mod fericit, ca desăvârşit publicist.

Marilena Lică-Maşala

Paris, 6 ianuarie 2020

Ilustraţie: „Le doute” par N’Dangani Mavambu

Din poezia prietenilor…

„Mihai Eminescu – un Dumnezeu rănit”, ediție îngrijită de Laurian Stănchescu

Posté le Par Publié dans 05. NOTES DE LECTURE, 05.B. Bibliothèque Odéon .

„Mihai Eminescu – un Dumnezeu rănit”, îngrijitor de carte, prefață şi postfață: Laurian Stănchescu, Bucureşti, Editura Scrisoarea a treia, 2018. Ediția a II-a, revizuită şi adăugită, 352 pagini


Un volum documentar, structurat pe doi piloni far, esențiali:

  1. Corespondența dintre Mihai Eminescu, Harieta Eminovici, sora poetului, şi Cornelia Emilian şi fiica sa, purtată în ultimii doi ani de viață ai poetului, mai precis, din mai 1887 până martie 1889. Este vorba de scrisorile I – LXXVI (1 – 76).

Editorul ne anunță dintru început conformitatea acestei corespondențe cu originalul volumului „Henriette şi Mihail Eminescu. Scrisori către Cornelia Emilian şi fiica sa”, Iaşi, Editura Librăriei Frații Şaraga, 1893.

  1. Studii, articole, documente, în care recunoaştem semnături ce ne sunt dragi ori întâlnite în reviste la care am colaborat, Oglinda literară, Poezia: Nae Georgescu, Liviu Papuc, George Roncea, Lucreția Berzintu, inclusiv îngrijitorul, dar şi autorul pre şi postfeței cărții, Laurian Stanchescu. Dar şi condeieri ce ne-au inspirat încredere, cum Miron Manega, Nicolae Iosub, Nicolae Balint, Victor Roncea, Roxana Roseti şi alții.

În fine, peste 30 de studii şi articole despre Eminescu şi tulburătorii săi ultimi ani din viață.

Şi nu în ultimul rând, merită pe din plin citite pre şi postfața semnate de devotatul îngrijor de carte Laurian Stănchescu, loial unei mai vechi promisiuni, dar şi adolescenței noastre. Condeiul său se aşterne altfel decât ne-a obişnuit ariditatea textelor documentar-ştiințifice: uimitor de literar şi clar.

O misiune împlinită, am putea spune.

Salvarea post-mortem a domnului Eminescu, păstrarea lui în inima ființei neamului şi acelui veac romantic schimbător al Europei, este mai mult decât o datorie de onoare.


Cui îi era teamă de Eminescu, inegalabilul poet romantic?

De ce?


Volumul de față ne bucură cu ipoteze confirmate, zădărnicind defăimarea post-mortem a poetului, dar mai ales a ziaristului Mihai Eminescu.

Asasinat comandat politic?

Cereți cartea şi veți afla.

Paris, 21 spre 22 aprilie 2019

Notă
Pentru informații privind cumpărarea cărții, scrieți, vă rog, fie un comentariu ori folosiţi formularul de contact.

Răspund o dată pe zi, la ore variabile.

Victoria Fătu Nalațiu, Al nostru Eminescu (poem)

Posté le Par Publié dans 05. NOTES DE LECTURE, 05.B. Bibliothèque Odéon .

Al nostru Eminescu – Catedrala viselor nețărmurite

Din cumpăna Universului

încerc să făptuiesc

un iconostas în Catedrala viselor nețărmurite,

în care a înnoptat o vreme

al nostru Eminescu.

Pictez clocotul ispitei,

în culori de roșu misterios și negru tăinuit,

care vibrează, mă strigă,

precum însemnările poetului Eminescu,

în caietele născute din nesațul cunoașterii…

Totul mă cheamă prin tăcere!…

În marea tăcere,

înmulțesc câmpurile coloanelor,

să încapă toți sfinții culturii și științelor,

pe la care a trecut

al nostru Eminescu…

Cerul se apropie de pământ!

Limitele omenirii mă înconjoară…

Aștern cu rigoare culorile căldurii,

amestecându-le cu incantații greu meșteșugite

și aștept…

Pentru o clipă,

Catedrala viselor nețărmurite

se umple de  bolovani de aur!

Apoi, iar apar umbrele tăcerii…

Câte regândiri cer Orizonturile visate

de – al nostru Eminescu?!

Cu îndoială și grăbită, pictez în forță.

Ecoul călăuzitor e cuprins în necuprins.

Fără voie

răstorn liantul culorilor

peste umbrele bolovanilor de aur!

Într-o vreme lumile izvoarelor se revarsă,

inundând cu frumusețe Catedrala viselor nețărmurite…

Din apa acestor izvoare

a băut lumină

al nostru Eminescu.

Printre gânduri nepotolite,

Căutătorii vizionari inundă cu idei drumul artelor.

