INEDIT

Viorelei mele

de Mihai Antonescu

– fragmente epistolare –

Sonete, poeme, scrisori și texte regǎsite de Alex Horeaux,

transcrise și îngrijite de Marilena Licǎ-Mașala

Mǎrturisesc: avocatul, politicianul, documentaristul (cinci volume editate între 1942 și 1944) Mihai Antonescu (1904-1946) îmi era total necunoscut ca poet ori romancier. În august 2012, o întâlnire neașteptatǎ la Paris cu Alex Horeaux[1], mi-a dezvǎluit latura liricǎ a personalitǎţii ilustrului om politic, datoritǎ xerocopiei unui document pǎstrat în biblioteca personalǎ.

Este vorba de o copie a corespondenţei în manuscris purtatǎ de Mihai Antonescu între 1926-1927 cu Viorela Georgescu, o domnișoarǎ pe care tânǎrul avocat o curta și de care era îndrǎgostit. Cǎsǎtoria, care a avut loc în septembrie 1927, a curmat bogata, lirica și febrila corespondenţǎ.

Xerocopia fragmentelor epistolare, conservate sub formǎ de: sonete, poeme, texte lirice, proiectul unui roman, i-au fost încredinţate lui Alex Horeaux, pe la începutul anilor ’90, de însǎși destinatara și muza inspiratoare a tânǎrului avocat, doamna Viorela Georgescu. Viorela și Mihai Antonescu au divorţat probabil spre sfârșitul rǎzboiului. Din paginile corespondenţei reiese cǎ Viorela și-a reluat numele de domnișoarǎ, stabilindu-se în sudul Franţei, dupǎ un periplu elveţian. 

Purtat de alte proiecte pe alte meridiane, Alex Horeaux nu știe ce s-a întâmplat cu manuscrisul original dupǎ moartea Viorelei Georgescu și nici data la care a survenit acest nefericit eveniment. Încredinţându-mi la rândul sǎu documentul, din dorinţa de a-l restitui publicului românesc, m-am aplecat asupra transcrierii copiei manuscrisului cu toatǎ atenţia cuvenitǎ unui text preţios nu doar prin vechimea lui, cât și lirismul ori profunzimea sentimentelor exprimate de autor, strǎduindu-mǎ sǎ restructurez și sǎ arhivez filele în ordine cronologicǎ.

Lucrul nu a fost anevoios întrucât caligrafia foarte frumoasǎ a autorului, precum și bunele condiţii în care a fost pǎstratǎ corespondenţa de cǎtre doamna Viorela Georgescu, fac textul încǎ ușor lizibil. Am ales câteva texte lirice scrise între 1926 și 1927, pe care le-am grupat sub titlul „Viorelei mele”. Punctul în titlu, semnul exclamaţiei, punctele de suspensie, prelungite pe un rând, uneori mai mult de un rând, dupǎ titlu, precum și titlurile între ghilimele, fac parte din scriitura autorului. Am pǎstrat așezarea în paginǎ gânditǎ de autor. O parte dintre texte sunt semnate de autor, fapt semnalat pentru fiecare text în parte, în paranteze pǎtrate.

Publicǎm aceste fragmente transcrise dupǎ xerocopia manuscrisului lui Mihai Antonescu, sperând cǎ printre cititori vom afla posesorul manuscrisului original, pe care îl rugǎm sǎ ne contacteze cât mai curând cu putinţǎ.     

Redacţia blogului  

1926

 

Sonet.

 

Te-am întâlnit în câmpul fericirii…

Tu culegeai o floare fǎrǎ nume,

O floare albǎ cum nu-i alta’n lume

Şi eu ţi-am spus cǎ’s florile iubirii.

 

Mi-ai dat sfios petalele iubirii,

Petalele nepreţuite’n lume…

Şi ai plecat pe calea fǎrǎ nume,

Ducând cu tine visul fericirii.

 

De-atunci… te-aștept în calea amǎgirii !…

Petalele s’au ofilit de mult…

Legenda lor zadarnic o ascult :

E doar legenda tristǎ-a ’nchipuirii.

