Bazil – Eterna plecare… 

Aud că filozoful piteştean Vasile Călinescu nu mai este… S-a stins discret, aşa cum îi era obiceiul.

Profesor universitar, sus-pus activist de partid, fost ofiţer de Securitate, rămar, profesor de liceu, a fost şi profesorul meu de filosofie aproape un întreg an şcolar, în urmă cu trei decenii.

Mă hotărâsem, după cinci ani de examene de admitere pierdute la Medicină, să urmez Dreptul… Fiind cel mai vestit profesor de filosofie în urbea noastră, l-am căutat să-i cer lecţii particulare. Avea numărul în cartea de telefoane. Nu se ascundea de nimeni şi de nimic, cu toate că abia ieşise dintr-o poveste urâtă urmată de excluderea din partid şi din învăţământul superior.   

Când l-am cunoscut eu, era un amestec curios de înţelepciune şi nesăbuinţă. Inteligenţa şi imprudenţa merg uneori mână-n mână… Spre sfârşitul anului pregătitor pentru examenul de admitere la Drept, era prin aprilie!, m-a întrebat dacă sunt membră a Partidului Comunist Român, partid unic pe vremea aceea, în ţara mea. Nu, nu eram… Aşa am aflat că la cei 30 de ani pe care îi aveam atunci, nu mai puteam urma Facultatea de Drept fără să fiu înrolată în rândurile PCR… Am abandonat gândul de a urma cursurile facultăţii respective, dar Profesorul mă aştepta încă să-i trec pragul.

Avea uşa deschisă de altfel, pentru fiecare. Oricine dorea, putea să vină să-i bată la uşă, să-i ceară timp din timpul său, un dialog, dacă ar fi avut nevoie să se spovedească, în căutarea unei poveţe. Bazil nu dădea sfaturi. Invoca spusele filozofilor timpurilor… 

Era în sinele său o vastă enciclopedie de citate, pilde şi interpretări, frumos ordonate. Dar, firea îi era luată în stăpânire de un demon. Lupta lui cu acest temut şi viclean duşman, pe care a încercat să-l ţină cât mai ascuns acolo, în adâncuri, fără să reuşească prea mult, a fost drama vieţii sale. În afara familiei, la şcoală, pe stradă, se vedea mai puţin. Acasă, când avea musafiri, demonul voia să iasă uneori din ascunsuri prin privirea lui Bazil, imprimându-i o căutătură ciudată ; alteori prin ironia zeflemitoare cu care-şi trata interlocutorii. Cu alţii, ştiindu-i prea bine (unde lucrează, cine sunt), nici nu intra măcar în dialog. Avea o ştiinţă extraordinară de a mima dialogul… Nu spunea nimic în realitate…

Era căutat de poeţi, de ziarişti, de colegi de catedră, de foşti elevi ori studenţi, de actori, de boemi mai mult sau mai puţin năuci. 

La Bazil în casă l-am cunoscut pe poetul Aurel Sibiceanu, dar şi pe ziaristul Sergiu Nicolaescu ori pe profesorul Doroşenko.

I-am cunoscut puţina familie… Fiica, Daciana, cu care locuia în casă, mama, Aurica, ce venea când şi când din satul ei de la deal, pentru a sta cu ei câteva zile, şi fosta nevastă, Mady.

Mama lui Bazil era o femeie adorabil de simplă şi de harnică. Venea de la Cocu să le aducă ouă, nuci, lapte, carne. În oraş şi-n ţară era criză… Nu voia să doarmă niciunde în altă parte decât în bucătarie… A venit o dată la mine acasă, pe Brătianu. Tot bucătăria şi-a ales ca tărâm… I-am oferit un scaun, s-a aşezat şi-a tăcut, ascunzându-şi sfioasă, în colţul basmalei, îngrijorată, mirarea. Mirările şi tăcerile oamenilor de la ţară sunt mai grăitoare, mai pilduitoare şi mai împăciuitoare ca discursurile filosofilor…

Mady, fosta nevastă a lui Bazil, mai purta atunci, prin anii ’80, părul lung, revărsat bogat în spice de aur, pe spate… Alteori, împletit într-o superbă coadă… Şi urme vii încă din frumuseţea răpitoare a chipului ce-i fusese veştejit de-o cruntă, crudă, tulburare. M-a invitat într-o zi la o cafea, în oraş. A apărut ca o briză, atât de firav îi era trupul… I-am privit faţa, i-am căutat privirea. Voia să ştie dacă fata ei ar fi putut avea în mine o prietenă… Adiere grăbită, neputând sta locului, a plecat cum a apărut, plutind plăpând, fără să-mi asculte răspunsul… Şi Mady purta în tainica ei deltă, un diavol sălbatic. Mai sprinţar ca fratele său ce străjuia fiinţa lui Bazil, ieşise victorios mai repede, învingând orice putere de împotrivire din partea bietei femei, încă tinere. Să fi avut oare 45 de ani? Nu i-am ştiut niciodată vârsta.

