Mariléna Blog Littéraire

Archives de catégorie: 01.H. Articles. Reportages

Marin Ifrim, Evocare In memoriam

Posté le Par Publié dans 01. ATELIER, 01.H. Articles. Reportages .

Marin Ifrim

sau

Drumul cuvintelor

Marin Ifrim la Pitesti

 

 

 

 

 

 

 

 

Drumul cuvintelor poetului Marin Ifrim s-a oprit.

Vestea a picat din seninul omniprezent al vrăjitei oglinzi Facebook ce s-a învolburat deodat’.
Acea zi de miez de marte ne-a despărţit de Marin Ifrim. Cum ar fi spus el însuşi, pe acest „drum cu unic sens”, nimic nu e mai trist ca „începutul neputinţei din ochi, văzând şi înţelegând dinainte cum se termină lucrurile care încă nu sunt”. Din acel 14 martie ni s-a îndoliat simţirea, gândirea, grăirea, amintirea… Lacrimi prin vadul Buzăului, ostoind fruntea tăcută a Poetului.

Nemângâiată mi-a stat inima cernită-n depărtare de neputinţa de-a merge cu o lumânare la priveghiul unui iubit Poet.

Ce ne-a legat? La început a fost acel vals literar cu trup şi chip de interviu şi literă de carte. Poet, publicist, memorialist, întemeietor de reviste literare, Marin Ifrim nu rezista tentaţiei de a iscodi oamenii epocii sale…

Apoi a fost simţul onoarei şi al cuvântului dat în care credeam amândoi cu sfinţenie. Pentru a-i mulţumi, am pus la cale, în mare taină, cu ziarista Carmen Salub, directoarea Centrului Cultural Piteşti, un murg literar. Iar el a primit să vină. L-am întâmpinat cu tot ceea ce putem avea mai bun pe lumea aceasta: poezia şi prietenia. Prietenele şi prietenii mei poeţi, publicişti, artişti, Steluţa Istrătescu, Ilzi Sora, Carmen Salub, Luminiţa Picui, Adina Perianu, Gabriela ZăvăLaş, Aurel Sibiceanu, Constantin Vărăşcanu, Marin Toma, ni s-au alăturat din toată inima.

Seara a fost deschisă cu un vals, pe acorduri interpretate de Ilzi, la pian. Un vals adevărat. Deghizată în maestru de ceremonii şi costum popular, am mers spre Marin, care se aşezase confortabil pe un scaun nu departe de scenă, să-l invit la vals. „Nu ştiu să valsez”, mi-a şoptit, dând să se împotrivească. „Nu-ţi face griji, ştiu eu”.

El se împotrivea, eu insistam. El pe scaun, eu în picioare, spectatorii priveau, timpul trecea… Ilzi, cu subtilitatea ei empatică, simţind ezitarea lui Marin, a reluat valsul cu mai multă tărie. Deznădăjduită, temându-mă că vom rata începutul inedit al acestui murg literar îndelung ticluit, am uitat de orice etichetă, l-am prins de mână, smulgându-l de pe scaunul cu care părea că făcuse legământ pe viaţă. M-a urmat, în cele din urmă, pe scenă, nu tocmai convins, dar a intrat în joc. Şi, minune! Marin valsa foarte frumos!

A fost apoi acel miez de zi, sub soare de primăvară. Păşeam laolaltă pe una dintre trecerile de pietoni ale Buzăului. Îmi povestea despre planurile lui, copiii lui, prietenia cu doctorul Valeriu Bistriceanu. Zărind din stânga lui o maşină ce se îndrepta spre noi cu o viteză demnă de un bolid al viitorului, m-am oprit instinctiv. Marin, furat de şirul povestirii, nu a simţit că m-am oprit, dar nu vedea nici nenorocirea ce venea din stânga. În miimea clipei, înspăimântată, neştiind cum să-l opresc şi să-l feresc, mai ales, de urgia ce se îndrepta peste noi cu hotărâre olimpiană, am urlat din adâncul fiinţei mele: „Marine”! Urlet îmi era graiul, urlet chipul, urlet sufletul, urlet gândul, urlet trupul. Eram toată un urlet, iar urletul îmi era totul, singura salvare. Mi-am amintit în miimea clipei moartea tatălui meu şi cum mi s-a stins pe braţe mama. Nu, nu se putea. Nu, nu puteam să-l las pe nebunul de la volan să-l spulbere pe Marin acolo, pe trecerea de pietoni, în faţa mea, în prezenţa mea. Marin nu vedea primejdia, dar nici nebunul nu vedea că intră într-un om, într-un poet, într-un tată, într-un prieten al vieţii. Nebunul stătea nepăsător la volanul maşinii lui ce se pregătea să ucidă. Da, doar urletul meu reverberat de ecoul lumii îl puteau smulge pe Marin din starea de plutire, de visare, din neatenţia lui boemă. În acel urlet, toată făptura mea se-mpotrivea nenorocirii. Am uitat de educaţie, mi-am învins toate barierele culturii şi bunei creşteri şi am urlat. Trecătorii, pe trotuarele măgieşe, s-au oprit înmărmuriţi, înţelegând primejdia. Marin, cu nonşalanţa lui princiară, ţinându-şi o mână-n buzunarul pantalonilor, auzindu-şi numele strigat din freamătul îngrijorat al florilor de castani ce străjuiau bulevardul, a întors nedumerit capul spre mine, cu ochi întrebători, neterminându-şi însă pasul. Miracol salvator, căci bolidul indolent a trecut cu impertinenţă razantă de vârful pantofului lui. Tremuram toată de spaimă şi de furie, neputând să mă urnesc. Oamenii de pe trotuar au strigat după inconştientul şofer. Acela a încetinit ceva mai încolo. Laşitatea, desigur, i-a apăsat din nou pe acceleraţie, purtându-l hăt, departe, cu aceeaşi obrăznicie vitezomană.

