RSS
 

Prietenilor: Din « Atelierul » meu literar. Proze, retrospectivă 2015

19 Déc

« Atelier literar »

Eseuri, pagini de jurnal, schite

Retrospectivă 2015 

 

Felicitare de Cràciun, Paris, 19 decembrie 2015

Felicitare de Cràciun, Paris, 19 decembrie 2015

Lulli de Teiu, Pagini de Jurnal [Trecând pe-acasă]

Bucureşti, 6 mai 2015

 

Am întâlnire de lucru cu scriitorul şi cronicarul Mihai Antonescu, la ceas aniversar… Graţie bunului prieten Baki Ymeri, fireşte! De ani buni tot vrea să mă prezinte…

Dl Antonescu mă invită la Boema 33, o renumită casă a scriitorilor bucureşteni. Berărie, cafenea, cârciumioară, aici se văd scribii, fotoreporterii, ziariştii culturali, fondatorii de reviste, pictorii, graficienii, într-un cuvânt, creatorii Capitalei… Dar nu numai…

Întârzii, fireşte! Precum Scufiţa roşie din poveste, mă abat din drum, pentru a-i căuta un dar aparte, o superbă lucrare de Julia Chuaibi, „Cetatea Alep”, în cafea.

Nu-l găsesc singur – de ce nu mă surprinde ? –, ci la o masă cu pictoriţa Cătălina Drăgulin şi scriitorul Emil Lungeanu. Nu demult, Cătălina îşi vernisase încă o expoziţie, prezentată de Emil Lungeanu şi Mihai Antonescu.

Cătălina îmi dăruie o revistă de informaţie turistică şi de afaceri, cu un titlu bilingv, în  română şi engleză, „Turism şi Afaceri. Tourism and Business”, fondată de poetul George Daragiu; la pagina 4, istoricul de artă Liliana Popa, îi dedicase un articol şi o definiţie: „fovistă prin culoare”… Dar, Cătălina nu se opreşte aici… Mă ia de mână şi mă duce la masa lui George Daragiu… Schimbăm cărţi de vizită. Printre amabilele cuvinte, reţin albastrul deosebit de frumos al ochilor poetului Daragiu…

M-am întors la masa lui Mihai. Mai târziu, apare şi poeta Lia Dănescu, iar întâlnirea mea de lucru dublând fericitul eveniment din viaţa legendei Miahi Antonescu, scriitorul, se metamorfozează într-o plăcută şedere la aceeaşi masă cu literatura şi istoria românească… Confesiunile, amintirile, întâmplările povestite de erudiţii dar şi trăitorii multor fapte literare ori de viaţă, generoşilor Emil Lungeanu şi Mihai Antonescu, m-au vrăjit, ţintuindu-mă locului…

Seara ar fi trebuit să fiu înapoi la Piteşti, să termin un articol, dar, povestirile lor mi-au schimbat agenda… Am rămas să cinăm toţi patru, sărbătorindu-l astfel, de-adevăratelea, până la urma urmelor, pe contemporanul Mihai Antonescu…

Am înnoptat la Gabriela… Îi mulţumesc pentru inspirata idee de a mă prezenta lui Emil Lungeanu, prin toamna lui 2013, pe care l-am văzut întâia oară la Târgul de carte Gaudeamus, în noiembrie al aceluiasi an. I-am oferit volumul meu Du Congo au Danube, o antologie de poezie contemporană congoleză şi românească, pe care urma să-l lansez la standul GADIF, iar Oana Pleşea, directoarea Centrului Cultural Fracofon din Buzău, prezenta, împreună cu trupa de teatru a centrului, o scenetă din poemele în franceză, incluse în volum…

Am mai întârziat prin Capitală. Am schimbat câteva vorbe cu traducătoarea Micaela Ghiţescu, preşedinta Fundaţiei Memoria – nu pot veni în Bucureşti fără să-i spun „Bună dimineaţa”… -, am trecut pe la Academie pentru a lăsa un exemplar din volumul meu despre Ivor Porter fostului meu profesor de Sociologia Comunicării in facultate, dr. Emilian Dobrescu. La câţiva metri mai jos, i-am întâlnit din întâmplare, la ieşirea din sediul USR, pe Mădălina Ghiu şi pe fostul meu coleg de redacţie, romancierul Radu Aldulescu…

Cu câtă fericire îşi ştiu blagoslovi Bucureştii literari, trecătorii…

 

Lulli de Teiu, Pagini de Jurnal [Trecând pe-acasă]

 

Teiu din Vale, joi 14 mai 2015. Petruţa Toculeţ şi Templul Copilăriei…

 

Ora 8:30. Am luat de la staţia din Prundu « tărtăcuţa » pentru a merge la înmormântarea unchiului Ion Stănescu (88 de ani), care a fost, printre altele, vânzător la magazinul satului, apoi primar al satului (1972), vicepreşedinte de consiliu local, casier. Dar, înainte de orice, a fost un pasionat apicultor.

