Mariléna Blog Littéraire

Archives de catégorie: 01. ATELIER

De mon atelier littéraire

Trup în tumult

Posté le Par Publié dans 01. ATELIER, 01.A. Poésie .

Trup în tumult

*

Mi-ai dăruit o prea îmbelşugată vară,

Da, ştiu, o!, cât de frumos a fost!

Dar lasă-mi însingurarea toamnei,

Ultim dar dăruit semeției tale

Şi umărului tău înnobilat surâs.

*

Mi-ai lipsit, mi-ai zis, deunăzi.

Şi tu îmi vei lipsi, fireşte, mâine.

Dar azi îți cer să despărțim

Tot ce ne-a fost o vară drum.

*

Nu mă-ntreba de ce îţi plec.

Nu încerca să-nțelegi de ce m-aplec

Chemării întomnatei frunze.

*

Doar celor încercați de flăcările vieții

Şi celor întorşi de dincolo de Styx

Le este dat să înțeleagă

Canonul tainicei plecări.

*

La braț de te-oi vedea cu altcineva,

Nu-ți face griji, nu mă va durea,

Prea mult.

*

În toamna mea însingurată voi purta

Cel mai de preț dar din arşița trecutei veri,

Mâinile tale sărutând trupul Senei

În tumult.

#deTeiu

Paris, 20 Răpciune 2020

Ilustraţie: Trandafir întomnat

© Autoarea

Cârciumioara de la colțul străzii

Posté le Par Publié dans 01. ATELIER, 01.C. Soliloques. Pensées. Réflexions, 01.G. Journal intime .

Cârciumioara de la colțul străzii

Este atât de simplu să trăim în linişte şi mulțumire cu oamenii de lângă noi, indiferent de unde vin, indiferent de cele ce le-au pătimit în viață, indiferent de credința lor religioasă!

În cârciumioara de la colțul străzii, ne întâlnim de un „cincinal” câțiva oameni, bărbați şi femei, veniți fiecare de undeva, de foarte departe. În serile de sfârşit de săptămână suntem de cele mai multe ori aceeaşi, ca un buchet înflorat de toamnă. Originile noastre? Algeria, Franța, Maroc, Spania, România, Polonia.

Religiile noastre? Fiecare cu credința lui – fie ea iudee, musulmană, creştină, politeistă -, ori necredința lui exprimată în liber arbitru, ateism, laicitate.

Trăim în acest spațiu ca-n sânul lui Avram ori în Babylon, făcând din cârciumioara noastră o oază de normalitate umană, un sanctuar al bunei educații şi înțelegeri, un Rai internațional cum se trăieşte în multe locuri pe Terra.

Pentru simplu motiv că, pelegrini cu toții, avem cu toții toate mințile „acasă” şi ne simțim „acasă” printre străini.

În cinci ani, o singură dată mi s-a întâmplat să mi se pună o întrebare deplasată. O femeie mai tânără, cam de vârsta copiilor mei, aflând că sunt româncă, impresionată de ţigăncuşele ce stau şi cerşesc pe străzile Parisului, cu copiii pe lângă ele, a vrut să ştie dacă m-aş mărita cu un țigan.

Întrebarea, traversată, pentru gustul şi neastâmpărul spiritului meu, de prea mult tradiţionalism, dar şi de un sâmbure de segregare, de răzleţire a femeii şi bărbatului pe criterii etnice, m-a revoltat de îndată. Orizontul meu feminin nu se reduce la existenţa unui bărbat în intimitatea mea. Pot avea diferite proiecte cu un bărbat – artistice, de afaceri, profesionale, prietenie, explorare – măritişul fiind ultima dintre intențiile mele, indiferent dacă bărbatul respectiv este preşedintele SUA ori regele țiganilor.

Şi totuşi, întrebarea tinerei m-a pus pe gânduri. Greşit pusă, desigur – şi, mai ales, greşit adresată, căci mai tânăra mea interlocutoare şi-a ales greşit românca a-i da răspunsul pe care-l aştepta – întrebarea în sine reflecta de fapt o anume mentalitate social-culturală ce ţine încă femeia pe loc.

Gândirea aceasta sexistă lezează independenţa emancipatoarea a femeii. Degeaba s-au străduit feministele să elibereze femeia de bărbat ca de un păcat, natura femeii caută mai mult ori mai puţin conştient braţul ocrotitor al bărbatului.

Da, măritişul poate fi un fel de statut ocrotitor în societate, dar nu neapărat în intimitatea casei. Cât priveşte măritişul unei femei de o anumită condiţie spiritual-intelectuală, aici lucrurile se complică, şi nu din cauza etnicităţii bărbatului.

Altfel, şi de-ar fi să lăsăm deoparte aspiraţiile femeii şi bărbatului, aceste două creaţii absolut fascinante, tributare condiţiei lor ancestrale, se caută fără a reuşi totuşi să se întâlnească decât foarte rar pe viaţă. Pentru mulţi, întâlnirea nu se produce nici măcar în clipa aceea formidabilă a primei lor îmbrăţişări, a primei trăiri erotice a împreunării lor.

