Bătălia noastră dinainte pierdută cu uitarea
(prefaţă la volumul meu de proze, Trecutele găsiri. File de jurnal, Betta, 2015)
« Trecutele găsiri. File de jurnal », Bucureşti, Betta, 2015
Un singur lucru te poate deprima mai mult decît să vezi viaţa trecînd: zădărnicia acestei treceri. Şi ca un făcut, rugămintea Marilenei Lică-Maşala de a-i prefaţa Trecutele găsiri. File de jurnal, înainte de-a face cale-ntoarsă acasă la Paris, mă găseşte pradă unei tristeţi extraordinare, acum, cînd îi citesc lui Faciolince ultimele pagini din El olvido que seremos (în strălucita tălmăcire cu care Mariana Sipoş, dăruindu-mi-o cu jumătate de an în urmă, m-a lăsat „mereu îndatorat”, vorba lui Llosa):
Cărţile sînt un simulacru de amintire, o proteză pentru a ne putea aminti, o încercare disperată de a face să dureze un pic mai mult ceea ce este iremediabil finit. Toţi oamenii din care este ţesută trama cea mai intimă a memoriei mele, toate acele prezenţe care au însemnat copilăria şi tinereţea mea fie au dispărut deja şi sînt doar umbre, fie urmează să dispară şi (…) nu vor fi mai reali decît oricare personaj de ficţiune, şi vor avea aceeaşi consistenţă fantomatică de evocări şi spectre (…). Dacă cerul, după cum se pare, este indiferent la toate bucuriile şi la toate nefericirile noastre, dacă universului nu-i pasă că există oameni sau nu, a ne întoarce la integrarea în neantul din care venim este într-adevăr cea mai mare nefericire, dar în acelaşi timp cea mai mare alinare şi unica odihnă, căci nu vom mai suferi tragedia pe care o reprezintă conştiinţa durerii şi a morţii persoanelor pe care le iubim.