În copilăria mea, părinţii mei cumpărau miere de doua ori pe an, fie de la nenea Costică Dumitraşcu, de la Lesile, fratele bunicii mele materne, Tudora, măritată Coman, şi bunicul lui Jean Dumitraşcu, directorul Filarmonicii din Piteşti, fie de la nenea Ion Stănescu.

Nenea Ion Stănescu îmi era unchi de văr. Mama dânsului, Ilinca, sora cu mama tatalui meu, Rada, era cea mai mică dintre cele cinci fete ale Moacăi şi ale lui Gheorghe Rădulescu, fost primar al comunei.

Rada şi Ilinca s-au măritat, fiecare la rândul ei, cu flăcăi din sat. Mama Rada cu Costică Licănescu (bunicul meu), iar tanti Ilinca cu Dumitru Stănescu, tatăl lui nenea Ion.

—-

În „tărtăcuţă”, nu am simţit povara drumului, pentru că l-am avut alături, cum altădată, la Generală, pe colegul Ilie Floroaica. Iubitor de istorie, am străbătut cu el începuturile creştinismului în Europa şi istoria Goţilor…

Ajunsă în sat, mi-am lăsat bagajul la casa bătrânescă, moştenită de fratele cel mic al tatălui meu, unchiu Nelu (82 de ani), cântăreţ la biserică, de la bunicul Costică Licănescu. Apoi am pornit  spre curtea îndoliată…

Pe drum, am poposit la Biblioteca „Vladimir Streinu” pentru a schimba câteva vorbe cu doamna Amalia Dobrin, harnica bibliotecară a satului ce-ar vrea să ne adune laolaltă pe câţi mai mulţi dintre fiii satului scriitori şi publicişti, într-una din apropiatele zile ale tradiţionalei sărbători literare „Vladimir Streinu”, fiu al satului, fireşte. Prilej de bucurie şi regăsire poate, de ce nu?, cu fiica scriitorului, Ussy Iordache, şi domnul academician Eugen Simion… 

Apoi, m-a învaluit asa, un dor napraznic de copilarie… Stiam un singur loc, unde as fi gasit leac împotriva mâhnirii din suflet: întâiul templu al oricarei copilarii normale, Gradinita (< fr.: la Maternelle)…

Si, precum Scufita Rosie din poveste, mi-am schimbat (pentru a câta oara, în viata?) drumul…

O data intrata în curtea Gradinitei, m-au întâmpinat iarba, Teiul cel falnic, amintirile si bucuria de a o gasi pe doamna educatoare Petruta Toculetz înconjurata de prichindeii satului… Frumosi ca niste iezisori ori buburuze de primavara…

Iata-i mai jos… Nu-i asa ca sunt frumosi?

Iar pe chipul „doamnei” – cum o strigă iezişorii – Petruţa Toculeţ se oglindeşte bucuria de a fi printre ei; fiecare copilaş avea pe măsuţă câte o foaie pe care trona universul fiecăruia, frumos colorat de mânuţe…

Mă uit în jur. Îmi aduc aminte de scăunelul ocupat de fiul meu; printre măsuţe, educatoarea lui, doamna Lavinia Gogoncea. Un pic mai încolo, în timp, văd scăunelul meu şi funda roşie prinsă la gât, printre codiţe… Iar lângă mine, vocea de cristal a educatoarei mele, doamna Niculina Sandu.

Când au trecut anii? Şi gândul îmi urmează, spus, trupul în prezent…

În oglinzile acestui ciob de lume locuit de imaginile celor mai renumite poveşti ale copilăriei, regăsesc tăria de a merge cu lumânare şi flori la nenea Ion, aşa cum cere datina…

Curând, va începe ritualul creştinesc al înmormântării. Iar noi, neamuri, prieteni, săteni, îl vom petrece pe ultimul drum… Din copilăria părinţilor mei şi povestea satului, a mai plecat un om…

Lulli de Teiu, Schiţe [Trecând pe-acasă]

El, Cetăţeanul inimii mele…

(schiţă de portret)

Trecând pe-acasă, aud că una dintre vechile mele mari iubiri româneşti, o ţine din idilă în idilă… Ce plăcută e nestatornicia unui îndrăgostit! Şi ce măreaţă îi este fragilitatea statorniciei!