Seva lor spontană și proaspătă,

dezvelește multele cărări

ale lumilor din Multivers.

Printre aceste cărări se preumbla

al nostru Eminescu.

Catedrala viselor nețărmurite

cu iconostasul amăgitor

înmărmurește în sfumato…

Deodată,

din necunoscut apar –

îngeri și demoni care o înconjoară

(ei fac parte din cetele lui Da Vinci, Eminescu și Dante).

Ei vin din alte Lumii  (Lumile Multi-Interacţionale),

și se joacă de-a ascunselea,

în spațiu și timp

cu teoria Big Bang-ului și cu viitorul.

Ei teleportează prin clone,

Influențe și Paradoxuri

în lumile neștiute.

Numai al nostru Eminescu

știa jocul din „nașterea puterilor vii”,

care, prin ”izvorul de forțe” și „arcul încordat”,

întreține-n mișcare „Ceasornicul Universului”

și povestea inflației în vid, cu finitul către infinit…

Ilustraţie: Victoria Fătu Nalațiu, Casă țărănească ortodoxă așteptând Paștele…

© Victoria Fătu Nalațiu

Moartea nu trece de lumea cealaltă, de Laurian Stănchescu

Posté le Par Publié dans 05. NOTES DE LECTURE, 05.B. Bibliothèque Odéon .

Săpânţa în 40 de gânduri

sau

Moartea nu trece de lumea cealaltă de Laurian Stănchescu

 

M-am rătăcit zilele din urmă printre cele 100 de file ale acestui volum bilingv, română-engleză, din care cad gând cu gând 40 de psalmi-mucenici despre lumea cealaltă, treceri, moarte.

De ce 40 de gânduri?

Săpânța ce ni se arată în gândurile poetului, evocă poate cele 40 de zile cât timp călătoreşte sufletul însetat în jurul casei:

„vai mie

vai mie

mi se termină moartea imediat”

(p. 20)

Gândurile poetului nu se nasc în fumul unor taverne bucureştene, nici în salonul de bal al Capşei, nici măcar în odaia sa de lucru. Ci în cimitirul „nu prea vesel” (pp. 20, 52) din Săpânța. Fiecare poem poartă de altfel, câte-un delicat ormament floral în albastru, alb şi roşu, specifice crucilor de lemn viu colorate şi cu epitaf din Cimitirul vesel, culori maramureşene.

Poet cioranian, Laurian Stanchescu are o frază lirică laconică, şlefuită concis, simbolică, metaforică. Nimic lugubru în curgerea lirică a jocului de sens şi cu sens a condeiului stănchescian despre moarte. Ci domoală depănare retoric-interogativă. De altfel, veşnicia morții este relativizată de poet:

după atâta viață trăită

moartea

nu mi se mai pare

atât de lungă

(p. 20)

iar moartea

mea aurie

a dispărut

(p. 78)

eu ştiu

moartea mea

se va stinge şi ea

odată

cu flacăra lumânării

(p. 82)

Doi prieteni apar în acest periplu al întrebărilor despre sensul naşterii pe pământ şi mişcarea oaselor de sub pământ, cum doi îngeri: Nichita şi Adam Puslojic.


Poet simbolist? Romantic?


Scrierea lui Laurian Stănchescu este un papirus desenat de simboluri – marea biblică, învierea, Adam („să vii adame”, un joc de simboluri, Adam, întâiul om, dar şi Adam, prietenul), scriere veche, soare – ce închide în sine taina unei exprimări blânde, senine, romantice.


Dedicația ce deschide acest volum, „Părinților mei, Ana şi Constantin, a căror moarte a devenit viața mea personală”, lămureşte parțial simbolurile presărate cu delicatețe, har şi iubire, în trupul celor 40 de gânduri în care se poate privi Săpânța.

Marilena Lică-Maşala


Paris, 6 avril 2019

 

Bibliografie:

Laurian Stănchescu, Moartea nu trece de lumea cealaltă, cu un Cuvânt de înțelepciune de PS Lucian, Episcopul Caransebeşului, şi o Prefață de academicianul Eugen Simon; volum bilingv, traducere în engleză de Mihai Vieru, Timişoara, Editura Brumar, 2010

Moartea nu trece de lumea cealalta, de Laurian Stanchescu (coperta)Télécharger

Jacques Agbodjan, Despre Biserica Ortodoxă din Togo

Posté le Par Publié dans 02. TRADUCTIONS, 02.1. En roumain, 05.B. Bibliothèque Odéon, 06.C. DE MON AFRIQUE, 14. BIBLE .

Biserica Ortodoxă din Togo

Biserica Ortodoxă din Togo

Jacques Agbodjan

Despre Biserica Ortodoxă din Togo

Interviu realizat de Tudor Petcu

Autor al numeroase studii şi articole religioase, Jacques Agbodjan este profesor, ipodiacon al Bisericii ortodoxe din Togo şi un prieten al credincioşilor comunităţii Bisericilor Ortodoxe Române din Paris. Îi mulţumesc Mădălinei pentru această extraordinară întâlnire spirituală!