 

#deTeiu

Paris, 10 Răpciune 2020

Ilustrație:

Autoarea, Flori de toamnă, Porte Maillot, Paris

 

OMOM VI (schita)

Posté le Par Publié dans 01. ATELIER, 01.B. Prose .

OMOM

VI

(fragment)

Fără el, săptămâna trecuse greu. Tudora îşi forța pasul să meargă în ciuda gândului rătăcind printre amintirile proaspete de-o vară ce se împleteau cu vântul rece şi ploaia de septembrie, de parcă natura însăşi era întristată de dispariția lui misterioasă.

Câtă mângâiere în odihna acestor nori ce-nfruntă adierea înfringurată a vântului de toamnă! O toamnă aparte, altfel decât multe alte toamne ce-i duc şi aduc visele deşarte de femeie îndrăgostită. Mâhnirea spumegă în oasele ei, detronându-i liniştea interioară.

Zilele se petrec cu frunzişul lor de umbre şi lumini, aşteptând un semn. Despre el. De la el. De jur împrejur, da, toamna. Iată, frunzele căzute pe pământul umed. Şuierul vântului le înălță cum mâinile lui despletindu-i părul lung.

Frunză înălțată-n vânt s-ar fi vrut!

Iar el să-i despletească părul înspicat cu dărnicie de timp.

*

Merge. Caută. Merge şi caută ceva concret, palpabil din trecerea lui, din trăirile lui.

Nu, nu acolo trebuie să-l caute, atât de departe, printre copacii parcului prin care s-au plimbat cândva, ci aici, mai aproape, înlăuntrul sufletului ei înlănțuit într-un anotimp.

Să fi fost doar o pasăre călătoare prefăcută într-un demn voinic de-o vrăjitoare rea? Găsit din întâmplare pe treptele amăgirii ce adăpost le-a fost un timp?

Nu, nu s-au întâlnit din întâmplare.

Aşa le-a fost scris.

Nici dispariția lui nu este întâmplătoare.

Atât le-a fost scris.

*

S-au întâlnit în raza caldă şi mângâietoare a verii. Nu ştie ce i-a despărțit, de fost-a blestem ori binecuvântare. Oricum, nu contează.

În sfâşietoarea durere ce-i despică trupul, un gând: nimeni nu-şi poate ocoli soarta.

Taina întâlnirii lor nu era în ce va fi fost, nici în ceea ce ar fi fost omenesc să se întâmple, ci în miracolul întâlnirii înseşi.

Da, Tudora întâlnise ceea ce nu credea că va întâlni vreodată la un semen: sinele său.

Omom îi semăna.

Erau zidiţi amândoi de nelinişti, de ispita necunoscutului, de atracţia zării, de cercetarea celor ce se află dincolo de zare.

Aventura, riscul, provocarea, drumul, întrecerea cu sine erau blazonul lor.

Doi străini s-au întâlnit într-un modest cătun parizian.

Veneau de foarte departe, din milenii culturale mult îndepărtate, din munți şi ape atât de diferite, modelați de tradiții şi religii deloc asemănătoare.

S-au oprit.

S-au privit îndelung.

Şi-au povestit apoi ca şi cum s-ar fi ştiut de mult.

Da, inimile lor se ştiau, se recunoscuseră. Se mai întâlniseră, bătuseră laolaltă cândva, într-o singură inimă.

Când?

Pe vremea unei uliți din înfloritoarea Romă poate.

Roma cea antică, invincibila Romă.

*

Simetria ridurilor adânci, armonioase, precum grădinile castelului regal de la Versailles, cioplise un chip de bărbat, stăruit de taine. Ochi gri-albaştri înnobilau acest chip în timp, dincolo de timp, indiferent de timp.

Va lua cu sine amintirea acestei princiare înfăţişări, răzvrătite, fără stare, cu umbrele şi luminile ei cu tot, şi-o va trece-ntr-o nemuritoare legendă orfană de personajele sale.

Fără de greşeală, ce muritor ar putea trăi oare?

Cătunul prăzmuieşte iertarea. „Marea Iertare”.

Să iertăm, dară.

#deTeiu

Paris, 28 Răpciune 2020

Ilustraţie: Lina Stern

OMOM (prose)

Posté le Par Publié dans 01. ATELIER, 01.B. Prose .

OMOM

VI.

(extrait)

Sans lui, la semaine s’était durement passée. Tudora se força à marcher malgré la pensée errant parmi les souvenirs de l’été entremêlés au vent froid et à la pluie de septembre, comme si la nature elle-même était attristée par la mystérieuse disparition de Omom. Elle regarde le ciel. Combien de douceur dans la quiétude de ces nuages qui font face de leur hauteur à la brise glaciale du vent d’automne ! Un automne particulier, contrairement à beaucoup d’autres qui apportent et emportent ses rêves vains de femme aimante. Le chagrin écume ses os, lui détrônant l’équilibre intérieur.