Nu-mi place să aud că trădează.  Nici cum scrie nu-mi place!

Afectiv, mă simţeam oarecum împăcată să-l ştiu cu „Ţâţe de subretă”… M-aş fi vrut singura lui mare trădare. Aflu că nu mai sunt… A trădat-o şi pe acea fătucă. N-am noroc, ce să fac! Nu mi-a fost dat să întâlnesc marele om, UNICUL vieţii mele – semn că drum de viaţă îmi este singurătatea – dar să nu am norocul de a rămâne nici unica şi marea lui trădare?  

Da, îmi amintesc. Avea un cusur. Credea în minciună. Aşa scria, cel puţin, în urmă cu vreo 15 ani, prin pagini de ziar: „Orice om normal minte. Minciuna este normală”… Înalt cetăţean de onoare al inimii mele, în semn de represalii, i-am retras atunci cetăţenia…

Loial minciunii şi propriilor lui interese, cumva palid, cu jumătăţi de măsură şi ultimei căsnicii (ideii de…), neştiind să împartă nimic cu femeia, n-a învăţat, în răstimpul celor 15 ani de când trăim despărţiţi de viaţă, pe viaţă, să iasă dintr-o relaţie amoroasă în care se risipeşte cu necastitate, nesinceritate. 

Aud că, îmbătrânind, anii noii alese scad la jumătatea trecerii lui prin viaţă. Zburdă şi el, sexagenar, din pajişte în pajişte, cum iezii, primăvara. Îl vom lăsa să zburde… E o modă în România. Va trece… 

Făcut pentru cercetare, şi-a rătăcit destinul ştiinţific pentru a rămâne un funcţionar şters şi un biet amant de ocazie. Părăsit de iubite mai mult sau mai puţin măritate, intră cum-necum, iată, în mereu noi alte legături erotice. Nimic mai uman, nimic mai firesc. 

Rob înrobit citatomaniei, nu va depăşi scrisul mediocru; căci pe potecile înguste pe care tot umblă, n-a întâlnit nici verbul, nici stilul. Iată că, dacă per angusta per augusta, se potriveşte politicului, nu se potriveşte culturii…  Ce trist devine destinul unui cercetător când îşi abandonează drumul bărbatului primitiv din sine! Când eruditul interior nu ajunge să ridice la sine primitivul din adânduri… Trist şi fals îi este zâmbetul de azi!

Ce trist destin de bărbat! Ce tristă veste!

Piteşti, 6 iunie 2015

Lulli de Teiu, Pagini de Jurnal [Trecând pe-acasă]

Bucureşti, 17 iunie 2015

Întâlnire cu Ileana Iordache-Streinu, la Bucureşti, (….) după orele 14, cum a hotărât, cu înţelepciune… „Mata vii de la drum, să nu alergi, să-ţi iasă sufletul…

Locuieşte la parterul unui bloc mic. Camere largi, frumos decorate, cu picturi vehi şi covoare chinezeşti. Pe măsuţa joasă înconjurată de o canapea mică şi două scaune, două farfurioare acoperite cu şerveţele de hârtie, două pahare goale şi două bidoane cu apă plată şi coca-cola, cred.

Am mers împreună în bucătărie, să pregătim o cafea, pentru mine.

Când mi-a oferit cartea, „Vladimir Streinu, tatăl meu”, şi am citit dedicaţia, m-am simţit mai emoţionată ca în ziua organizării masei rotunde ori întâlnirii cu Eugen Simion…

Abia aşteptam să ajung acasă, să încep săo citesc…

Până la orele 18 când aveam RV cu Ovidiu Cameliu Petrescu, lângă fosta Biblitecă Centrală de Stat, am trecut pe la Boema 33, cârciuma scriitorilor.

Promisesem lui Emil Lungeanu dar şi Liei Dănescu, lui Mihai Antonescu, Florian Huţanu şi Cătălinei, pictoriţa, că mă întorc.  Emil cu Nicolae Roşu nu mai erau, dar grupul Antonescu-Dănescu-Huţanu şedea în jurul aceleiaşi mese, prima pe stânga, la intrarea pe terasa localului.

Florian Huţanu mă aştepta cu un autograf pe volumul lui de versuri, Vitralii reci. De ce reci, aveam să mă întreb ceva mai târziu, în microbuz, îndreptându-mă spre Piteşti, când versurile lui sunt neasemuit de afectuoase şi tandre?