Mady şi Bazil: o întâlnire tragică, în răstimpul căreia s-au sfâşiat reciproc, fără să aibe nici unul conştiinţa cauzei reale a neînţelegerilor cutremurătoare. Dintre ei doi, nici unul nu avea cheia suferinţelor reciproce.

L-am admirat mult la început. M-a îngrozit la urmă… Tăcerea a ocupat apoi, pământul dintre noi; niciodată stinsă, nici măcar din întâmplare. M-am ferit cât am putut de purtătorii de demoni capricioşi, inconsecvenţi, demoralizatori, căutători de sfadă.

În perioada de privaţiuni politice şi profesionale la care a fost supus, inclusiv prezenţa la catedră, Bazil a lucrat ca făuritor de rame din ipsos pentru goblenuri. Povestea deseori ce bucurii neîmpărtăşite i-a adus activitatea de rămar, lucrul cu mâinile sale, goale. Dar şi ce bănet! Bani pe care nu-i câştiga ca profesor, cu toate orele particulare… Talentat frământător de ipsos şi făcător de rame, Bazil nu era şi un modelator de suflete şi nici de voinţe umane.

Avea tot ce i-ar fi trebuit în plan intelectual, pentru a fonda o şcoală de filosofie şi de rezistenţă românească la Piteşti ori la Cocu… Dar, un fel de dispreţ profund pentru oameni de tot felul, îi cerceta şi încerca sufletul, alternând din când în când cu o răscolitoare resemnare.

Iar când se întâmpla ca dispreţuitul să fie femeie, lucrurile se complicau. Atât cât l-am cunoscut, nu putea să fie şi prieten cu femeia pentru care nutrea un sentiment mai aparte. Era atât de stângaci când se ştia iubit, încât făcea tot ce putea să alunge femeia de lângă dânsul. Trebuie că diavolul din oceanul său tainic îi era atât de potrivnic, încât nu-i plăcea să-l ştie iubit de nimeni, pur şi simplu.    

Din întâlnirea cu Bazil, ca din toate întâlnirile mele, am păstrat bunul, verticalul, constructivul. M-am străduit să uit confuzul, durerosul. În mare parte am reuşit. Mi se întâmpla să-l văd pe stradă. Între cei 50 de ani pe care îi avea când l-am cunoscut şi ianuarie recent, când l-am zărit ultima oară, Bazil nu se schimbase prea mult. Alura de bărbat chipeş, înalt şi drept, îi era oarecum aceeaşi. Iar pălăriile pe care le purta cu eleganţă şi distincţie, îi veneau de minune…

Ce-aş putea să fac post-mortem, în amintirea unui om care, admirându-l, a dezlănţuit Pandora blestemului? Aş fi vrut să pot să-i fac cunoscute ideile… E cel mai preţios dar pentru un intelectual, pentru un om frământat de gânduri şi de sensuri, pentru un maestru al condeiului. Condeiul lui Bazil depăşea cu mult media condeielor cetăţii piteştene din epocă. Ziariştii generaţiei sale nu aveau nici pe departe verbul său… 

A editat un săptămânal, „Vertical”, pentru scurtă vreme, imediat după căderea regimului. Poate că o parte din idei şi le-a publicat acolo. Altele i-au rămas poate prin caiete, prin casă. Îmi amintesc că avea un condei clar, direct, prea puţin pretenţios filosofic, ca şi vorba.

Din puţinul pe care l-a risipit prin ziarele locale, am primit în dar de la prietenul Sibiceanu un fragment în care  Bazil, sub titlul „Eterna nevoie de regenerare”, subliniază rolul extraordinar al săteanului şi satului în păstrarea unei anumite curăţenii individuale şi sociale.

Confratele poet mi-a trimis un fragment fotografiat… Alătur fragmentul întru pomenirea lui Bazil. Şi regretul meu pentru anii încă tineri la care s-a grăbit să plece spre împăcarea cu sine. Nu cred că trupul îi atinsese opt decenii…

Blândă să-i fie veşnicia!

 

Paris, 9 aprilie 2016