Aurel Sibiceanu sau « Cioplitorul de vise ». Note de lectură

Născut pe 1 iunie 1955, Aurel Sibiceanu este un poet „vechi”, debutul său uimind agora piteşteană, în a doua jumătate a celui de-al şaptelea deceniu al veacului trecut (1977).

Dar, bunul nostru prieten nu este poet pentru că a publicat mai multe volume, dintre care două antologii de autor, ci pentru că, după cum prea bine a spus-o Ion Pillat:

Poet nu-i cel ce scrie; poet e cel ce’a mers,

E pasul care sună sacadat, ca şi un vers…

(Bătrânii)

„Poet e cel ce’a mers”… Nimic mai adevărat şi mai adânc pentru poezia confratelui născut printre stejarii ce-mpăduresc cu foşnetul lor dealurile săpate de truda Cotmenei, nu departe de malul binecuvântat de faima vestitului schit argeşean, ca această lirică definiţie semnată de poetul-boier Pillat, coborâtor din istoria Brătienilor şi Moldovei, în măgieşa fostă moşie „Florica”.

Martori la Plecarea pe calea (p. 19), măsurăm cu „pasul” aedului fascinanta istorie a Antichităţii (Ţara Elamului, Babilon, Ninive, Roma) şi a miturilor sale (Lăuntricul Babel, p. 36), faptele zeităţilor şi eroilor legendari ai omenirii (Enlil, zeul mesopotamian, pp. 130, 133, 134; Marduk, zeul babilonian, p. 130; Memnon, regele ethiopienilor, p. 30; Bătrânul Priam, ultimul rege al Illionului lui Homer, p. 19; Odysseu, regele Itacăi, pp. 10, 75; Cezar, împăratul Romei, p. 43).

Aurel Sibiceanu este menestrelul cărţilor sacre sufletului său (Odiseea, p. 132; Cartea de apă, p. 136; Letopiseţul, p. 10; Scriptura Făpturii, p. 135; Cartea), al apelor şi ţărmurilor (Eufrat, Marea, Râul, ţărmul), precum şi al Bazileilor, regii dacici:

E timpul, prieteni, să ne lăsăm asupriţi

De o sfântă mirare că iarba încape în aer

Deodată cu noi, cu făpturile părăsite adesea

În chivotul visului. Despre noi se va zice

Că suntem Bazileii, ei pot face Lumea văzută

Chiar şi în spini.

                        (Verdele închis în rouă, p. 8).

Chiar şi limba în care îşi glăsuieşte poezia, este O minunată călătorie (p. 16) spre „apa cea vie/ în care intra-voi să depun mărturie” (Scaldă, p. 12)… Un zbor fascinant către timpurile imemoriale, biblice („Babel”, „grădina Ghethsimani”, „chivot”), către rapsozii Antichităţii trace (Orpheu, cântăreţul din liră, simbolul lirismului, p. 76; Thamiris, p. 80), către Evul Mediu japonez ori epoca Edo (Basho, p. 69;  Hokusai, p. 70; Issa, p. 64), către veacul al XIX-lea german (Rilke, p. 122).

E „lumina-n potecile” (p. 54) istoriei culturii autohtone sub un regim bizar, în a doua jumătate a veacului trecut, pentru a ne vorbi despre Lucian Blaga, pe care-l intuim dincolo de dedicaţia – „Celui de la Curţile Dorului,/ întru pomenirea-i”, în: Om la curtea stelei (p. 86) – a cărei menire pare să fi fost evitarea cenzurii epocii în care a fost scris poemul.

Este curcubeul din zarea „libertate şi frâu” cuprinsă în generosul Recviem pentru Nichita Stănescu (pp. 44 – 48).