Iar Marin stăruia să mă privească nedumerit… „Hai, vino, avem prioritate”, mi-a zis împăciuitor. Iar eu nu reuşeam să mă clintesc din spaima ce mă ţintuise locului…

*

Aşa era Marin. De-un calm somptuos faţă de nimicurile ce compun şi descompun viaţa, ce-adună şi dezbină oamenii, însufleţind clipa, trădând veşnicia între Iordan şi Styx.

Ne-a lăsat în dar: „Gând rostuit”, „Optică”, „La forjor”, „Drumul cuvintelor”, „Cărturarul”, „Aferim!” şi multe alte inspirate poeme…


Pe drumuri de cuvinte cu unic sens, fie-i veşnic numele pomenit!

Marilena
Paris, 10 martie 2020

N’Dangani Mavambu ou « Le retour aux temps mythiques »

Posté le Par Publié dans 01.H. Articles. Reportages, 06.C. DE MON AFRIQUE, 15. ART AFRICAIN CONTEMPORAINE, 15.2. SCULPTURE .

N’DANGANI MAVAMBU

Ou

« Le retour aux temps mythiques »

Motto

Néanmoins, la Sculpture est une recherche perpétuelle de quête d’absolu.

N’Dangani MAVAMBU, Réflexion sur l’Art

Sculpteur nourri à deux écoles, l’africaine et l’européenne, N’Dangani MAVAMBU réussit dans ses œuvres une harmonieuse synthèse de ces deux réalités nourricières.

Au Congo, il étudie les Humanités Artistiques de l’Académie des Beaux-Arts de sa ville natale, Léopoldville, actuelle Kinshasa, puis quitte son pays pour suivre à Brazzaville, Congo voisin, une formation universitaire humaniste au sein de la Faculté des Lettres et des Sciences Humaines.

Les fruits de cette expérience se retrouvent plus tard dans son approche humaniste de la sculpture.

Pour faire suite au succès de sa première exposition collective, « Sculpture Congolaise Contemporaine », organisée à Brazzaville d’après son propre projet, le jeune artiste s’installe à Paris en 1982 où activement il continue d’étudier l’Art. Parmi ses professeurs d’alors, le peintre Jean-Marc LANGE, la sculptrice Jacqueline DEYME, le sculpteur Bruno LEBEL.

L’artiste apprend utiliser plâtre, ciment, mortier hydraulique, résine, bronze, parfois séparément mais souvent dans de savants mélanges qu’il expérimente et renouvelle fréquemment.

Les éléments africains, Kota, Kuba, Luango ou bien Kongo (Nyanga, Yombé), jaillissent de son travail, toutefois structurés avec une rigueur rationnelle et dans un esprit réaliste qui s’approche de celui d’Auguste RODIN plutôt que de celui des anonymes créateurs d’art traditionnel très recherché par les collectionneurs.

Au cours de l’exécution de ses œuvres, son travail, perçu comme une quête d’absolu, s’approche du parcours initiatique. Ainsi, de la sculpture nommée N’kento (Femme), en passant par La Gestation, jusqu’au Doute de l’enfant qui naîtra on peut identifier ce que Joseph Campbell nomme « le voyage du héros », une métaphore qui évoque ce parcours initiatique que tout être humain peut vivre dans sa vie. Lui non plus, N’Dangani MAVAMBU n’a pu échapper à ce passage vers sa nouvelle quête, libérant ainsi son esprit, libération symbolisée par l’œuvre l’Envol. Un itinéraire pour apprendre et accepter le retour imaginaire de l’Europe vers la première dimension de sa personnalité, vers le mythe primordial de ses valeurs et sentiments, l’Afrique.

Une délicate touche de sensualité soyeuse empreigne de manière omniprésente ses compositions, pour renaître pudiquement dans les gestes et l’humilité des attitudes. L’envie, la femme, la féminité, la maternité, le doute ou la grossesse, prennent vie du savoir-créer des mains de l’artiste et la matière lui obéit pour suivre la genèse d’une œuvre durable, quasi vivante.

Dans les tréfonds de ses créations, les mythes africains et la coutume matriarcale demeurent en équilibre avec l’éducation religieuse chrétienne et la réflexion occidentale.

Les thèmes du sculpteur N’Dangani MAVAMBU sont universels, car tous les mythes suivent les mêmes schémas archétypaux (J. Campbell).

Marilena Lica-Masala

Paris, le 19 décembre 2019

Légende de l’illustration :

Le sculpteur N’Dangani MAVAMBU expose avec le Peintre Pascal BUFFARD à Bercy, 2009.