Les jours passent avec leur feuillage d’ombres et de lumières, attendant un signe. Un signe de lui. Tout autour, oui, l’automne. Voici les feuilles tombées sur le sol humecté. Le sifflement du vent les soulève pareil aux mains de Omom lui démêlant les longs cheveux.

Feuille soulevée au vent aurait aimé l’être !

Et qu’il lui dénatte la chevelure peinte richement en blanc au fil du temps.

*

Elle marche. Elle cherche. Elle marche et cherche quelque chose de concret de lui, de palpable de son passage, de son vécu. Non, elle ne doit pas le chercher si loin, parmi les arbres du parc où ils se sont baladés autrefois, mais là, plus proche, dans son âme. Était-ce un oiseau migrateur métamorphosé par la sorcière méchante en guerrier vaillant ? Trouvé par hasard sur l’escalier intérieur du mirage qui les a abrité une saison ?

Non, ils ne se sont pas rencontrés par hasard.

C’est comme ça que ça leur a été écrit.

La disparition de Omom n’est pas non plus accidentelle.

C’est tout ce qu’il leur a été écrit.

*

Ils se sont rencontrés dans les rayons chauds et réconfortants de l’été. Elle ne sait pas ce qui les a séparés, si c’était une malédiction ou une bénédiction. Cela n’a pas d’importance de toute façon. Dans toute la douleur déchirante rongeant sa chair, une pensée : nulle personne ne peut éviter son sort. Le mystère de leur rencontre n’était pas dans ce qui aurait été, ni dans ce qui aurait été humain à se produire, mais dans le miracle de la rencontre elle-même. Oui, Tudora avait rencontré ce qu’elle ne pensait jamais rencontrer chez son prochain : son semblable. Omom lui ressemblait. Ils ont tous deux été construits par l’inquiétude, par la tentation de l’inconnu, par la séduction de l’horizon, par la recherche de ceux au-delà de l’horizon. L’aventure, le risque, la provocation des choses, l’errance, dressaient leur blason.

*

Deux métèques, venus de loin, de millénaires culturels lointains, de montagnes et de mers différentes, façonnés par des histoires et des religions différentes, se sont rencontrés dans un petit hameau parisien.

Ils y se sont mis à se parler comme s’ils se connaissent depuis longtemps.

Il y a combien de temps ? Depuis le temps d’un petit passage peut-être dans l’épanouissante Rome. L’invincible Rome antique.

*

La symétrie des rides profondes, harmonieuses, comme les jardins du château royal de Versailles, sculpte le beau visage d’un homme serein. Ses yeux gris-bleu ennoblissaient sa physionomie dans le temps, au-delà du temps, quel que soit le temps. Elle emportera le souvenir de ce visage princier, rebelle, apatride, avec toutes ses ombres et lumières, et le fera passer dans un conte immortel, orphelin de ses héros.

*

Y a-t-il, toutefois, un mortel sans faute ?

*

C’est la fête du Grand Pardon.

Pardonnons.

#deTeiu

Paris, le 28 Septembre 2020

Illustration : Lina Stern

Serenadă

La Mayenne la Laval

Din Satul. 15 IUNIE

Posté le Par Publié dans 01. ATELIER, 01.B. Prose, 01.C. Soliloques. Pensées. Réflexions, 01.G. Journal intime .

Din Satul

15 IUNIE… Era sărbătoare! Începea vacanţa mare, vacanţa de vară. Era poarta către visare, joc, îmbelşugarea spiritului şi imaginaţiei noastre de copii cuminţi.

Împreună cu fratele meu, aşteptam cu nerăbdare să fugim – între treburile casei, curţii, grădinii, câmpului – la heleşteu, să înotăm. Ori ne făuream arcuri şi ne luam la întrecere între noi. Eu aveam o colecţie de sticluţe cu tot felul de forme vrăjite. Le umpleam cu apă colorată de minele creioanelor colorate şi-mi imaginam că am o parfumerie, pe care o ţineam sub nuc, deschisă tuturor gâzelor şi fluturilor… Ori, urcam în podul casei, unde găseam, printre păienjeni, cărţi miraculoase… Dintr-o astfel de carte, am învăţat cu fratele meu alfabetul chirilic şi morse. Citeam Jules Verne şi ne închipuiam mateloţi în căutarea tinereţii fără de moarte şi-a vieţii fără de bătrâneţe.

Cât era timpul cireşelor în toi, stăteam cocoţaţi în cei trei cireşi din curtea casei părinteşti. Împărţeam fiecare cireş în două împărăţii egale, iar noi, micii stăpâni înscăunaţi prin propria noastră voie, eram fericiţii împăraţi.