Este cronica scrisă din „vreme în vremuri” pe nisipuri mângâiate de personaje din tumultul Boemei piteştene, cum Gigi Ionescu (p. 82), ori de „Golgothele Vântului”, cum talentatul actor Cristian Tutză (52); dispăruţi amândoi înainte de vreme… 

Este imnul închinat tatălui, în care ne-am putea recunoaşte fiecare, un părinte:

O, Pater!…

Pe făptura ta, dimineaţa-i un cearcăn,

O ne-lumească şi tulbure apă…

………………………………………………………………

Îmi arăţi urmele mamei, din arsele ierburi,

şi-mi spui: „Iată-le! Adesea ferestre mi-au fost,

blânde capcane, în care am prins animale cereşti…”

(…) O, Pater, şi îmi este teamă,

te întreb încotro ai plecat.

„- Nu-i nimic, fiule, doar mi se pare

că în vânt se aşează inima ta năduşită

de vise şi lacrimi…”

O, Pater… (p. 67)

Călătorie, zbor, lumină, curcubeu, cronică, nisip Golgothă a vântului ori imn, poezia dlui Sibiceanu este un fior ce ne vine din simplitatea trebuinţei de a crede în mit, Basm (pp. 7, 37, 51, 73, 77, 104) sau Poveste (pp. 28, 109):

Toiagul orbului

Îşi cheltuieşte nestemata

Pe cărările noastre.

Umbrele ni se strecoară-n morminte,

Ochii îşi mută zarea din ceaslovul zăpezii.

                                                   (Basm, p. 37)

Ea era o grădină prin care

nimeni nu îşi trecuse liniştea,

era o femeie frumoasă

numai cât sufletul meu

ţinea o frunză în azur…

                                   (Poveste, p. 109)

Erudiţia dlui Sibiceanu ne poartă nevoia de lirism şi istorie prin labirintul ademenitor al diferitelor cetăţi cu nume legendare (Ţara Elamului, Babilon, Ninive, Troia, Roma) pe cele mai surprinzătoare drumuri. „Lutul”, „iazul”, „visul”, „legenda”, „iarba”, „florile”, „gâzele”, „piatra”, „cărămizile”, „glia”, „stelele”, „vântul”, „roua” ori „paserile” sunt tot atâtea căi de urmat de către domnia-ta, Iubite Cetitor (p. 17), în universul creat de poet, împotriva uitării lucrurilor trainice:

Tu m-ai uitat, Cetitorule, de vreme ce l-ai primit

în ospeţie pe Momos, zeu al bârfei şi batjocurii,

ai uitat desfătarea adusă de săracele-mi daruri.

Cele două Epistole ale poetului către mama lui, ne-au reţinut atenţia prin accentul grav al destăinuirii ipostazelor contradictorii travesate. În prima Epistolă (p. 13), identificăm de-a lungul celor patru strofe, asocieri dihotomice lumină – sicriu, mort – viu, paznic – iscoadă, slugă – om liber ce îi slujesc ori îi frânează inspiraţia „când e vorba stearpă arătură”. Starea de vasalitate din ultimele patru rânduri ale strofei a treia:

Mamă, slugă sunt la pietre,

La rostiri şi alte neamuri,

Truda mea pe lângă vetre

Pribegeşte-n frâie şi hamuri,

pregăteşte bucuria discretă din strofa a patra, bucurie provocată de renaşterea naturii (înflorirea) – condiţie a continuităţii vieţii, dar şi un unamim recunoscut simbol al libertăţii spiritului:

Sunt şi liber, mamă,

când înfloreşte cireşul.

Concepută sub formă de distih, această ultimă strofă, succedând primelor trei, în care versurile sunt grupate în cvinarie (prima strofă) şi octave (strofele doi şi trei), are rolul de a lumina sfârşitul poemului, accentuând prin acest efect poetic starea de eliberare.  

Interesantă este şi disponibilitatea poetului, familiarizat cu metrica împământenită în istoria prozodiei româneşti, de a-şi împodobi sfârşitul versurilor din primele trei strofe cu rime încrucişate, precum şi dispunerea poliritmică a textului său. Rândurile cu silabe pare alternează cu rânduri cu silabe impare, la primele trei strofe, oscilând între 8 şi 13, iar distihul din finalul poemului este construit într-un metru par, hexasilabic, şi respectiv, octasilabic, ceea ce împrumută un sunet plăcut întregului poem. 