Mihai Antonescu ne vorbeşte despre singurătatea scriitorului pe drumul lui. Şi câtă dreptate are!    

Lulli de Teiu, Pagini de Jurnal [Trecând pe-acasă]

Piteşti, 20 iunie 2015, ora 16:30

O pală de vânt mi-a adus, pe geamul larg deschis, parfumul teilor, în casă! După nici o jumătate de oră, un fulger năpraznic şi-un tunet egal, au întunecat văzduhul. Într-o clipită, ploaia torenţială de ce anunţa de dimineaţă, a învăluit în repezi stropi peisajul din faţa ferestrei mele. Am alergat de la un geam la altul, din odaie în odaie, să le închid, să nu intre ploaia în casă. Rabatabile, le-am deschis pe verticală, ascultând bucuroasă căderea ploii de pe streaşină… Da, am de puţin timp, streaşină la balconul închis…

Streaşina aceasta mă face acum să mă simt mai puţin singură pe lume; îmi aminteşte de streşinile copilăriei, când alergam vara să punem sub ele găleţi, pentru a strânge apa de ploaie pentru baie…

Ce bună era apa aceea de ploaie! Pe atunci nu se auzea de ploi acide.

Ploile de vară erau ca şi acum, repezi, calde, îmbelşugate… Era o bucurie să fugim în curte, cu picioruşele mici desculţe, să ne bălăcim în bălţile efemere, cu apă călâie, atât de plăcută pielii…

Între timp, concertul apei răpăind peste copaci, peste blocuri, pe aleile dintre blocuri şi prin gândurile mele, s-a oprit. Merg şi deschid iară, larg, fereastra! Soarele îşi sprijină raza pe auriul florilor de tei ce stau plecate toate sub înaltul frunzelor udate… Alături, ciripit de păsări încep să vestească liniştea de după ploaie; în preajmă se aud iară glasuri de oameni şi motoare de maşini, plecând, oprind, trecând.

În văzduhul răcoros, miracolul parfumului de tei!

Şi din când în când, îndepărtat tunet.     

Lulli de Teiu, Pagini de Jurnal [Trecând pe-acasă]

Pitesti, 14 iulie 2015, ora 23

E vremea licuricilor…

Mergeam spre casă pe aleea ce-a mai scurtă şi potrivită orei târzii, împreună cu o prietenă. Deodată, pâlpâire zglobie strălucind prin pădure…  

– Priveşte acolo!, i-am zis, arătând cu degetul. Au apărut licuricii…

– Da! Nu i-am mai văzut de mult timp…

Propriul meu gând s-a îndreptat în trecut, la vremea când mă plimbam prin pădure cu fiul meu, copil încă.

Ce miraculoasă este pădurea la vremea licuricilor… Ce fascinante sunt acele luminiţe ce zburdă în pasul lor, ignorându-şi frumuseţea în întuneric…

Lulli de Teiu, Schiţe [Trecând pe-acasă]

Senzualitate în firav de vară

Oprit la semaforul roşu, a zărit-o traversând strada Teilor cu mers ezitant, de copilă. Era luminoasă, zâmbind văzduhului ce se pregătea să-şi schimbe chipul în ploaie de vară. Un tremur interior l-a îndemnat să coboare printre claxoanele stârnite de apariţia verdelui pentru maşini, alergând după ea, pe trotuar, s-o ajungă din urmă.

– Săru’mâna, Doamnă! Unde mergeţi? Daţi-mi voie să vă conduc.

Femeia, întreruptă din vorba ce-o purta cu gândul ei, l-a privit, confuză. Cine este omul acesta? A cercetat ochii străini în grabă, căutând cuvinte potrivite pentru a spune nu,  cu delicateţe.

– Sunt cu maşina. Vă rog, veniţi!, spuse el, arătând spre intersecţia în care îşi abandonase mirării zgomotoase a celorlalţi şoferi, autoturismul.

Un zâmbet condescendent s-a aşezat între ea şi omul de-alături… Ce situaţie amuzantă! Nu vede în fiece zi, pe stradă, asemenea scene! Să i se întâmple tocmai ei? 

– Vă rog, nu mă refuzaţi!

L-a privit cum ar fi avut în faţa ei încarnată o metaforă. I-a mulţumit şi-a vrut să se îndepărteze.

– Vă rog! Nu mănânc doamne!