Mă îndeamnă un prieten…

Posté le Par Publié dans 01. ATELIER, 01.C. Soliloques. Pensées. Réflexions, 01.H. Articles. Reportages .

Un vechi prieten mă îndeamnă să cuget adânc asupra tâlcului abscons al slovelor lui Pavel către Efeseni, 28-33, în legătură cu datoria bărbatului de a-şi iubi femeia. Laude aducem preaînţeleptului Pavel pentru prea luminatele-i cuvinte. Cultura şi instrucţia îi sunt incontestabile.

Ultimele cuvinte ale versetului 33: „(…) fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat”, îmi pune gândul însă pe mărăcini. Ce-o fi vrut să spună oare Pavel în aceste şapte slove ale tălmăcirii în limba română, „Iar femeia să se teamă de bărbat”?

Nu întârziem hic et nunc asupra veridicităţii acestor spuse ori paternităţii lor. Se ştie că Biblia este, fără a ofensa părerea credincioşilor mai mult sau mai puţin habotnici, opera comună a mai multor mâini de-a lungul a cel puţin două veacuri. Sunt teze şi ipoteze conform cărora Faptele Apostolilor ar fi fost transcrise de ucenicul său, Luca.

Putem întârzia totu§i asupra unei scurte analize a fiecărui cuvânt în parte. Din punct de vedere semantic, ştim că „femeia”, precum şi „bărbatul” veacului în care a trăit şi s-a convertit Saul din Tars („Saule, Saule, de ce mă prigonești?”), ca urmarea a întâlnirii epifanice a lui Iisus – prefăcându-se de-ndată din torţionar în apostol al lui Christos – aveau acelaşi înţeles ca şi în prezent. Prepoziţia „de” este clară la rândul ei, rolul fiind în acest context, de a introduce un complement indirect [De cine? De bărbat]. Nici conjuncţia copulativă „iar” nu este confuză, introducând proproziţia secundară pe care ne străduim să o tălmăcim. Ne mai rămâne verbul „a se teme”, aici, cu valoare de predicat.

Ce vrea să-nsemne, care va să zică, acest verb, în contextul psiho-sociologic şi biblic al propoziţiei co-ziditorului Bisericii Romane?

„Să se teamă de bărbat” poate fi interpretat ca o invitaţie la „a fi supusă bărbatului”, el având poruncă să o iubească necondiţionat, ca fiind trup din trupul lui şi carne din carnea lui. O supunere pasivă, asemuitoare încrederii neţărmurite. Mă tem lui, mă supun lui, îl primesc, am încredere deplină în el întrucât el este bun şi înţelept, adică, ştie el ce face, cum am spune pe româneşte.

Dar, „să se teamă de bărbat”” poate să însemne şi spaimă, o teamă continuă, justificată ori nu, întrucât el este mai puternic fizic, musculos, iar mânia lui abătută asupra mea mă poate preface într-o raclă coborâtă în liniştea unui mut mormânt.

Înclin să cred că în barbaria timpurilor ce nu s-a domolit încă, această ultimă interpretare a fost mai la îndemâna bărbatului creştin ce îşi putea îndeplini cu sfinţenie obligaţia ritualică de a merge la biserică diminica dimineaţa, a se închina la icoane, a se ruga, şi pleca liniştit acasă, împăcat cu Domnul fiind, pentru a-şi năpăstui nevasta.

Scenele descrise de Liviu Rebreanu în romanul „Ion” stau mărturie, iar noi, fiecare, avem în jurul nostru cel puţin o prietenă care a primit o bătaie soră cu moartea de la omul ei, creştin prin născare.

În calitatea mea de observator al vieţii sociale, pot însă să-mi permit să nuanţez: bătăuşul, alias bărbatul care foloseşte forţa fizică împotriva femeii, suferă nu doar de moştenirea maladivă a unui model de violenţă conjugală tolerat de comunitate, ci este el însuşi victima unui psihic destul de tulburat. Terapia poate recupera parţial pornirea şi deprinderea de a bate, dar nu poate fi leacul desăvârşit.

Tot ceea ce nu este normal dar repetiv în comportamentul unei persoane, ridică semne de întrebare.

Astfel, violenţa masculină împotriva femeii este o temă psiho-socio-universală, şi nu doar una consimţită religios, marcată în Cărţile Sfinte.

Iar pe această temă am tot scris…

Fie ca Lumina ce purcede, în această imuabilă zi a Solstiţiului de Iarnă, să-şi recucerească ceasurile luate în captivitate de Întuneric, pentru a ne călăuzi paşii, gândurile şi faptele!

Marilena Lică-Maşala

Paris, 22 decembrie 2019

Legenda ilustraţiei: La tendresse, sculptură în bronz de N’Dangani MAVAMBU.

L’art de François Mafoua dans le regarde des journalistes

Posté le Par Publié dans 01.H. Articles. Reportages, 06.C. DE MON AFRIQUE, 15. ART AFRICAIN CONTEMPORAINE, 15.1. PEINTURE .