Versurile libere din acest poem se dinting prin jocul prozodic – răzleţ în ansamblul antologiei de faţă, osatura celorlalte texte poetice fiind zidită în vers alb. Acest fapt ne ispiteşte să-l aflăm pe autorul lor printre admirativii metrului antic, greco-latin, dar şi al celui clasic, tradiţional, românesc.

A doua Epistolă, formată din patru strofe cu versuri albe inegale (prima strofă, nonă; strofa a doua cu 11 rânduri; strofa a treia octavă; terţet, ultima), se distinge prin delicateţea subtilă a frumuseţii metaforelor:

Nu-l mai ştii, mamă, pe omul care eram,

În foşnetul humei împărţind cu furnica

O cărare pe rază, pe abisul apei

Din urmele ciutei.

Omul acela purces-a ’n strălucirea speranţei

Cu norodul său istovit pe talgere goale…

                                                       (Epistolă, p. 78)

Aurel Sibiceanu îndrăzneşte o neprefăcută deznădejde în muzicalitatea poemelor din acest volum. Notele dramatice străjuiesc lirismul său în oricare din cele peste 100 de piese poetice. Iată o mostră:

Am umblat pe la tăcutele neamuri ale pietrei,

Un surâs le-am cerut, pentru adierea

Ce aprinde în genele tale un crâng de semne uitate,

Le-am cerut o fructă mai dulce pentru amara mea

gură, când plouă şi fulgerele stau între noi

cum între stânci minunile apei, somnul epavelor.

                                                          (Călătorie, p. 35)

Dar, atât inteligenţa lirică cu care este înzestrat confratele nostru, cât şi supleţea de a hoinări între macro („cineva”, „şir”, „astrul”, „stelele”, „glia”, „marea”, „ţărmul”) şi microcosmosul pictural al moralei (mai drept), al armelor antice, medievale (lancea, arcul, sabia), ori al fragilităţii existenţei pe Terra – natura („trestia”, „iarba”, „măceşul”), gâzele („fluturi”, „furnica”), păsările („mierla”, „Pasărea nopţii”, „Pasărea Paradisului”), sălbăticiunile („puiul de lup”), îl duce întotdeauna pe Cititor dinspre obscur către clarul înţelesurilor cuvintelor:         

Cineva, decât vorbele mele mai drept,

Mai drept decât lancea, coboară pe trestii –

Este un şir de furnici! 

                                 (Întoarcere, p. 33)

Autodidact, Aurel Sibiceanu nu a fost niciodată un poet de „curte”. În independenţa şi libertatea creatoare îi stă profund tatuat codul moral al scribului detaşat de zbuciumul efemer al miliardelor de oameni. După cum reiese din modesta noastră prezentare, poetul Sibiceanu se raportează la simbolurile omenirii şi liricii universale, şi nicidecum la efemerele „zeităţi” apărute pe coama câte unui val politic; nu vom găsi în nici una dintre temele sale strecurări întru slava partidului unic ori pluralităţii politice postdecembriste.

Stilul său ne aminteşte de acela al unui alt bun prieten, Patrick Navaï, poet, grafician, publicist  francez, cu origini persane, preocupat la rândul său de a cinsti memoria părinţilor şi a marilor caligrafi orientali ori reprezentanţi ai clasicismului nipon, Basho, Hokusai, Issa…   

Lectura frazelor lirice ale dlui Sibiceanu ne poartă în grădina (Ghetsimani), în crângurile şi pădurile istoriei omenirii, desfătându-ne cu parfumul plantelor sacre (mirt), al arbuştilor mediteraneeni (oleandru, măslin, chiparos, palmier) ori florilor de măceş, iasomie, zmeur, presărate din loc în loc prin volum, precum unele animale legendare: minotaurul, inorogul.

Alteori, limba poetică este calea vâslei între pârâul uimirii feciorelnice şi ţărm, este libertatea moşneanului descălecător de Cuvânt, este ritualul însămânţării în mirificul lut al prinţesei prinţeselor – coborâtă pe ţărmul bătrânului Pontus Euxim de nu mai puţin legendara pană a latinului Ovidius – Poesis.