Femeia şi-a privit ceasul de pe portabil, a privit bărbatul, apoi l-a urmat, urcând calm, elegant, în maşină. Nu s-a gândit nicio secundă, la nimic rău. Privirea acelui om ce părea mai tânăr, era blândă, senină. Se poate avea încredere într-un necunoscut? De ce nu? Pe străzile noastre nu există canibali. Sau poate canibalul nu-i decât un mit. Văzuse unul singur, într-un film şi-acela. „Tăcerea mieilor”. Vi-l amintiţi?

– În ce direcţie mergeţi?– l-a auzit întrebând, rupând-o iară din bucuria ei de-a tăifăsui cu sine, în taină.

– Vă mulţumesc mult, pentru galanterie! E frumos gestul dvs de a vă oferi să mă conduceţi, a sunat mai oficial decât ar fi vrut, răspunsul ei. Trebuia să mă întâlnesc cu o prietenă bună, de cinci minute… Aţi apărut la timp!  

– Unde să vă las?

– La Teatru ar fi perfect, mulţumesc!

Au parcurs drumul în tăcere. Uf, ce bine! – a respirat uşurată femeia. Îi este greu să vorbească aşa, de dragul de a vorbi. Chiar şi la întâlnirile cu prietenii, îi place mai mult să asculte. Este o meteahnă de care suferă din copilărie. Îi plac oamenii pur şi simplu. Îi place să-i asculte povestind despre ei ori despre alţii. Cel mai greu e însă, cu bărbaţii. Femeie fiind, mulţi se grăbesc să o curteze… Ori ea este un soldat în slujba propriilor vise. Nu înţelege cum aceia nu-şi dau seama. 

Când au ajuns în parcarea de la teatru, mulţumindu-i încă o dată, ea a schiţat gestul de a deschide portiera, vestind intenţia de a coborî din maşină.

– Mai staţi o secundă! Lăsaţi-mă să vă privesc! Sunteţi o femeie frumoasă! 

Femeia l-a privit, zâmbind. Presimţind revărsarea unui talaz admirativ, căuta în memorie un cuvânt de adio, potrivit momentului.

– Aveţi picioare frumoase! Dacă m-aţi lăsa, v-aş oferi ceva ce n-am dat nimănui, vreodată! V-aş face întreg trupul să cânte… V-aş săruta picioarele deget cu deget, şi-apoi tălpile, şi-apoi călcâiele, până la glezne. Apoi v-aş îmbrăţişa genunchii… Nici nu veţi şti când mi se vor opri buzele pe laurul acela gustos, înflorit în intimitatea dumneavoastră. Îl voi săruta, respirându-i căldura! Daţi-mi această şansă! – a rostit el, mai mult şoptit, de parcă aparţinea unui alt tărâm.

L-a privit în linişte şi-a deschis portiera, coborând râzând. În loc de rămas bun, i-a trimis, impresionată de duioşia bărbatului metamorfozat într-un Romeo săgetat de Amor, o tandră bezea. O declaraţie atât de senzuală – ce uimitoare întâmplare, într-o zi banală de vară! Oamenii trec unii pe lângă alţii, ignorându-se. Câtă poezie pot să ascundă străfundurile gândului unui bărbat! Câtă gingăşie senzual-erotică…

Poezie? Gingăşie? Ori senzualitate nestăpânită? Neputinţă de înfrânare, poate? Întrebări absurde, speculative, dădură buzna în gândul ei. Doar nu se afla în studiu psihanalitic al comportamentelor stradale… Sârguincioasă, studiase pe îndelete, în facultate, diferitele anomalii cu substrat erotic. Îl avusese profesor pe ilustrul medic George Ionescu! Nu i-ar fi fost prea greu să recunoască un detaliu mai mult sau mai puţin patologic, fireşte. Voia să păstreze această întâmplare ca un simplu fapt de cunoaştere. Simplă pârghie de înţelegere a unor caractere masculine.      

Altfel, nu se simţea ispitită de a-şi odihni secunda tâmplei pe umărul cuiva. Nicidecum al unui străin ce nu era nimic mai mult decât un simplu trecător pe-o stradă. În castitatea unei întâlniri găsea mai multă voluptate decât în simpla rătăcire prin fioruri de firavă vară. 

„Câtă nelinişte existenţială poate aduce un biet semafor roşu”!, gândi femeia, alergând spre prietena ce o întâmpină, nemulţumită de întârziere…

Piteşti, 13 iunie 2015      

Lulli de Teiu, Pagini de Jurnal [Trecând pe-acasă]

Piteşti, miercuri 1 iulie 2015. Guillaume…

„Cum îţi este dimineaţa?”, m-a întrebat un prieten de departe, căruia tocmai voiam să-i urez « La mulţi ani »! E ziua lui de naştere !