Cireşe © autoarea

Pentru lectură, fiecare se retrăgea în ungherul său, în propria-i visare. Mi se întâmpla ades să mă îndrăgostesc de personajele mele preferate din cărţi. De aceea, de cum mijeşte vara, ca o chemare a anilor dintâi, ca un ritual al veşnicei întoarceri la ceea ce a fost frumos şi bun, mă îndrăgostesc… Un simplu şi bun obicei copilăresc. Citeam « La Medeleni », mă îndrăgosteam de Dan, adolescentul ce ieşea în mod ciudat din copilărie, pentru a intra în pielea unui bărbat. Pentru a-l salva, voiam să plec la Iaşi… Citeam « Cireşarii », mă îndrăgosteam de Tic şi voiam să plec în Carpaţi să-l caut, să-l feresc de vipere… Citeam « Winnetou », mă îndrăgosteam de Winnetou şi mă voiam în America, pentru a salva Indienii de la exterminare… Iar de citeam « Coliba unchiului Tom », priveam cerul înstelat în serile târzii de trebăluit prin curte şi-mi doream ca aceeaşi stea să fie privită de un băiet african. Voiam să-l întâlnesc, să eliberăm lumea de teroarea omului alb şi-a tuturor oamenilor răi.

Serile, înainte de a adormi, priveam tavanul ce păstra urmele varului de la curăţenia de Paşti. Din loc în loc, tainice semne luau chipul personajelor din basme şi cărţi, umplând tavanul casei de Feţi-Frumoşi, zmei, Dan-i, Winnetou, Tic-uţi şi alţi slobozitori de vise frumoase şi plăpânde din ghearele babelor-cloanţe, simbol al tuturor relelor revărsate din cutia Pandorei pe Terra muritorilor…

Copilăria a plecat, dar eroii ei, legănători ai visărilor copilăreşti, mă aşteaptă încă pe tavanul meu cu poveşti şi dorinţa de a schimba lumea, munţîi a-i clinti din loc…

*

Ah, măcar unul dintre eroii mei de-ar coborî din tavan… De-ar apărea iarăşi odată cu-nserarea, lumea s-ar urni din lucrurilor ei nefireşti, lăsând esenţa firescului să plutească, adiind văzduhul pruncilor şi oamenilor mari, deopotrivă…

#deTeiu

Paris, 15 Cireşar 2020

Ilustraţii: Cireşe © autoarea

Interview de Lina Stern

Posté le Par Publié dans 01.I. INTERVIEWS, 06. VUES DE L'ODÉON, 06.A. PARIS ET MOI, 06.C. Photothèque .

Marilena Lica-Masala

en dialogue

avec

Lina Stern

calligraphe, artiste photographe

Motto

« L’asémique est rythme, couleur, mouvement,

design, information, sensualité »

Lina Stern

Marilena Lica-Masala : Parles-nous un peu de toi, Lina.

Lina Stern : Je suis née en hiver, le 5 Janvier dans la ville de Svetlovodsk, ville avec une grande rivière qui en français signifie « l’eau claire ». C’est peut-être pour cela que la lumière et l’eau m’influençaient et m’inspiraient toute ma vie. Je suis née déjà en train de peindre, de sentir la couleur, de vivre et de danser. J’ai amené mon propre monde avec moi et je n’ai pas beaucoup cédé à l’éducation, c’était incontrôlable. Enfant tendre mais terrible.

–Peux-tu nous confier qu’est-ce qui t’a amené à la calligraphie et la photographie artistique ?

-Calligraphie, photographie, graphisme, design, littérature, céramique, danse… L’art est un espace naturel ou je me réalise avec légèreté. Je n’ai rien fait de spécial, sauf que j’ai acheté un appareil photo, de l’encre et du papier en ce qui concerne la calligraphie et de la photographie.

–Ton art porte à son cœur les asémiques. Qu’est-ce que c’est un asémique ? T’en es-tu formée en autodidacte ?

-La calligraphie asémique, pour moi, est une sorte des beaux-arts avec laquelle je peux explorer mon monde sensuel, émouvant, en constante évolution. Parfois, la calligraphie est une touche, faisant partie d’un champ joyeux coloré. L’asémique peut être présenté comme le texte des lettres noires sur un papier blanc. Il peut s’agir d’objets circulaires dans lesquels le mouvement part du centre. En tout cas, l’asémique est rythme, couleur, mouvement, design, information, sensualité. Mon travail d’écriture n’est pas automatique, car je sens les lignes et les lettres. J’ai découvert cet art par accident… Durant huit ans, j’ai dessiné des lignes, des formes et des signes incompréhensibles pour tout le monde. Mais ensuite, par hasard, j’ai trouvé sur Internet un groupe d’artistes, poètes, designers, musiciens qui peignent de la manière similaire, créant des pièces uniques, des images expérimentales. Et j’étais très contente de ce fait !

–Comment as-tu commencé à t’intéresser à la photographie de la nature, aux portraits de fleurs, ombres, pierres, rarement d’animaux et plus rarement de silhouettes humaines ? Pourquoi avoir choisi tous ces thèmes ?