Este imensa bucurie de a mai afla sunetul şi răsunetul trăirilor strămoşeşti ferite de întinarea şi păcatul „vulgarizării” (ca şi cum vulgaritatea ar fi semn civilizator, de modernitate, de evoluţie) spiritului românesc…

Ce înălţătoare mulţumire am putut afla în ştiinţa dlui Aurel Sibiceanu de a luneca printre cuvinte, tocmai când începusem să cred că în stângăcia peisajului general al poeziei contemporane, vâna limbii române e pierdută! Poetul ni se arată, precum îl trădează numele, alura şi chipul, un iscusit cioplitor de stil coborâtor din Obcinele Sibiului, de pe coama unei coline „cu mentă şi gâze”, dintre piscuri de slove ori din imaginile ce se adună la cumpăna apelor…      

Oricare dintre poemele confratelui nostru ar merita o analiză aprofundată. După acest remarcabil volum apărut sub egida editurii clujene Limes – încă o frapantă triplă coincidenţă între numele editurii Limes (al cărei sediu se află în Napoca inimii Daciei libere), realitatea legiunilor limes la hotarele Imperiului Roman şi stilul poetului Sibiceanu – nădăjduim că următorul său editor se va învrednici în a ne oferi o antologie completă, prefaţată şi adnotată, din opera atât de pătrunsă de verbul laconic, asemănător celui al lui Emil Cioran, şi îmbelşugat de miracol: 

Nu ne arunca Doamne

Din miracolul – Cuvânt.

                                                  Şi plâns-am uneori (p. 11).

Cităm, pentru ilustrarea ideii de mai sus, finalul poemului Plecarea pe cale (p. 19), pe care l-am perceput ca un crescut testament celor doi fii ai săi:

Atunci, mai marele meu fiu, şi tu, cel

de zile mai puţine, din carnea mea zburători,

voi, feţele mele nevăzute, auzi-veţi

în grădină securea foşnind pe straiele sevei,

mă veţi bine-vedea: o piatră intrând

în sclavia Apiei Via…

În actualitatea neconvingătoare a preamultelor încercări de versificaţie revărsate din frivolitatea unei „literaturi fără viitor” (Alex. Ştefănescu), ivită dintr-o gravă, credem, „spoială de cultură” (Titu Maiorescu), lutul din care şi-a modelat poetul Sibiceanu hieroglifele se distinge neîndoielnic, prin eleganţa verbului şi universalitatea mesajului. Această scriitură, în care recunoaştem harul unei personalităţi literare complexe – poet, publicist, eseist, orator al agorei, monograf, în egală măsură, al Boemei piteştene – este una dintre rarisimile ce par să ne vină atât dinspre trăinicia unui anume model patriarhal, cât şi dinspre lirica românească autentică; dinspre o anume tinereţe a particularului imaginativ în poezia contemporană, dar şi dinspre acea minunată „dimineaţă a poeţilor” (dacă ne-am permite să preluăm metafora dlui Eugen Simion pentru mişcarea preromantică autohtonă), „vârstă” a literaturii cu care ne vom mândri întotdeauna.    

Cioplitor de lirice vâsle, Aurel Sibiceanu ciopleşte pentru inima, sufletul şi gândul oricărui cititor, dragi şi neasemuite vise.

Marilena Lică-Maşala

Piteşti, 1 iunie 2015

Bibliografie:

Aurel Sibiceanu, Poeme (antologie de autor), ilustraţie copertǎ de Alexandru-Antioh Sibiceanu, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2013, 142 pagini.

 

Scribul și roua, Iași, Editura Tipo Moldova, colecția Opera omnia, 2012.

Priveliștile scribului, poeme, postfață de Marian Barbu, Pitești, Editura Tiparg, 2007.

Cartea Făpturii, poeme, ediție completă, Pitești, Editura Paralela 45, 2001.

Cartea Făpturii, București, Editura Litera, 1987.

Ziua Cuvîntului, București, Editura Litera, 1979.

 

Aflările, București, Editura Litera, 1977 – DEBUT.