DOSSIER DE PRESSE

François MAFOUA

– peintre, sculpteur, auteur-compositeur, interprète –

François Mafoua est une mémoire vivante de l’art africain : peintre, conteur, sculpteur, musicien. Mais aussi, un humaniste et un être humain exemplaire. Sa sensibilité et sa générosité l’ont amené à exposer un peu partout pour vous faire découvrir les couleurs, les parfums, les matières de sa terre. Il porte le Congo dans son cœur, dans son âme. Sans nul doute, vous laisserez-vous emporter par l’authenticité et l’originalité de ses tableaux. Il peint le pays de façon spontanée, sur des feuilles de manioc et autres végétaux séchés au soleil congolais, sur des peaux tannées, sur des toiles de jute et bien d’autre matériaux. Affilié à la Maison des Artistes et répertorié dans l’un des dictionnaires de cotation, il est l’un des rares peintres congolais à vivre de son art. Son exposition en Picardie vous fait découvrir un homme, un pays, une culture et un style.

Arts-Web-Gallery.com, Saint-Valéry-sur-Somme, le 18 août 2011

***

Reconnu et renommé, François Mafoua est un artiste dénué de toute frontière artistique. Son univers ne connaît aucune limite : il peint, sculpte, conte. Il chante et joue du likembé. Son gotha pictural est également placé sous le sceau de la diversité : les formats sont aussi variés que les supports. D’une inspiration soudaine, il peut créer une œuvre de deux mètres sur un mètre cinquante, ornée de deux massives portes en bois. Dans un autre élan dont il a le secret, il réalisera un tableau de petite taille sur une peau d’animal. Parfois, au milieu d’une toile, on retrouvera une feuille de manioc, une toile de jute ou une peau de poisson. Sur une même série de tableaux, François Mafoua alterne aisément silhouettes longilignes et paysages au trait suggéré, donnant le sentiment d’émerger de la brume matinale.

Rédaction Africultures, Paris, 2012

***
François Mafoua présentera au public de la Libraire-Congo plus de quarante œuvres qui incitent à la découverte du Congo : scènes de chasse et de danse, vues de l’île Mbamou, d’Ouesso, de Mvouti ou d’Owando. Sombres ou colorées, ses toiles ne laissent pas insensible. Son art est à l’image du continent : que l’on aime ou pas, il ne laisse jamais indifférent.

Rédaction Congo-SiteOfficiel,Paris, le 20 mai 2012

***

Soupçonnerions-nous François Mafoua d’avoir été influencé par le style de l’école de peinture de Poto-Poto créée en 1951 par le Français Pierre Lods, il nous répondra : « non ! ». Au collège normal de Dolisie, sa ville natale, lorsqu’il parvient en classe de sixième, son professeur d’éducation physique devint en même temps celui de dessin, matière faisant coutumièrement partie du programme scolaire des collégiens destinés à l’enseignement. C’est ce professeur qui les a distribué des boîtes d’aquarelles. Or ce collège fut créé bien avant que l’atelier de peinture de Poto-Poto n’ouvre ses portes.

Mpungu Mayala, dans : « Un artiste congolais à Paris ». Matumba.Canalblog, Paris, le 2 juillet 2013

***

Amoureux de la faune et la flore, François Mafoua, artiste français d’origine congolaise, nous emmène sur les rives du fleuve Congo pour nous embarquer dans un voyage aussi étonnant que passionnant. Notre regard navigue de toile en toile, se promène au bord de l’eau et s’invite aux conseils des villages. Ce peintre et joueur de Likembé n’est pas un artiste comme les autres. Son art s’exprime sur différents matériaux, tels la toile de jute, les feuilles de manioc, les peaux de bêtes, ce que apporte une supplémentaire ampleur à chacune de ses peinture. Le dessin compte, mais la méthode utilisée peut parfois primer sur l’œuvre elle-même. Le regard se réjouit, agréablement surpris de découvrir sur certaines toiles un coquillage utilisé comme vecteur de peinture, mettant en valeur la particularité de ce Brazzavillois. Il ne peint pas uniquement l’Afrique. Il la fait vivre dans chacune de ses étapes de création. Les seules couleurs utilisées sont les tonalités naturelles, bleu, vert, jaune, nul part mises au hasard, excellant par contre dans ses thèmes d’élection, eaux et végétaux, porteurs d’un message d’amour et de tolérance envers la Nature. À lui l’art de nous la représenter. À nous de réapprendre l’art d’admirer et de respecter tout ce nous entoure. En cella, cette exposition est une réelle prouesse.

Clémence Guillon, dans : « François Mafoua. Rencontre autour de la forêt et du fleuve ». Sud Plateau TV, Paris, le 2 juin 2017

***

Artiste sensitif, François Mafoua veut faire découvrir les odeurs, la chaleur et les vibrations de son Congo natal et de l’Afrique. En termes de technique, il surprend et varie les plaisirs.

Catawimi.com, dans : « Peinture sur toile du Grand Maître François Mafoua », Paris, 2018

Documentation, sélection et adaptation des textes par Marilena Lica-Masala avec la contribution de Francis B. D’Azay

Paris, le 15 décembre 2019

PORTRAIT : François MAFOUA

Posté le Par Publié dans 01.H. Articles. Reportages, 06.C. DE MON AFRIQUE, 15. ART AFRICAIN CONTEMPORAINE, 15.1. PEINTURE .