-Prendre des photos de la nature, créer des portraits de s fleurs, des arbres, des pierres… Les chats qui dorment au soleil ou les chiens souriants, c’est facile pour moi, car c’est un monde ouvert et convivial. Il est plus difficile de faire des portraits des personnes. Moi et mes modèles avons beaucoup de rôles, de masques et de protections. Mais je souhaite développer en tant que portraitiste et photographe, le jeu de lumière sur les visages des gens.

–Depuis peu de temps, tes photographies surprennent différents personnages dans la vie de tous les jours, notamment les vagabonds (les sans domicile fixe). Les préviens-tu que tu vas les photographier ?

-Oui, moi-même j’ai été surprise d’avoir trouvé ce sujet parmi les fleurs, les jardins et les images de la mer sans fin. De quoi s’agit-il ? Je n’ai pas encore de réponse à cette question. Dans tous les cas, « mes » sans-abri sont des personnes colorées et contemplatives qui ont préservé miraculeusement leur monde et vivent dans la rue. À certains égards, nous nous ressemblons … Dans les photographies, je veux préserver leur détachement, leur puérilité et une certaine folie, donc Je ne préviens pas de vouloir les photographier. Mais je ne dérange pas les personnes endormies, malades ou sans défense avec mon appareil photo. Dans le meilleur des cas, je partagerai avec eux de la nourriture ou de l’argent, si je l’ai ou passe.

–Tes œuvres dissimulent parfois le bonheur de vivre. Est-ce que c’est le reflet de ton âme ?

-Je suis sûr que le bonheur est l’essence de la vie. Au départ, nous sommes tous heureux.

–Dans tes paysages, tu laisses une grande place au mystère, tout comme à la rêverie. Es-tu une romantique ?

LS: Non, je ne me sens pas comme une romantique et j’essaie, dans la mesure du possible, de transmettre avec précision l’état du paysage, tout en maintenant un silence intérieur: ne pas romantiser, même ne pas diaboliser la réalité. Quand il y a un arbre devant moi, j’essaie de devenir arbre, quand il y a la mer – je suis la mer… J’ai appris cela des maîtres anciens japonais qui prétendaient que si vous voulez dessiner un oiseau, devenez oiseau. Soit dit en passant, la culture japonaise, la poésie, la littérature, la musique, la calligraphie ont eu un impact énorme sur moi.

–Il semble que tu aimes plutôt la photographie en couleur que en noir et blanc. Comment expliques-tu cette préférence ?

-La photographie en noir et blanc à mon avis est la plus haute forme de la maîtrise. Je ne peux que viser une telle clarté, précision et perfection, que l’on peut voir sur les photographies d’Henri Cartier-Bresson, Helmut Newton et bien d’autres..

–Parfois, la lumière, les ombres, l’image de tes œuvres que tu les rassembles dans un sort de montage contrastant, demeurent sous le signe du symbolisme. Est-ce que cette tendance est liée à ton séjour à Paris ?

-Paris est une belle ville sensuelle dans laquelle la beauté et l’amour brillent dans l’air avec de la poussière solaire, qui m’a donné l’eau rose de la Seine du matin, des cygnes blancs comme la neige flottant au soleil levant… Trois jours dans le plus artistique quartier – le Marais… Promenades au long du fleuve. Des Ponts, les ponts… Chansons africaines ensoleillées dans le métro. Cette ville m’a donné une connaissance mystique avec deux artistes, Marilena et Dorota, maintenant elles sont mes amies. Ce sont des symboles de bonheur ! Invitée à Paris, j’y serai de retour.

–Quels sont les maîtres photographes qui influencent tes travaux artistiques ?

-Je suis reconnaissante à deux photographes français Joseph Nicéphore Niépce (Point de vue du Gras, 1826) et Louis Daguerre (Boulevard du Temple, 1838), qui ont inventé la photographie et donné au monde une incroyable opportunité de peindre avec la lumière. Je suis inspirée par cette forme d’art. Et regarder des photos de nombreux grands et simples photographes est mon rituel quotidien. J’aime ça.

–Quelles sont-elles les difficultés quotidiennes de la femme Lina Stern ? Peut-elle une artiste photographe et calligraphe vivre de son art actuellement ?

-Je vis au bord de la mer et chaque jour je suis heureuse à ma façon. Ma vie n’est pas très difficile. Un calligraphe et un photographe peuvent-ils vivre de leur art ? Ma réponse oui. Par exemple, ma calligraphie asémique s’intègre idéalement dans les intérieurs de n’importe quel style. Ainsi que des photos de la nature qui ressemblent à des fenêtres vivantes sur les murs, donc c’est à vendre.

–Nos lecteurs aimeraient acheter de tes œuvres. Peux-tu nous renseigner les prix de vente et où en peuvent-ils les trouver ?