… Şi râd și plâng în drumul depǎrtǎrii

Cǎci florile erau… ale uitǎrii !

 

Sept 1926

 

 

Sonet.

 

Era în seri de lunǎ înecate,

Când razele-i în valuri se coboarǎ…

Erai seninǎ, blândǎ și ușoarǎ…

Pǎream doi demoni în singurǎtate…

 

Pe stânca ’n care valul mǎrii bate,

În vuetul ce firea-ţi înfioarǎ,

Am scris atunci în slove tremurate,

Cutremurat, un vers – întâia oarǎ.

 

Şi de atunci cântam în orice searǎ

Pe Cupidon și fiinţa ta bizarǎ…

Pǎrea cǎ fericirea mi se’nșirǎ

În lanţuri nesfârșite… argintate !…

            Când ai fugit, mi-am spart trudita lirǎ

            De stânca’n care valul mǎrii bate !…

 

 

Vestalei care va veni !…

 

Vieaţa mea e-un candelabru tainic

În care-am ars fǎclii nenumǎrate,

Pe rând s’au stins luminile curate

În clocotul trecutului nǎvalnic.

 

Şi orice vis pierdut, orice durere

Mi-a stins pe rând luminǎ, cu luminǎ…

Precum acordul viu de mandolinǎ

S’ngroapǎ – sub ferestre în tǎcere !

 

            Iar azi, a mai rǎmas în candelabru,

            O fǎclie mutǎ, luminând macabru !

 

Veni-va, oare, ’n noapte o vestalǎ,

Ca-n templele anticelor credinţe,

S’aprindǎ iar fǎclii de suferinţe…

            Cu ochii senini și faţa rozǎ-palǎ ?!

Veni-va ea cândva, veni-va, oare,

Sǎ le aprindǎ, ca în trecut… pe toate…

            … Sau va veni cu buze ’nsângerate

            Sǎ sufle în trudita lumânare ?!

 

 

Sonet.

 

Cu mâna mea eu desmorţesc fiinţa

Ş pot schimba în rǎsǎrit – apusul ;

Eu nu cunosc ce’nseamnǎ nepǎtrunsul

Sau ce putere are umilinţa.

 

De frate, am amorul și surâsul,

De sorǎ, am plǎcerea și credinţa ;

Printre dușmani eu socotesc : cǎinţa,

Durerea, nenorocul și chiar plânsul !

 

De-aceia, eu cuprind întreg pǎmântul,

Adǎpostesc pe om cu-a mea aripǎ,

Dar nu pot sta mai mult de-o clipǎ.

 

Pornesc sǎ-mi rǎspândesc în lumi cuvântul,

Sǎ liniștesc sau sǎ alint simţirea…

Toţi m-au simţit cândva : sunt fericirea !

 

 

Crisanteme !

 

În parcul tǎu de crisanteme roze,

Ascunsǎ’n destrǎmatele petale,

– Ca’n templul nepǎtatelor vestale –

Cǎdelniţezi iubirii-apoteoze…

Cu graiul tǎu în sunat de cristale.

 

Şi dorul meu rǎsfrânt din negre stepe

Îmbrǎţișeazǎ mantia-ţi de-opale,

Întemniţând între petale pale

Vrǎjitul imn, ce blânda Euterpe

L-a înzeit în cânturile tale.

————————————–

De ce nu vii, minunea nesfârșirii,

Cu braţul de roze tufǎnele

Sǎ le reverși în gândurile mele ?!

Şi eu sǎ simt cǎ-s florile iubirii…

Cǎ florile iubirii’sale mele !

 

De ce nu vii cu mâinile de tremur

În lumea mea cernitǎ neguratǎ,

Sǎ mǎ alinţi cu dragostea-ţi curatǎ

Şi cu iubirea mea sǎ te cutremur.

—————————————-

De ce nu vii cu mâinile de tremur.

 

Octombrie 1926

[semnat] MAntonescu

 

 

Departe !…

……………………………………………………………………………………….