„Luminoasă”, i-am răspuns, „cum luminos îmi este sufletul când am veşti din ţara ta”. O ţară africană în care am prieteni însufleţiţi de artă, de teatru, de scrieri, de fapte culturale. Mi-ar fi drag să lucrez cu ei şi să trăiesc acolo…

„Cum întâmpini acest mult îndrăgit iulie?”, mă ia la rost gândul.

Cu zâmbet bucuros şi trist.

Lună în care se împletesc neştiute sărbători şi dureri personale cu altele naţionale, internaţionale.  Lună în care mi-au venit pe lume cei doi fii, iar mama mi-a stat alături. Ce jale a fost pieirea întâiului! Ce fericire împlinirea celui de-al doilea…   

De bucurie mi se luminează zâmbetul, în timp ce ochii privesc locul unde cerul îmbrăţişează parfumul unui ram cu flori de tei, de gândul că am prieteni minunaţi, ce trudesc pentru cunoaştere interculturală şi armonie socială.

De tristeţe îmi cade zâmbetul, gândind la atâţia oameni nefericiţi, peste care dă năpasta! Năpasta cu chip întunecat de boli ce detronează sănătatea trupească ori mintală. Năpasta pârjolind liniştea unui ţărm, kalaşnicov ivit din mare…   

Năpasta ce tulbură viaţa, vacanţa, creaţia…

Dar să zâmbim noului sosit, 1 iulie, a cărui adiere ne întâmpină cu tandre sărutări solare din pârgul roadelor verii celei de-a şaptea lună a anului!

Lulli de Teiu, Pagini de Jurnal [Trecând pe-acasă]

Piteşti, 1 august 2015. Sub obrazul rubiniu al lunii…

Străbătusem cartierul în lung şi lat, cu verişoara Cornelia, în căutarea unei locuinţe pentru tanti Larisa.

Ultima vizită a fost la ieşirea din oraş, către pădurea Trivale, puţin după orele 21. Noaptea părea să vină mai repejor decât ne răsfăţase arşiţa zilelor trecute. Fiorul înserării mi-a amintit că suntem totuşi în prima zi de august…

Apartamentul pe care urma să-l vedem era într-un bloc ridicat în ultimii ani. Nici nu ştiam că există… Înconjurat de case noi, pe care oamenii locului le numesc „vile”, m-a surprins cu frumuseţea lui exterioară, suplă, modernă. Înălţat pe piloni, „găzduia” la parter, într-un fel de garaj deschis, maşinile locatarilor, parcate frumos, una lângă cealaltă. Păzite discret de două bariere, păreau că dorm mulţumite.

Nu am vrut să luăm liftul. Fiind la etajul doi, am ales să urcăm trepetele, cât să ne putem bucura şi de arhitectura interioară a blocului cel nou. La primul etaj, multe cărucioare. Semn de tinereţe îmbucurătoare…

A fost uşor să găsim apartamentul. Proprietara ne aştepta în uşă. Am intrat într-un hol mare, pătrat, ce avea rol de cameră de zi ori living ori cum s-o fi chemând. Cameră de trecere, făcea legătura cu restul casei: un balcon lung şi asimetric în dreapta, un dormitor în faţă, o bucătărie lungă, îngustă, tristă, în stânga, şi baia.

„Bucătărie cu zid comun cu baia!”, am bombănit mirată, rostind în cele din urmă, cu voce tare, gândul. Gazda, o femeie în jur de 37-38 de ani, mândră de apartamentul ei până în acel moment, a încercat o explicaţie de ordin practic.

– E destul loc pentru gătit!

– Gătit! Nu stăm în bucătărie doar pentru gătit… Bucătăria este locul în care se adună cei ai casei! Intimitatea unei bucătării ne cheamă cel puţin o dată pe zi, să stăm de vorbă, să ne spunem ce-am făcut cât timp nu ne-am văzut ori ce vom avea de făcut… Seara, mai ales. Dar nu-i vina dumneavoastră, doamnă! – am adăugat, repede, încercând să-i dau oarecum satisfacţie. Dumneavoastră aţi dat banii pe ceea ce vi s-a propus. V-aţi gândit poate la o investiţie, nu neapărat la funcţionalitatea spaţiului. Cum or fi gândit arhitectul, constructorul, mă interesează.  