– Je remercie nos lecteurs de leur intérêt pour mon art. Cette année, je porte une attention particulière à rendre mon travail plus accessible aux collectionneurs et à toute personne intéressée par la calligraphie, la photographie et le design. Pour le faire, je publie presque tous les jours de nouvelles photos dans mon compte personnel Facebook. J’ai aussi un site internet. Le projet ArtEco a une page sur Facebook et vous pouvez voir ici la calligraphie, les photographies, les mandalas et les objets d’art pour la décoration intérieure. Dans Instagram il y a une page spéciale pour les collectionneurs qui s’intéressent à la petite calligraphie et aux objets d’art de cette année.

Certaines œuvres peuvent être vues et achetées lors d’expositions en Europe. Cette année, je prévois de créer une boutique en ligne où il sera pratique de voir et d’acheter non seulement des originaux mais encore des copies de droits d’auteur d’une édition limitée. J’offre pareillement un service unique – c’est un portrait asémique. Sur un beau papier de 50 x 50 cm, avec le brillant des crayons de couleur, d’or, d’argent, de l’encre. Je peins la beauté de l’âme d’une personne, son vrai portrait.

  • Un mot, Lina, pour nos lecteurs, roumains pour la plupart aux quatre coins de la terre.

– La Roumanie, une belle terre ancienne avec laquelle l’Ukraine, le pays où je vis maintenant, a une frontière maritime et terrestre. Nous sommes très proches ! Nous sommes voisins ! Je respecte le caractère roumain et je me suis pleinement convaincue de la convivialité, de la générosité, de la capacité roumaine de coinquiéter lorsque j’ai rencontré Marilena, dans des circonstances où j’avais besoin d’aide ! Et je l’ai compris ! Je m’en souviendrai toujours ! C’est aussi une joie de réaliser que mon art est une occasion pour des échanges culturels entre nos pays et les gens. Je souhaite à tous ceux qui liront le texte de cette interview d’être heureux, légers et créatifs, même s’il n’y a pas de raison particulière à cela et rappelez-vous que l’essence de la vie est le bonheur! Merci beaucoup !

Mercie, Marilena, infiniment. Les questions profondes de cette interview ont exigé de l’honnêteté, de l’ouverture de coeur de ma part et m’ont fait réfléchir sur qui je suis et ce que je fais. Il s’agit d’une expérience inestimable. Je remercie sincèrement mon amie Eugénie d’avoir rédigé la version française de mes réponses.

Paris, Odessa, 22 mai – 10 iunie 2020

Les œuvres de l’artiste Lina Stern, tout comme ses projets d’art, peuvent être visionnés sur ses comptes Facebook, Instagram et sur son site personnel :

https://www.facebook.com/lina.stern1

https://www.facebook.com/asemic.linastern/

https://www.instagram.com/art.eco.stern/

Interviu cu Lina Stern, caligraf, artist fotograf ucrainian

Posté le Par Publié dans 01.I. INTERVIEWS, 06.A. PARIS ET MOI .

Explorez o lume a mea, senzuală, 

în mișcare, în continuă schimbare

– interviu cu Lina Stern, caligraf, artist fotograf ucrainian –

Caligraf, grafician, ceramist. S-a născut în Ucraina, la Svetlovodsk. Numele oraşul ei de baştină sugerează un vad cu „apă cristalină”. Ne-am întâlnit pe peronul unei vaste autogări pariziene, în ultimele superbe zile de septembrie 2017. Mă întorceam dintr-o călătorie literară în Calabria. Autocarul meu întârzia, iar prietena mea Dorota – artist liric de origine poloneză – aşteptându-mă pe peron, a remarcat o turistă străină care părea că pierduse autocarul. Apropiindu-se de dânsa pentru a o întreba (în franceză) dacă o poate ajuta cu ceva, Dorota a descifrat acordurile limbii ucrainiene de la întâiul sunet al răspunsului Linei. Rămăşiţe de limbă rusă din memoria fiecăreia au devenit limba lor comună, iar în clipa în care am coborât din autocarul de Italia, m-am trezit îmbrăţişată de patru braţe, în loc de două… S-o ajutăm pe Lina să găsească un hotel pentru o noapte şi s-o conducem până acolo, la miezul nopţii, n-a mai fost decât un prilej de bucurie de a fi toate trei împreună. Ideea de a-mi ilustra poemele cu lucrările sale s-a ivit de la sine, în timpul cafelei de rămas bun oferită de Dorota, câteva zile mai târziu, la Porte Maillot, înainte ca Lina să ne fie răpită de un alt autocar care o ducea la aeroport de data aceasta. Aşa s-a născut o prietenie între trei artiste crescute şi formate în culturi diferite ale Europei de Est. De atunci, prietenia noastră a crescut zi de zi, parcă, mai mult. Nu am ştiut niciodată ce-a gândit Lina despre gestul nostru de a nu o lăsa singură, în toiul nopţii, într-o capitală străină a cărei limbă îi era încă taină. Am aflat acum, din răspunsul ei la una dintre întrebările interviului de mai jos.

