Avenue de Clichy – tribuna tinereţii în revoltă
Cele mai frumoase şi emoționante mişcări populare sunt cele spontane. Când manifestanții se întâmplă să fie tineri, naturalețea protestului devine mai evidentă. Din întreaga atitudine a miilor de tineri care stăpâneau aseară avenue de Clichy, între Tribunalul Nou, aflat dincolo de Porte de Clichy, una dintre cele mai vechi porţi pariziene, şi axa Cardinet-Pouchet, se simţea dorința de a trăi o viaţă normală, în societăți normale, oriunde în lume: Europa, America de Nord, Africa, Asia, Australia, America Latină.
Patrice Lumumba ar fi fost mândru de dânşii! Victor Jara i-ar fi însoțit cu chitara lui vrăjită, intonând cânturile oricărei tineţi revoluţionare.
Am coborât printre dânşii, surprinsă plăcut de ideea lor de a ieşi în stradă pentru a-şi striga uimirea faţă de mersul lucrurilor în lume, faţă de discriminarea oamenilor de culoare mai ales, în chiar întâia zi de libertate oarecum deplină după criza virală.
Tinerii, formând o coloană adâncă, solidară, calmă, cum Dunărea ce se apropie de veşnicul ei rost de împreunare cu Marea Neagră, ar fi putut să rămână pe multele terase redeschise publicului, sărbătorind regăsirea în deplină libertate de mişcare ori prin parcuri ori în săli de dans. Dar nu, dânşii au ales să-şi exprime laolaltă necazul.
Nemulţumirea lor s-a adunat într-un trup unic numit afecţiune pentru victimele omuciderilor rasiale, numit revoltă împotriva nedreptăţilor sociale, politice, poliţieneşti ori ale justiţiei. Acest trup unic purta toate culorile posibile ale pielii omului şi veşmântul tuturor religiilor posibile ori nonconformismului paşnic. Privindu-le îndeaproape dezinvoltura vestimentară, pieptănăturile, tatuajele, încălţările sport, măştile zilei (pe care le purtau cuminţi şi conştiincioşi) ori lumina din priviri, nu păreau să aibe cu mult peste 20 de ani. Iar chipurile lor limpezi şi senine, nu erau nicidecum împovărate de ură, ci pline de iubire. Precum lozincile scrise-n grabă pe bucăţi de carton: calme, liniştite, tăcute, dar pertinente, profunde, adevărate, tulburătoare.
*
Îi vedeam de-aproape. Îi priveam cu drag, întârziind cu bucurie în preajma frumuseţii tinereţii lor. Mă simţeam bine printre dânşii, ocrotită, în siguranţă.
Deodată, în văzduh, mireasma îmbătătoare a florilor de tei fu luată cu asalt de mirosul lacrimilor manifestanților împrăştiați de gazele cu care forțele de ordine au obiceiul să boteze orice protest.
Ah, lacrimogenele, iară…
Drama socială, cu formele ei de confruntare stradală între mulţime şi putere, vai!, întreruptă o clipită de valul virusal, reîncepea! Undeva, mai jos, înspre Porte de Clichy, se înălţa un fum negru dintr-un soclu în flăcări. Careva pusese foc unui cauciuc ori ceva asemănător. Doar „casseur”-ii mai lipseau, îmi ziceam în gând, spărgătorii de mitinguri, mai pe româneşte, ca represiunea să se ceară simțită… Nu-mi termin bine gândul şi iată-i! Apărură şi-aceştia neîntârziat, nelipsiţi de la fiece protest parizian, specialişti în demontarea şi demolarea mobilierului stradal. Nu ştiu cum se face, dar chipul frumos al protestanţilor este confundat de fiece dată cu chipul acestor umbre frugale, distrugătoare de mit…
*
Aflată la marginea capitala Franţei, strada mea nu găzduieşte evenimente sociale epocale. Aseară însă, zgâlţâită din încremenirea în treburile zilnice ale oamenilor ei, a trăit întâiul ei mare eveniment, cel puţin din ultimii 13 ani, câţi au trecut de când locuiesc aici. Strada mea pariziană a primit la sânul ei generos neînţelesul tinerilor din împrejurimile pariziene faţă de urât, faţă de tot ceea ce este inuman. Nobila, faimoasa, eleganta Champs-Elysées poate fi invidoasă! Strada mea a fost, pentru câteva ceasuri, prințesa Parisului, „prima donna” a patriei mele de adopție, tribuna solidarizării celor mai tineri dintre noi, cu cei ce cad jertfă în fiece zi confuziilor, dintr-o păguboasă şi dezolantă deprindere istorică, culturală.
*
Nu puţini au fost tinerii ce au rezistat tacticilor blânde (de data acesta) de împrăştiere a mulţimii. Dar nici jandarmii ce alcătuiau aceste echipaje ale „forţelor de ordine” nu erau mai bătrâni decât mai tinerii mei prieteni manifestanţi. Am contemplat tinereţea celor două tabere ce se hărţuiau fără excese, fără confruntări dureroase, din întâmplarea necesităţii mai mult, îndreptându-mă într-un târziu spre casă. Strada mea, populată mai devreme de mulţimea de tineri frumoşi, era acum populată de multele echipaje de poliţie împrăştiind în jur lumini roşii şi-albastre. Din loc în loc, nu departe de postul de observaţie pe care tocmai îl părăsisem, pavele. Aduse de nu se ştie cine, zăceau abandonate în mijlocul drumului, la îndemâna oricărui nefericit impuls. Norocul a fost că nici tinerii mei frumoşi, nici chiar cei rătăciţi printre ei, nu au intrat în jocul provocării, nu s-au aplecat, nu le-au cules, n-au aruncat cu ele la întâmplare, nici în jandarmii echipaţi până-n dinţi.
*
În urma mea, în urma tinerilor şi jandarmilor, în urma nefericirii umane, mireasma îmbătătoare a florilor de tei învăluia încet, încet, mirosul ultimei reprimări cu gaz lacrimogen al unui manifest.
Cui foloseşte înăbuşirea revoltei firii omului ce tânjeşte după starea de bine, iubire, armonie?
Marilena Lică-Maşala
Paris, 2 spre 3 Cireşar 2020