– Da, a fost o investiţie! L-am cumpărat de la o familie în vârstă. După ce s-au mutat aici, doamnei nu i-a mai plăcut. S-a sfătuit cu soţul dânsei şi au hotărât să se întoarcă înapoi, în cartierul în care locuiseră o viaţă. Aici se simţeau stingheri printre atâţia vecini necunoscuţi. Acolo, îi cunoştea toată lumea…

– Au avut dreptate…

Am oprit aici dialogul cu gazda noastră. Nu voiam să critic, mai mult decât cerea situaţia, împărţirea nemulţumitoarea a suprafeţei apartamentului, iar hotărârea foştilor proprietari o recunoşteam prea bine… Aşa gândise şi mama mea, în urmă cu ani, când a părăsit chilia mea de la etajul patru, pentru a se întoarce în casa ei, în satul ei…

Am ieşit pe balconul lung şi asimetric, tustrele. Învioraţi de ploaia abundentă ce răcorise pământul şi văzduhul ultimelor 24 de ore, greierii se întreceau într-un concert fascinant… Arcuşuri nevăzute mângâiau liniştea serii, aducându-mi aminte de verile copilăriei din curtea părintească. Ori de plimbarea aceea minunată, când am îmbrăţişat trunchiul unui copac bătrân, reuşind să-l cuprind cu greu, abia pe jumătate… Scoarţa lui purta în riduri, vremuri şi cald de Cuptor… Aş fi vrut să rămân acolo, suspendată în vraja începutului de noapte, să ascult până în zori, greieri şi păreri de glasuri cotrobăindu-mi cotropitoare gândul…

Mi-am îndreptat privirea spre cer. În faţa noastră, deasupra nopţii, deasupra gâzelor ce locuiau iarba grădinilor din jur, deasupra copacilor pădurii de-alături şi grijilor oricărui pământean, luna! O lună roşietică, plină. Obraz celest rubiniu, cum nu văzusem, cred, niciodată. Un nor gelos s-a grăbit să-i îmbrobodească fruntea…              

Lulli de Teiu, Schiţe [Trecând pe-acasă]

Şi-a fost nouă Gustar…

Erau la poarta istoriei, doar ei doi şi universul…

Stăteau de vorbă, deoparte şi alta a străvechiului ţinut. Îşi împărtăşeau ţeluri, visări, necazuri. În jurul lor, oamenii, natura, gâzele, se topeau sub soarele mult prea fierbinte de august.

Deodată, el luă în stăpânire dialogul, şi-l duse sub cascadă.

– Am înţeles, bani nu ai, dar timp ai?

– Nu am nici din acela!, îşi înălţă femeia surâsul, murmur uimit de cristalinul apei de izvor…

Şi s-a îndepărtat grăbită de ispită, căci îl voia prieten, nu rival al regăsirii lor.

Undeva, departe, la acelaşi ceas din trecerea istoriei, un nor, neştiut duşman, s-a ridicat ucigaş din văzduh, peste Ţara Soarelui…

Piteşti, 9 august 2015 

Lulli de Teiu, Pagini de Jurnal [Trecând pe-acasă]

Piteşti, 11 Gustar 2015. În răcoarea dimineţii de Gustar…

Briza dimineţii îmi adie, calmă, răcoroasă, pielea tânjind după soare… Teiul ce mi-a răsfăţat şederea acasă, îşi ţine cu demnitate fruzele ofilite de secetă, de arşiţă. Îi mângâi cu privirea curajul… Răbdător, ştie să aştepte, mai bine ca mine, fireşte, vremuri mai bune…

Va veni toamna, vor veni ploi…

Va fi bine!

Lulli de Teiu, Pagini de Jurnal [Trecând pe-acasă]

Piteşti, luni 17 august 2015, h 8. Plouă cu dor sfânt, de părinţi…

Cu bucurie încep această clipă – numită dimineaţă – ce va încheia, la căderea nopţii, şirul tainic al celor trei zile de sărbătoare ce aparţin numai şi numai sufletului meu! Şir de nimeni ştiut. Şir înţeles poate, de prieteni. Şir de neînţeles celor ce-mi stau străini, mie şi dorurilor mele… Cu bucurie spun, căci peste frunzele teiului „meu” – teiul acesta, slăvit, din faţa ferestrei, şi Teiul acela, pitit în tainiţa gândului meu, şi frunzele acestea, ce s-au ţinut cu demnitate în arşiţa verii – plouă!