Dar, să dăm cuvântul invitatei noastre, Lina Stern.

Marilena LICA-MASALA: Lina, mă bucur că ai primit să răspunzi întrebărilor pentru situl comentator.ro! Când mi te-a prezentat Dorota, mi-ai părut o diafană misterioasă făptură. Ce ne poţi spune, te rog, despre tine, în câteva cuvinte?

Lina STERN: M-am născut iarna, la începutul lunii ianuarie, în orașul Svetlovodsk, al cărui nume înseamnă „apă cristalină”. Poate de aceea lumina și apa m-au influențat și inspirat toată viața. M-am născut deja pictând, simțind culoarea, trăind și dansând. Mi-am adus în lume propriul meu univers ce nu voia să intre în tiparele celor mari. Am fost un copil tandru, dar rebel.

MLM: Ce îndemn lăuntric te-a purtat către caligrafie și fotografia artistică?

LS: Caligrafia, fotografia, grafica, dizainul (1), literatura, ceramica, dansul… Arta este spațiul natural în care mă mişc cu ușurință. Cât despre caligrafie ori fotografie, nu am făcut nimic special. Într-o zi, am simţit nevoia de a-mi cumpăra un aparat de fotografiat, cerneală și hârtie.

MLM: Eşti creatoare de asemic. Ce este caligrafia asemică? Ţi-a fost greu să-i înveţi tainele?

LS: Caligrafia asemică este o formă de artă plastică pe care am descoperit-o întâmplător. Desenam linii, forme și semne de neînțeles pentru cei din jur. Apoi, după vreo opt ani, am găsit pe Internet un grup de artiști, poeți, dizaineri, muzicieni care pictau într-un mod similar, creând piese unice, imagini experimentale. Întâlnirea cu ei m-a bucurat. Caligrafia asemică mă ajută cel mai mult să explorez lumea mea, senzuală, în mișcare, în continuă schimbare. Poate fi ca o adiere deasupra unui câmp întins. Alteori, ia formă de litere negre pe hârtie albă. Dar poate lua şi formă circulară, mișcarea începând de la centru către periferie. În orice caz, asemicul are ritm, culoare, mișcare, frumuseţe, informație, senzualitate. Îi simt liniile, literele.

MLM: Eşti un fotograf al naturii, portretist al florilor, umbrelor, pietrelor. Mai rar apar animalele în imaginile tale. Figurile umane şi mai rar.

LS: Da, natura îmi stăpâneşte imaginile. Florile, copacii, pietrele… un pisoi ce doarme la soare sau un câine nu sunt greu de fotografiat. Ei reprezintă o lume deschisă, ușor de observat. Greu este de lucrat portrete de oameni. Eu și modelele mele avem o mulțime de roluri, de măști. Aș dori să mă formez ca pictor portretist, să pot fotografia jocul luminii pe fețele oamenilor.

MLM: De curând, am remarcat în fotografiile tale un personaj pe care-l vedem din ce în ce mai des pe străzile oraşelor europene: vagabondul, omul fără de adăpost. Cum procedezi când întâlneşti astfel de oameni părăsiţi de odaia lor, ostracizaţi în singurătatea multelor bagaje?

LS: M-a surprins să descopăr acest subiect printre florile și grădinile ţărmului mării nesfârșite. Oamenii mei fără adăpost sunt personaje colorate, contemplative, care s-au retras miraculos într-o lume a lor și trăiesc pe străzi. În unele privinţe, semănăm… Când îi fotografiez, vreau să surprind desprinderea lor de lumea înconjurătoare, rămăşiţele copilăriei, o anumită nebunie de a fi altfel, așa că nu-i avertizez. Nu vreau să deranjez aceşti oameni bolnavi, neputincioși, cu aparatul foto, nici atunci când îi văd dormind. Când pot, împart mâncarea sau banii cu ei.

MLM: Lucrările tale povestesc, parcă, bucuria de a trăi. Să fie o reflectare a sufletului tău?

LS: Fericirea este esența vieții. La începuturi, suntem cu toții fericiți.

Umbre de Lina Stern. Aasemic si fotografie

MLM: În peisajele tale, Lina, misterul pare a ocupa un loc important, fie chiar şi în plină lumină a zilei. Ești o romantică?

LS: Nu, nu mă simt romantică. Încerc, pe cât posibil, să transmit cu exactitate starea peisajului, păstrând în același timp o liniște interioară care nu romantizează, dar nici nu demonizează realitatea. Când în fața mea am un copac, încerc să devin un copac. Când e marea – eu sunt marea… Am aflat această învăţătură la maeștrii antici japonezi care spun că dacă vrei să desenezi o pasăre, trebuie să devii pasăre. Cultura japoneză, poezia, literatura, muzica, caligrafia, artele japoneze m-au influenţat mult.

MLM: Se pare că fotografia color îţi stăpâneşte creaţia, cea alb-negru fiind mai estompată.