Cuprins de vrǎjire, cântat-am visarea

Ce smulge din lume urâtul,

Şi-l poartǎ acolo… departe… ca marea,

Ce șterge pe stânca de ghiaţǎ uitarea

Şi’ngroapǎ în valuri trecutul !

 

„Vom merge departe, în ștersele zǎri,

Uita-vom de viaţǎ și moarte !…

Vom cerne prin giulgiul seninei visǎri

Frivola durere de dulci desmierdǎri…

Vom merge departe… departe!

 

„Niponul ne chiamǎ, Niponul vrǎjit

De forţa eternelor soarte.

Cu roze petale și palme de mirt

Ne-așteaptǎ, în pacea de secoli svârlit –

Vom merge departe, departe !

 

Şi ochii tǎi catǎ, privirea curatǎ

De caldǎ simţire se’mbatǎ

Şi vraja nebunǎ, în suflet de fatǎ

Se-ntinde, cuprinde, nǎvǎlnic tresa(ltǎ)

Şi taina iubirii s’aratǎ.

 

Octombrie 1926

 

 

Dorinţǎ…

 

Aș vrea sǎ te privesc, ţintinta-mi ochii

În strǎlucirea blondǎ dintr’ai tǎi,

Aș vrea sǎ te’ntâlnesc pe orice cǎi,

Cu orice gând și-oricare dintre rochii.

 

Aș vrea privirea ta sǎ mǎ’nfioare,

Sǎ te privesc dar sǎ-mi ascund avântul,

Când graiul liniștit îţi toarce gândul

În care ești așa nepǎsǎtoare…

 

Aș vrea sǎ-mi cânţi sonatele nebune

Încǎtușate’n sunet de clavire,

Cǎ sǎ’nţeleg nǎvalnica iubire,

Pe care gura ta nu mi-o va spune.

———————————————–

Aș vrea sǎ-ţi spun nebuna’mpǎtimire

————————————————

————————————————

Aș vrea sǎ nu mai fii nepǎsǎtoare !

 

Octombrie 1926

[semnat] MAntonescu

 

 

Portret.

 

Cerul își revarsǎ unda de albastru’ azuriu

În privirea ta fecioarǎ și-n gândul tǎu curat

Cerul farmecul ţi-a dat

Şi din el ai rupt târziu

Zorii, care s’au culcat

În al soarelui palat.

 

Cerul te-a’nzestrat cu taina și albastrul lui de sea(rǎ)

A sǎdit în tine farmec, ca sǎ-l porţi î lumi cu (trupul)

Şi prin taina-i de lumine –

Tu, cu framec de fecioarǎ,

Ai pǎtruns acum la mine,

În a gândului desime.

 

Imnul care cântǎ totul, prins în gura ta umil,

În sublimǎ melodie, îţi acordǎ ca pe-o strunǎ

Orice vorbǎ-i rea sau bunǎ ;

Şi gândind cǎ sunt copil,

Vǎd un sclav plângând sub lunǎ

Cǎ-și iubește pe stǎpânǎ.

 

 

Cânt sibilic !

 

Zeiţei oracolului meu…

 

V – „Vrǎjitǎ minune, nǎvalnicǎ lume,

I        Iubire, avântǎţi puterea !

0       Oprește ritmatic credinţa ’n fǎrâme

R       Revarsǎ în cuget mister fǎrǎ nume…

E       Eratǎ ! Mi-e dragǎ durerea !…

         ——————————————–

L       Litanii… în picuri… târziu descleștarǎ

E       Erotica gurǎ de cearǎ :

I –   „Iubirea mai mult sǎ te doarǎ !”

 

[semnat] MAntonescu

Octombrie 1926

 

 „Frustrare”

 

Viorellei mele…

 

Îţi simt și-acum catifelarea pleoapii

Cu tremurul ușor – aripi de flutur –

În unde mici, ca tresǎrirea apii,

Pe-obrazul ei petale când se scutur !…

 

Mai simt și-acum clipirea ta ușoarǎ

Sub dogorirea fǎrǎ gurei fǎrǎ șoapte ;

Şi-aceastǎ fericire mǎ’nfioarǎ

Când mǎ avânt cu dorul tǎu în noapte !