François MAFOUA

ou

« Le Grand Maître des symboles de la tradition africaine »

Motto

Aimons nos mœurs, restons attachés à nos usages et coutumes.

François Mafoua, En dialogue avec Cyr Koutekissa

Peintre, sculpteur, auteur-compositeur, interprète, François MAFOUA a vu le jour le 4 juin 1950 à Dolisie, au Congo-Brazzaville, au sein d’une famille d’intellectuels, d’enseignants, qui a donné au pays l’un de ses présidents, tout comme de paysans sachant façonner de leurs mains les terres libres.

Le sort artistique de cet autodidacte est fortement lié au vécu de l’homme. En juillet 1985, François MAFOUA quitte son pays pour joindre la France où, par la marque de son talent intuitif et laborieux, poursuit une activité dont la notoriété dépasse largement à ce jour les confins des frontières francophones, européennes, africaines.

Artiste aux multiples facettes, viscéralement attaché aux valeurs essentielles de ses aïeux et leurs villages, tout en restant sensible aux parfums, couleurs et souvenirs du Congo qui hantent son quotidien français, François MAFOUA nous transmet par sa peinture empreinte d’extrême minutie, l’ensemble de son patrimoine affectif. D’ailleurs pourquoi en serait-il autrement lorsque l’on sait que « mafoua » signifie « héritage » ?

Membre de la Maison des Artistes, François MAFOUA expose ses œuvres dans sa Galerie personnelle, située au Quartier des Antiquaires de Saint-Ouen (93) où afflue une clientèle internationale. La Galerie « François Mafoua » gagne parfois l’allure d’un accueillant espace culturel des soirées littéraires et musicales animées par l’amphitryon lui même dont son savoir-faire surprend ses invités de si alléchantes surprises allant de très touchants spectacles au régal gastronomique. Il est d’ailleurs, depuis 1987, le fondateur de l’orchestre Africa Rumba ou Mafoua Likembé.

Articles, interviews, reportages lui sont consacrés par les médias culturels. Les expositions personnelles ou de groupe se sont enchaînées au long de ces dernières trois décennies en Allemagne, Autriche, Belgique, Finlande, France, Grande-Bretagne, Hollande, Suisse. Son nom est répertorié dans le dictionnaire AKOUN, un best-seller international depuis 1985 des livres de cotes dans le domaine de l’art. Ses Œuvres enrichissent le patrimoine de plusieurs collections privées.

Parmi les personnalités qui ont reconnu les dimensions artistiques du style « Mafoua », nous rappelons : Danielle Mitterrand, Henri Lopès, Frédéric Mitterrand, Bertrand Delanoë, Raymond Devos.

Solidaire des humains en souffrance, suite au cataclysme qui secoua Haïti en janvier 2010, François MAFOUA n’hésita pas à faire le don d’une de ses toiles, Le retour au village Kimongo, pour la Vente aux Enchères organisée sous l’égide de la Maison ADER au profit des artistes haïtiens. C’est toujours en 2010 qu’il accepte réaliser pour la Ville de Paris la fresque « Partir du village pour se rendre en France » qui orne d’une centaine de mètres les cinq étages de l’escalier de la Résidence sociale Argonne pour les travailleurs migrants, inaugurée au 26-28Bis rue de l’Argonne Paris 19ème, le 22 octobre 2010.

C’est bien dans cet admirable parcours de François MAFOUA qu’on reconnaît le « Grand Maître des symboles de la tradition africaine ». Son incontestable blason.

Marilena Lica-Masala

Paris, le 15 décembre 2019

Sfântul Andrei, între chemare şi biruinţă

Posté le Par Publié dans 01.H. Articles. Reportages, 14. BIBLE .

Prihana, credinţa, umilinţa, cutezanța, biruinţa: toate aceste neînchipuite minuni au fost purtate cu sfinţenie de pe ţărmul Mării Galileii până pe ţărmurile Mării Negre de Sfântul Andrei, în urmă cu aproape două milenii.

Pescarul Andrei, frate al Sfântului Petru, pentru a purta pe coastele Mării Negre Cuvântul Evangheliei, a străbătut: Mesopotamia, Bitinia, Efes, Tracia de la Bosfor la Kaliakra, Sciţia minor de la Tomis la gurile Dunării, Crimeea, Bizanţul, fiind crucifiat la Patras, în anul 60, la porunca împăratului Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus.

Pentru truda, silinţa şi mai ales suferinţele îndurate, Sfântul Andrei este recunoscut şi sărbătorit de românii ortodocşi ca întemeietor al creştinismului pe pământurile lor, dar şi de către marinarii ruşi.

Paris, 30 noiembrie 2019

Ilustraţie: « Chemarea Sfinților Petru și Andrei », lucrare atribuită pictorului italian Caravaggio
Colecția Regală, castelul Hampton Court
Iisus este în dreapta tabloului

… Au sein du pays des cinq continents…

Posté le Par Publié dans 01. ATELIER, 01.H. Articles. Reportages .