LS: După mine, fotografia alb-negru este cea mai înaltă formă de măiestrie. Nu pot ţinti claritatea, precizia și perfecțiunea resimţite în fotografiile lui Henri Cartier-Bresson ori Helmut Newton…

MLM: Lumina, umbrele, chipul creaţiilor tale artistice unite în montaje contrastante, stau parcă sub semnul simbolismului. Să fie această tendință legată de șederea ta la Paris?

« Lumini Lumini… » de Lina Stern. Asemic si fotografie

LS: Parisul este un oraș senzual. Acolo, frumusețea și dragostea strălucesc în văzduh, laolaltă cu praful solar al dimineţii roz. Undele Senei par lebede albe ca zăpada plutind sub soarele ivit din ape… Am poposit trei zile în Marais, renumitul cartier al artiştilor… Am mers de-a lungul fluviului. Am traversat poduri, poduri… Am ascultat însorite cântece africane în metroul parizian.

Orașul acesta mi-a scos în cale în mod miraculos două artiste, Marilena și Dorota, care au devenit prietenele mele. Toate aceste amintiri poartă chipul simbolic al fericirii! Mi-a plăcut Parisul și mă voi întoarce.

MLM: Ce maeștrii fotografi te inspiră?

LS: Sunt recunoscătoare celor doi fotografi francezi Joseph Nicéphore Niépce și Louis Daguerre care au inventat fotografia. Au dăruit lumii incredibilul: pictura cu lumină. Mă regăsesc în această artă. A privi creaţiile multor altor celebri fotografi este ritualul meu zilnic.

MLM: Care sunt greutăţile cotidiene ale Linei Stern? Poate o femeie fotograf-caligraf să trăiască din arta ei?

LS: Eu locuiesc lângă mare și în fiece zi sunt fericită în felul meu. Viața mea nu este foarte grea. Pot trăi oare din arta mea? Răspunsul meu este da. Caligrafia mea asemică, de exemplu, se potriveşte oricărui gust. La fel de bine ca lucrările în care natura pare o fereastră vie, proiectată pe ziduri. Oricare dintre lucrările mele este de vânzare. În ultima vreme, am început să execut portrete asemice la comandă. Pe o hârtie frumoasă de 50 x 50 cm, zugrăvesc sufletul omului. Încerc să îi surprind adevăratul chip, folosindu-mă de strălucirea creioanelor colorate, aurii, argintii, ori cernelii.

MLM: Dacă cititorii noștri ar dori să-ţi cumpere lucrările, unde le-ar putea găsi?

LS: Mulțumesc anticipat posibililor cititori pentru interesul de a-mi descoperi arta. Acest an este consacrat vizibilităţii artei mele pe Internet, pentru a o face accesibilă colecționarilor. Sunt pe punctul de a-mi crea un magazin online în care oricine este interesat de caligrafie, fotografie, dizain, va putea intra pentru a vizita și cumpăra nu doar originalele lucrărilor mele, dar şi reproduceri cu drepturi de autor, în ediții limitate. Unele lucrări pot fi văzute și achiziționate în timpul expozițiilor din Europa. Pentru cititorii fideli sitului comentator.ro pot lăsa la redacţie linkurile albumelor online cu lucrările mele. Alte informaţii pot fi obţinute de pe blogul meu, linastern.fr

MLM: Un cuvânt, te rog, pentru cititorii sitului comentator.ro şi blogului meu, aflaţi în toate colţurile lumii.

LS: România, acest frumos antic ținut, are frontieră maritimă și terestră cu Ucraina, țara în care locuiesc acum. Suntem atât de aproape! Suntem vecini! Respect românii, de a căror prietenie, generozitate, capacitate de a ajuta un străin, m-am convins pe deplin când te-am cunoscut, în circumstanțe în care aveam nevoie de ajutor. Îmi voi aminti mereu! De asemenea, este o bucurie să ştiu că arta mea poate folosi schimburilor culturale dintre țările și popoarele noastre.

Doresc tuturor cititorilor acestui interviu să fie fericiți și creativi! Chiar dacă nu există nici un motiv special, să-și amintească că esența vieții este fericirea!

MLM: Şi noi îţi mulţumim, Lina, pentru frumuseţea operei şi gândului tău! Nu-ţi spunem la revedere, ci pe curând!

Paris – Odessa, 10 Cireşar 2020

Ilustraţii:

  1. „Ţărmul şi Marea” de Lina Stern

Grupaj caligrafie asemic şi fotografie

2. „Umbre” de Lina Stern

Grupaj de patru imagini asemic şi fotografie

3. „Lumini Lumini” de Lina Stern

Grupaj de patru imagini asemic şi fotografie

© Lina Stern #LinaStern

(1) Dizain/ dizainer: în acest interviu, conform regulilor fonemice permise de limba română, am adoptat ortografierea fonetică a englezescului „design”/ „designer”.

Să mă ierți