————————————————

Şi te visez venind cu-aripi de flutur

Cu braţe moi, ca trupul alb al apii,

Ca sǎ mǎ culegi – când florile se scutur

Cu gura ta, înlǎcrǎmarea pleopii !

 

[semnat] MAntonescu

 

 

Blestem.

 

Te-am așteptat atâtea nopţi de’a rândul,

Iubire,

În neștire gândul l-am aripat mereu spre

tine ; și-n clocot de nesaţiu ritmic simţeam

bǎtaia trupului în mine !

 

Te-am așteptat cu pleoape de mǎrgean,

Cu lacrimi zgâriate în nǎframe ; te-am așteptat

Din lumea-ţi de fantasme sǎ te cobori pe-o

Aripǎ de basme, sǎ mǎ alinţi cu mâna ta vrǎjitǎ,

Cu mâna ta înfierbântatǎ’n patimi…

Şi te vedeam, mereu neprihǎnitǎ, mǎritǎ în

Lentilele de lacrimi.

 

Te-am așteptat cutremurat,

Vestalǎ,

în templul firii sǎ înalţi litanii…

 

Te-am așteptat treptenicul credinţii sǎ îl

aprinzi cu mâna-ţi strǎvezii… Şi’n faclele

fǎgǎduinţii – anii sǎ’i arzi cucernic fǎrǎ

de sfialǎ – cu ceara lor sǎ’mi [înmaldǎ]

simţirea.

 

Te-am așteptat sǎ-mi cânţi nemǎrginirea !

 

Te-am așteptat sǎ-mi mistui desnǎdejdea,

Din plumbul ei topit sǎ-mi torni vrǎjirea,

Sǎ’mbǎlsǎmezi cu vlaga ta neștearsǎ putregǎitul

meu trecut de erezie !

 

Te-am așteptat – Iubire !

 

Şi-acum, când vii cu trupu-ţi de stafie,

Sǎ plǎmǎdești ipocrizia-ţi veche, din prǎ-

Fuitele credinţe înșelate ; acum – când vii

Cu mâinile pǎtat, sǎ irosești cu ele silnicii

și din credinţa mea sǎ-ţi faci statuie…

 

Acum – când arzi în casa mea tǎmâie, ce’n

fumul ei drǎcesc sǎ vǎd în tine Dumnezeirea

ce-am ucis’o’n mine, – în ochii mei uscaţi

de’nsǎlǎciune te vǎd cum ești : o gârbovǎ

meschinǎ, acoperitǎ-n straele furate…

ca o reginǎ’n haine de herminǎ, în care

moliile alb-bronzate fǎcut-au cuib de’ngemǎnǎri perfide.

 

            Te-aud cum cânţi !

În graiul tǎu – silfide psalmodiazǎ

Rtimic rapsodia, din care a mocnit Infermul.

 

O ! nu mǎ’nșeli. În mintea mea, eternul

nu e un gem de lânǎ înodatǎ,

în care câlţii câmpului se’nșirǎ ; în trupul

meu, ascund întemniţatǎ duioasa melodie

sidefatǎ de heruvimicul preludiu al crezǎrii.

Şi-acum, când vii în templul așteptǎrii,

sunând isteţ osoasele-ţi cǎlcâe, sǎ cred

cǎ tolba de sǎgeţi sfinţite a Zuelui-Copil

e tot cu tine…

            când rǎspândești miresme de tǎmâie,

ca sǎ-mi cernești nesufocata-mi veghe…

                                   Iubire, te blestem !

În tine, iscoditoare cobe ne’nfricatǎ,

Sǎ se aprindǎ – de azi’nainte – focul, cu care

Tu mi-ai mistuit nǎdejdea ; în ochii tǎi,

De azi’niante, jarul – ascuns sub spuza

Oarbelor credinţe – sǎ ardǎ gândurile

Tale-acoperite în mincinoasele-ţi fǎgǎduinţe.