L’exposition « Artiste du Monde » : vernissage de l’édition Printemps 2019, sous l’égide de la Galerie Harmattan des Arts et des Cultures & Le Scribe l’Harmattan. Selon une idée des amphitryons de la soirée, Osama Khalil, poète, philosophe, directeur de la Galerie, et Fatima Guemiah, artiste peintre, photographe, animatrice de l’événement.
Présentation : Joséphine Laurens Berliocchi.
Ils ont l’honneur de la cimaise : Toshio Takabayashi, Kyoko Kito, Kazuko Shimomura, Chizuko Asano, Omar El Nagdi, Laurent Duval, Zeyneb, Jean-Claude Duval, Meskar Abdelkader, Samuel Yérémian, Fatima Guemiah et Osama Khalil.

… Au sein du pays des cinq continents…
C’est la raison pour laquelle j’aime cette haute maison de liberté, fondée par le poète philosophe Osama Khalil – Le Scribe l’Harmattan, à la fois haut lieu de promotion artistique et des grandes rencontres…

Des instants dans l’intimité d’un très réussi vernissage, avec les amphitryons de la soirée, Osama Khalil, poète, philosophe, directeur de la galerie l’Harmattan des Arts et Culture, et Fatima Guemiah, artiste peintre, photographe et animatrice de la même galerie, tout comme des amis artistes et des invités : Nadia Rayan, chanteuse, Kazem Assi, poète fondateur du Cercle des Poètes Migrateurs | Mountada chou’araa Al Mahjar, Mohamed Amine, poète, Moustapha, journaliste, et les Duval, père et fils, Laurent Duval, ayant l’honneur de la cimaise.

Légende de la photo, de gauche à droite : Osama Khalil, Nadia Rayan Fatima Guemiah Moustapha.
Deuxième plan : Mohamed Amine – poète; Monsieur Duval – papa de deux artistes ayant l’honneur de la cimaise; Kazem Assi – poète fondateur du Cercle des Poètes Migrateurs | Mountada chou’araa Al Mahjar.

Photo : Laurent Duvaln artiste peintre, – avec Osama Khalil, à Espace Le Scribe L’Harmattan.

Paris, le 8 mai 2019

David Minkow sur les pas de Mitty Goldin

Posté le Par Publié dans 01. ATELIER, 01.H. Articles. Reportages .

David Minkow, l’auteur de l’article ci-dessous, est écrivain, historien et cousin de Mitty Goldin, l’inoubliable !

Persuadé du destin de son grand cousin, David Minkow essaie de refaire les pas de Mitty Goldin, notamment ceux qu’on connaît vaguement à ces jours : ses pas lors des années compliquées de la première et surtout de la deuxième guerre mondiale. Comment a vécu Mitty Goldin ces années ?
Comme tout artiste et bohème, ni Mitty Goldin ne pouvait aimer les guerres ! Ce que peu expliquer partiellement ses disparitions mystérieuses lors des heures des fronts des années 1918 qui ont favorisé ensuite la renaissance d’une Europe-Phénix artistique, culturelle, financière, ou des derrières des fronts ténébreux de la deuxième guerre mondiale qui a divisée l’Europe et le monde sur les cendres des millions et des millions des êtres, pour des longues décennies.

Il y a 12 ans, une fois arrivée en France, j’ai compris mieux le rôle capital de Mitty Goldin dans le lancement d’Edith Piaf sur une vrai scène (1937).
Fascinée par la voix de la si talentueuse artiste depuis mon enfance, tout comme par sa formidable rencontre du sauveur de son avenir artistique (je nomme ici Mitty Goldin), je n’ai pas pu m’empêcher de partir moi-même <<Sur les pas de Mitty Goldin>>, d’abord à Focsani bien-sûr, en Roumanie, lieu de sa naissance et enfance.
Grâce à l’écrivain Gheorghe Neagu, ma recherche a pu démarrer aux archives de Focsani.
Ensuite, grâce à l’écrivain Oliver Lustig, j’ai pu continuer ma recherche dans (ou presque) les archives militaires de la ville de Pitesti.
Pour des raisons de budget, je me suis arrêtée là, en attendant des heures plus favorables à ma documentation. Ravie de savoir que David Minkow relance ce projet <<Sur les pas de Mitty Goldin>> à son compte, je salue l’homme et son initiative !

Je vous remercie cher David Minkow d’avoir eu l’idée de ce projet ! Merci aussi d’avoir invoqué dans votre article ma modeste et incomplète contribution à la reconstitution de la biographie de Mitty Goldin. Il le mérite bien car les plus importants noms de la chansonnette française mondialement aimés, restent irrémédiablement liés de Mitty Goldin et de son fabuleux music-hall ABC !

J’en profite pour remercier aussi trois personnes qui m’ont encouragé il y a 12 ans dans ce projet : Monsieur Teodor Baconschi, ambassadeur de Roumanie en France à l’époque, le confrère poète Aurel Sibiceanu et le confrère Gheorghe Neagu, rédacteur-en-chef de la revue « Oglinda literara » (Le Miroir littéraire), qui a hébergé et autorisé la publication de mes articles sur Mitty Goldin dans cette prestigieuse revue de la ville natale de ce dernier. Belle coïncidence, n’est-ce pas ? Comme un retour de l’esprit de Mitty Goldin là où l’homme a vu le jour un siècle avant ! Edith Piaf et Mitty Goldin sont et resteront encore au moins quelques générations deux noms aimés dans mon pays natale, la Roumanie. Ce travail de reconstitution de la vie d’un artiste bohème comme Mitty Goldin n’est pas simple, mais il est possible.
Félicitations encore David Minkow pour votre travail !