Autor de volume şi interviuri, Tudor Petcu este corespondent pentru mai multe bloguri închinate Ortodoxiei, în România şi străinătate.

*****

Tudor Petcu: Care sunt cele mai importante aspecte ce ar trebui ştiute din istoria Bisericii Ortodoxe din Togo?


Jacques Agbodjan: Togo este o țărişoară din Africa de Apus, cu o populație de 7.552.318 de locuitori, după estimările din 2015. Socotim că numărul creştinilor se ridică în prezent la 25% din totalul populației. Celelalte 75% sunt alcătuite din musulmani și animiști. Mărturie a faptului că rădăcinile creştinării nu sunt prea adânci în sufletul poporului din Togo.

Înainte de a vorbi despre istoria Bisericii Ortodoxe din Togo, să facem o scurtă incursiune în istoria tradiției de credință ortodoxă în țările Africii Negre din prezent, aflate la sud de Sahara.

Lire la suite →

Jacques Agbodjan, De l’Église orthodoxe au Togo

Posté le Par Publié dans 05. NOTES DE LECTURE, 05.B. Bibliothèque Odéon, 06.C. DE MON AFRIQUE, 14. BIBLE .

Jacques Agbodjan :

Eglise Orthodoxe du Togo

Église Orthodoxe du Togo

De l’Église orthodoxe au Togo

Interview réalisée par Tudor Petcu

 

Hypodiacre de l’Église orthodoxe du Togo et auteur de nombre d’études et articles, dont certains publiés sur le site Internet Apostolia édité par la Métropole Orthodoxe Roumaine d’Europe Occidentale et Méridionale, Monsieur Jacques Agbodjan a eu l’amabilité de répondre à quelques questions qui lui ont été adressées en 2016 par Monsieur Tudor Petcu, auteur lui aussi de plusieurs interviews avec des représentants des ordres religieux.

Remerciant ma jeune compatriote Màdàlina d’avoir pensé me présenter à Monsieur Jacques Agbodjan – ce que m’a permis de découvrir sa vaste culture humaine, tout comme son attachement à la Roumanie – je vous invite chers Lecteurs de vous livrer à la découverte de l’historique de cette si jeune église orthodoxe togolaise !

Publié il y a deux ans sur le site ORTHODOXOLOGIE, le contenu de cette interview est toujours d’actualité.

Bonne lecture !

————————-

Tudor Petcu : Quels sont les plus importants aspects que nous devrions connaître sur l’histoire de l’Église orthodoxe au Togo ?

Jacques Agbodjan : Le Togo est un petit pays de l’Afrique occidentale, d’une population totale estimée en 2015 à 7.552.318 habitants. On compte, de nos jours, parmi cette population 25 % de chrétiens. Les 75 % restant sont constitués de musulmans et d’animistes. Autant dire que l’évangélisation n’a pas plongé profondément ses racines dans l’âme du peuple du Togo.

Lire la suite →

La Roumanie, de la première république populaire à la troisième république

Posté le Par Publié dans 01. ATELIER, 01.C. Soliloques. Pensées. Réflexions, 01.H. Articles. Reportages, 05.1. Histoire .

Moi,Nanterre, août, 2018

Nanterre, août, 2018

La Roumaine : de la première république populaire à la troisième république semi-présidentielle

Ah, la Roumanie… Royaume à partir de sa jeune antiquité dace jusqu’au jour fatal où elle est devenue république… Une république illégitime.

On dit bien « illégitime » car ni le peuple ni son jeune roi, Michel 1er de Roumanie, ne l’ont souhaitée. Ce fut la volonté de Monsieur Staline tout comme de ses hommes qui faisaient la loi en Roumanie depuis le 23 août 1944. Et ce fut aussi l’une des graves conséquences subies par ce pays déclaré « vaincu » et abandonné aux mains jalouses de Moscou.

Le 6 mars 1945, le Roi Michel se voit contraint à nommer dr. Petru Groza à la tête d’un gouvernement de coalition ayant le soutien de la délégation soviétique dirigée par Andrei Vishinsky, commissaire du Peuple adjoint pour les Affaires étrangères de l’Union Soviétique. Dr. Petru Groza fera tout de sa part pour permettre la hégémonie des communistes en Roumanie et assurer la transition du pays vers un régime communiste.

Première république : la République Populaire Roumaine (fin 1947 – 1965)

Ce jour fatal de passage abasourdissant à son étape républicaine fut le 30 décembre 1947, lorsque Michel 1er, le dernier roi de Roumanie, courba sa couronne sous la pression des généraux de Monsieur Staline et consentit à l’abdication.

Roi et Peuple pleuraient terrifiés. Le pire et le malheur étaient en route.

Suite à cette abdication, le pays…

Lire la suite →