 

Şi dacǎ eu, în goana mea stingherǎ, pulsând de dorul torţelor aprinse, voi cǎuta

Din nou nǎdejdea’n tine, – și iarǎ voi

Cerși apoteoze, tǎgǎduind înfrângerile stinse

 

            Iu-bi-re !

 

Dorul meu sǎspargǎ, în cioburi de-ametist

nevrednic, mǎrgǎritarul gândului sfinţit

de mine !

            Da ! gândul meu de-a te goni pe tine,

            Cu mâna mea de muritor netrebnic,

– în gâlgâirea sângelui din creștete sǎ simt

cǎ minţi cu ultima-mi vǎpae…

                                   Şi’n cântul tǎ de

            neagrǎ cucuvae, sǎ-mi împietreascǎ ultima bǎtae !

 

[semnat] MAntonescu

19’

 

[Am venit „Bonjour” sǎ-ţi spun]

 

Am venit „Bonjour” sǎ-ţi spun…

Dar te’mbrǎţișa – Morfeu ;

Ce era sǎ caut eu

Dacă nu mai ești al meu ?!

Relul meu frumos și bun…

 

Relul tǎu

 

 

„Plecare”

 

Mǎ poartǎ viaţa ; drumurile-i sterpe

Te-au deslipit tǎcut de lângǎ mine…

Dar cugetul meu râde, heruvinic,

Cum hohotea melodic Euterpe,

Cǎ și așa, sunt tot mereu cu tine

 

Mǎ poartǎ viaţa ; poarta ei te’nchise

Pe ţǎrmul depǎrtǎrilor senine ;

Şi rǎtǎcesc fugarnic, ca Ulise,

Pe marea dorului strǎpuns de vise ;

Dar și așa, sunt tot mereu cu tine.

 

—————————————-

Mǎ prinse viaţa’n aripa sirenei…

Dar eu te port cu mine în tot locul

Şi duc cu mine vraja Melpomenei…

Cǎ tu mi-ai revǎrsat în gând norocul

Şi vieţii mele tu îi deapeni jocul.

 

Te duc ; și’n mine plânge depǎrtarea…

Tu porţi sfios – pe umeri albi – amfore ;

De cântul tǎu tresarǎ Telpsichore…

Şi numai tun luminǎ, mi-ești scaparea…

Cu pașii tǎi, care strivesc uitarea !

                                               [al tǎu]

La 4 și 20 dimineaţa.

 

 

1927

 

[1] 1 Martie 1927

 

Desǎilǎri.

            Aș vrea sǎ-ţi scriu cel mai frumos poem, pe care l-a putut mocni vreodatǎ cea mai pierdutǎ inimǎ’n blestem și inima cea mai însângeratǎ.

 

                                                                         Aș vrea sǎ-ţi cânt,

– acum, când pleci – cea mai frumoasǎ melodie, – dar pleoapele îmi sunt prea seci… Şi-n chinuita ei melancolie, sǎrmana inimǎ

nu știe sǎ cânte fǎrǎ lacrimi.

 

            Mi-e trupul mort și sufletul mi-e gol – ca un cavou, pe-al cǎrui frontispiciu, cu micigaiul alb în rostogal, te-acoperǎ îndemnul de ospiciu:

                        „Tǎcere”

Da! Tǎcere o vreau, dǎ-mi multǎ, cât mai multǎ,

Durerea sǎ mǎ doarǎ !

                                   Şi-ascultǎ ! :

 

 

[2]      

 

Când trenul te va purta departe, fluturarea batistei mele sǎ nu te urmǎreascǎ.

La ce bun?

Lasǎ-te în prada monstrului cu capul de horn (?) el te va purta pe picioarele lui rotunde, de fum (?)

într-o rostogolire de basm acolo… departe, departe, în ţara viselor tale dragi.

            Şi el sǎ-ţi fie drag!