Paris, le 8 mai 2019

Illustration : Edith Piaf et Mitty Goldin (1937). Crédit photographique : Alamy Stock

Glossaire

Mitty Goldin (né le 17 mai 1895 à Focsani, Royaume de Roumanie – mort le 29 juin 1956 à Paris) : artiste, impresario, homme d’affaire français d’origine juive-roumaine.

« Mythique créateur du music-hall de l’ABC en 1934, il fut à la même époque directeur de Bobino, du Trianon et enfin des Capucines.
Le concept de l’ABC sera repris avec le succès que l’on sait par l’Olympia en 1954. »

(Encyclopédie multimédia de la comédie musicale théâtrale en France, 1918 – 1944)

Thank Heaven for Maurice Chevalier

Micaela Ghiţescu sau voinţa de a merge până la capăt…

Posté le Par Publié dans 01. ATELIER, 01.C. Soliloques. Pensées. Réflexions, 01.G. Journal intime, 01.H. Articles. Reportages .

In Memoriam Micaela-Alexandra Ghițescu

(Bucureşti, 18 iulie 1931 – 13 mai 2019)

Da, am cunoscut-o personal pe Micaela Ghiţescu. Ne-am cunoscut graţie unui plan al meu de a scrie o carte despre Brazilia, împreună cu fostul meu profesor de geografie din liceu, Romulus Sorescu (1932 – 2011). Dorinţa aceasta are povestea ei, ca orice intenţie, iar manuscrisul s-a înălţat pe întâlnirea cu ES Jerônimo Moscardo de Sousa, ambasadorul Braziliei la Bucureşti, la Universitatea din Piteşti, la invitaţia rectorului Gheorghe Barbu. Întâlnirea concretă cu Micaela o datorez profesorului brazilian Ático Vilas-Boas da Mota (1928 – 2016), cercetător al istoriei şi folclorului român, care era unul dintre marii intervievaţi din acest manuscris. Un mare prieten al României, Ático a plecat şi dânsul dintre noi nu demult… Micaela i-a supravieţuit trei ani…

Întâia întâlnire cu Micaela am avut-o la dânsa acasă, în Bucureşti, de 1 martie 2012.

Surâsu-i blând şi trist în acelaşi timp, amfitrion al unui chip senin şi plăcut vederii, m-a întâmpinat în pragul casei, în deplină armonie cu o anumită nobleţe ce iradia cu delicateţe din trupu-i zvelt, atins abia perceptibil ochiului străin de suferinţa trupească şi sufletească a semenului.

I-am oferit un mărţişor. Mi-a dăruit un mărţişor…

Atâta căldură umană îmi venea dinspre dânsa, încât, cu Micaela, nu puteam decât să mă împrietenesc.

A fost apoi parte din câteva dintre acţiunile mele.

I-am organizat o întâlnire cu publicul piteştean, pe scena Centrului Cultural Piteşti, iunie 2012, condus cu talent şi feminitate de ziarista Carmen Salub, în prezenţa prietenelor mele, scriitoarele Steluţa Istrătescu şi Ilzi Sora.

A fost invitata mea de suflet şi-a poezie româno-congoleze la masa rotundă „Poezia, de la Dunăre la Congo” pe care am organizat-o cu prietenii Marius Chelaru (revista POEZIA Iaşi), Dorota, artist liric de origine poloneză, şi Marie Alfred Ngoma (librăria pariziană CONGO) la standul Bazinului Congo, Salonul de carte Paris, martie 2013, România fiind ţară onorată la acest tradiţional eveniment parizian al cărţii. Ar fi putut, fireşte, sau, mai corect formulat, ar fi trebuit să fie pe lista invitaţilor ICR, dar… Pacea socială nu şi-a regăsit albia firească la căderea simbolică a unui regim întronat cu cruzime, devorator de fiii şi fiicele proprii, cum Cronos… La terminarea salonului, invitându-mi prietenii apropiaţi la o cină românească, Micaela a primit să vină cu noi. Ce bucuroşi am fost! În acea seară friguroasă de martie, la această cină, Micaela ne-a povestit despre anii de detenţie 1952-1955. Arestată în aceeaşi zi cu Monseniorul Vladimir Ghika (Constantinopol, 1873 – Jilava, 1954), a trecut prin în aceleaşi închisori în care a închis ochii Monseniorul, fără a trăi bestialitatea cu care a fost chinuit Monseniorul.

Am invitat-o apoi să se alăture altor nume şi condeie în evocarea personalităţii fostului ambasador al Marii Britanii Ivor Porter, singurul biograf autorizat de Casa Regală de România, al Regelui Mihai I. Volumul bilingv „Ivor Porter, un Englez în istoria României”, pe care i-l promisesem lui Ivor de la întâia noastră întâlnire la Nisa, pe Bulevardul Englezilor, l-am editat cu sprijinul parţial al editurii ICR. Lansarea a fost organizată la şi cu lăudabila participare a Institutului Cultural Român din Bucureşti, precum şi a Consulatului Britanic la Bucureşti, în preajma lui 12 noiembrie 2013, zi şi an în care Ivor ar fi împlinit 100 de ani, în prezenţa văduvei lui Ivor, sculptoriţa Katerina Porter. În sală, printre invitaţii de vază şi participanţi, domnul Albert Kalenda, Secretar al Ambasadei Republicii Democratice Congo (RDC), scriitorii Traian Lazăr & Redi Petrescu, precum şi domnul Dumitru Lecca.