Ploaia a început mărunt, în lumina soarelui dimineţii! Ploua cu soare, la început, dar ploua! Acum, plouă torenţial. Plouă cu tunete! Plouă!

Sunt fericită! Peste amintirile mele sacre, plouă bogat!

Fiecare dintre gândurile mele îndreptate către mama şi tatăl meu este udat, îmi este mângâiat, îmi este răsfăţat, din belşug, de nectarul duios, miraculos, drăgăstos, cald, repede, al lacrimilor Cerului… El, Cerul, el, Stăpânul, îmi plânge de bucurie… Ce semn minunat de Unire şi Pace…

***

Eram copil, eram acasă, în satul meu. Între 15 şi 17 Gustar, sărbătoream, vară de vară, zilele noastre. Aşa le rânduise Domnul: 15, ziua numelui meu, de Sf. Maria, apoi 16, ziua de naştere a tatălui meu, şi-apoi 17, ziua de naştere a mamei mele. Doar ziua fratelui meu stătea cumva, răzleaţă, mai pe la început de primăvară…

Câţi ani mi-ar fi împlinit părinţii, în toiul acestui Gustar? Peste 80, desigur. Câţi ani sunt de când ochii mei nu mai simt mângâierea privirii lor, uneori aprobatoare, alteori dojenitoare? Se strâng, trişti şi grei, de mai bine de îndurerat deceniu…  

În memoria voastră, părinţii mei iubiţi, ascult bucuria neaşteptatei revărsări din ceruri! Cu gândul la voi am fost zilele acestea, şi-am petrecut cu gândul la voi, aşa cum ştiu că v-ar fi plăcut vouă să petrec: alături de Fraţi Moldoveni, găzduiţi, în vechea cetate de Scaun, de-un vechi şi bun prieten de-acum, muscelean… În horă ne-am prins, sâmbătă seara… Horă cu paşi iuţi, moldoveneşti… Horă încinsă cu drag. Horă jucată pe negândite de fraţi aflaţi în căutarea (re)înfrăţirii… Eram acolo cu toţii, amintire din viitor, în hora pornită în noul veac, peste câte alte hore or fi răsunat în veacuri, în Cetatea Scaunului domnilor Ţării Româneşti, nu departe de castrul Jidava… Am trăit, cu gândul la voi, două zile de firesc, istorie, joc, împlinire, iubire de frate, iubire de soră, iubire de ţară, regăsire, sărbătoare! Şi peste toate, mângâietor susur de ape. Ape de munte, ape de ploi, ape de suflet, suflete-ape… Undele sale ducând spre şesuri unirea dorinţelor, dorinţa de unire… 

Plouă frumos, plouă cu dragoste, plouă miraculos, plouă peste arşiţa amintirilor de vară! Parcă mai ieri era duminică, 5 iulie, la Chişinău… Iar ieri a fost iarăşi duminică, sus, pe Râuşor… Undele sale ne-au luat cu ele unirea dorinţelor, dorinţa de unire, ducând spre şesuri, vestea… În răpăitul ploii dimineţii se împletesc amintiri cu multe voci, mai de demult sau mai de curând, îndrăgite… Şi-mi pare că aud, în prospeţimea minunatului grai al noilor prieteni de dincolo de Prut, răsunet din glasul părinţilor…

Să am atâţia prieteni alături, la sărbătoarea zilelor sacre ale micii mele familii, prefăcută, pe neaşteptate, într-o mare familie! Decât aceasta, ce fericire mai mare poate fi trăită? Era şi voinţa voastră, în timpul numit viaţă, iubite şi neuitate umbre…

Cu gândul la tine am adunat cimbrişor de munte, dragă mamă! Şi cu gândul la tine, drag părinte, mi-am lăsat tălpile să alunece în unda rece a pârâiaşului de munte! Mi-e dor de voi! Mi-e aprig dor! Mă rog în fiece zi să nu-mi pierd puterea de a termina toate cele începute cu gândul la voi, întru cinstirea voastră, iubiţii mei Prinţi şi Sfinţi Părinţi…

Lulli de Teiu, Pagini de Jurnal [Trecând pe-acasă]

Piteşti, 26 august, la vremea Lunei aproape nouă. 

Recquim pentru mult prea îndrăgita mea Grădiniţă a Safirelor etreşiană

Iertăm când iubim şi iubim când înţelegem (mai ales) tăcerea celuilat…

Când nu înţelegem, nu putem nici iubi şi (mai ales) nici ierta…

 

 

 

 

Tags :

Réagissez