Mi-a primit la rândul său, două scurte evocări în paginile revistei „Memoria gândirii arestate” despre un unchi al meu, prizonier de război în URSS între 1941-1949.

Da, am cunoscut-o personal pe Micaela Ghiţescu.

Micaela nu ştia să fie altfel decât o bună prietenă.

Născută într-o nobilă şi veche familie pe linie maternă, Papacostea, talentata doamnă a culturii româneşti Micaela Ghiţescu şi-a trăit ultimii 30 de ani din viaţă acolo unde merita din acel an fatidic 1952: printre oameni de cultură. După 1990, a putut traduce tot ceea i-a fost interzis altădată. Şi, nu în ultimul rând, a avut bucuria şi onoarea să-i fie încredinţată conducerea revistei „Memoria gândirii arestate”, misiune pe care a îndeplinit-o cu destoinicie şi credinţă, până la ultima suflare.

Președintele Portugaliei, Domnul Aníbal Cavaco Silva, i-a conferit Ordem do Infante Dom Henrique, cu gradul de Mare Ofițer (2015).

Surâsu-i blând şi trist în acelaşi timp, se va ascunde în norii veşniciei…

Fie-ţi ţărâna uşoară, suflet blând şi vrednic!

Paris, 15 mai 2019

„Crede şi nu cerceta” sau locul unde Sena a răsfrânt de veacuri umbra turlei…

Posté le Par Publié dans 01. ATELIER, 01.C. Soliloques. Pensées. Réflexions, 01.G. Journal intime, 01.H. Articles. Reportages .

Locul unde Sena a răsfrânt de veacuri umbra turlei…

Aşa, cât să păcătuim un pic în înţelegerea adevărului spinos din jariştea viperină a turlei catedralei Notre-Dame, reluăm un subiect ce-a unit lacrimi creştine şi necreştine, catolice şi necatolice, cu undele multimilenare ale Senei păgâne… Exact acolo unde Sena a răsfrânt de veacuri umbra turlei…

Nu, nu vom răsuci brainstormingul ipotezelor de tot felul, cum am fi făcut dacă subiectul ar fi fost unul profan, banal, cotidian. Fiind unul sacru, ne vom ţine departe de ipoteze şi concluzii. Simbolistica înflăcărării cu care pârjolul s-a grăbit să coboare turla în cenuşă, ne aminteşte un vestit dicton scolastic: „Crede şi nu cerceta”!

Să credem deci în arderea adevărată a turlei, fără să cercetăm folosul ei, ar fi sunat îndemnul adaptat zilei noastre.

Şi totuşi…

Şi totuşi, nimeni nu a crezut în miracolul aprinderii spontanee, cum se întâmplă în unele păduri pe vreme caniculară. Miracolul n-a fost pentru nimeni un simbol miracol al puterii divine, ci o falsă profeţie despre puterea omului. Aşa va rămâne turla-torţă-aprinsă în amintirea luminii ochilor francezilor şi nefrancezilor catolici, în oglinda ochilor francezilor şi nefrancezilor necreştini: un act de falsă profeţie, o blasfemie.

Săptămâna Mare dezlegătoare este, prin patimile şi suferinţa Domnului nostru Christ… Ne vom dezice scolastic de tentaţia de a purta povara păcatului de blasfemie până dincolo de Paşte. Polichinele însuşi ce şi-a întins de mult secretul, cum aripa Pheonixului, cam peste întreaga omenire creştină, creştin catolică, necreştină, peste preocupanta dilemă.

Emil Cioran, despre sumbrul viitor al catedralei Notre-Dame

Lămurind fără să lămurim dilema, iată, vom invoca un alt simbol, o metaforă apărută în presa română despre această simbolică taină, nu fără a aminti în treacăt despre mâhnirea încercată de iubitul nostru eseist Emil Cioran gândind la sumbrul viitor al catedralei Notre-Dame…

Spovedania domnului Emil Cioran, poate şi cea din urmă, avea loc în urmă cu trei decenii, într-un neuitat interviu oferit cu sinceritate de distinsul învins neînvins, spre a ne fi adus în dar nouă, neştiutorilor săi contemporani.

Metafora şi miracolul ei

Vorbind de la sine, poate chiar prea transparent, inspirată devine această metaforă despre tristul sfârşit al milenarei turle: „incendiul pregătit”…

Bine chibzuit! Metafora, fireşte, miracolul ei, nu şi jariştea cea nimicitoare!…

La ce ne-ar mai folosi cuvântul?!

Tăcerea pietrelor filozofale din vecinătatea catedralei, în răstimpul curs de-atunci, este de la sine grăitoare: locul unde Sena a răsfrânt de veacuri umbra turlei este inima universală a creştinismului, admirabilul catolicism…

Să-i dorim viaţă neumbrită şi lungă!

Paris, 26 aprilie 2019

Ilustraţie: Lina Stern, PhotoAsemic