            Eu, eu îl iubesc și eu… De ce?!… O știu doar eu!

                        Şi-apoi, de ce l–aș urî?!

            Te rǎzboiești, într-o fantezie mitologicǎ, cu monștrii care vin, care te înfruntǎ. Dar cu cei care fug pașnici și lași, cu ei, de ce m-aș lupta?

                        Nu!

Numai luminile sale roșii și verzi, din ceafa lui nepǎsǎtoare, mi-au despicat fruntea și mi s-au încuibat în creștet.

 

            La mine te rog sǎ nu te gîndești niciodatǎ ! Sǎ nu te turbure, nici sǎ te linișteascǎ amintirea mea. Ştii? Pe morţi îi scuturi din pacea lor, dacǎ vorbești de ei.

                        Şi eu, sǎ-ţi fiu mort…

 

Acolo, departe, e liniște, la mine e furtunǎ !

Acolo e fericire; la mine e blestemul.

 

[3]       Mǎ gândesc cu spaimǎ cǎ pleci, nu pe o pasǎre fugarǎ, cu douǎ aripi, ce se lipesc, se acoperǎ, se încǎlzesc…

                        Nu!

Pleci pe o cale cu douǎ șine, care nu se întâlnesc niciodatǎ.

                        Auzi, tu?… Niciodatǎ!

 

De ce sǎ-mi ascund presimţirea, care îmi scurmǎ pieptul :

            Niciodatǎ drumurile noastre nu se vor contopi… niciodatǎ, pentru cǎ tu, tu ţi-ai ales drumul ǎsta: te chiamǎ – și tu îl vrei. Sunteţi unul al celuilalt; (eu nu mai sunt nici mǎcar indescifr)

            Pe groapa aburindǎ a trupului cald încǎ, o stâncǎ îngheţatǎ, ce nu se schimbǎ veșnic, în sfeșnic arde ruga și plânge, plânge-ntruna. Se roagǎ sufletul. Ştii ce vrea, Viorella?

… Ca acolo, departe, în ţara ta visatǎ, Destinul, Vraja sau Puterea, sau Dumnezeul care mǎ îngroapǎ astǎzi, sǎ-ţi împlinescǎ mâine… gândul cu care ai plecat în minte, vrând sǎ-l fǎurești acolo, da, gândul fericirii tale…

… pe care o trǎiai și-aici, care te chiamǎ acolo… dar pe care mi l’ai ascuns, crezând cǎ pe mine nu mǎ îndumnezeiește o fericire care e numai a ta.

            [semnat] M Antonescu

Îţi voi scrie curând de tot                                                                                         

 

Steluţe muzicale

 

Te cânt plângând, râzând te cânt,

Şi totdeauna mǎ ’nfioarǎ

Aripa cerului rǎsfrânt

Din armonia-ţi de fecioarǎ

Pe fruntea-mi de pamânt…

 

Şi râd și plâng în clocot blând:

Când ochii-mi pla^ng, în gând e cânt,

Te vreau râzând, te vreau plângând,

Şi totdeauna mi te cânt

Iubirea depǎnând.

——————————————

Te vreau râzând, te vreau plângând…

Şi timpul tremurǎ ’nǎlţând

În suflet stins, aprinsul gând…

Te vreau, când vei veni curând

Cu gura ta sǎ râd.

[semnat] MAntonescu

 

 

 

4 Martie

 

Pentru tine… (în fuga dorului !…)

 

În simfonia vrajei desfrânate

De ritmul nou al dragostei cuminte,

Petalele plǎpând catifelate

Le-am sǎrutat pe gura ta fierbinte…

Sub cer dogoritor de ’mpǎtimare

Atunci, târziu, în nopţile-argintate

Pe buze noi, am plǎmǎdit uitare

Din timpul cald al dragostei pǎtate…

———————————————

Şi te aștept cu trupul prins de friguri,

Sǎ-ncǎtușezi înflǎcǎrarea toatǎ…

În susurarea nopţii vom fi singuri…

Şi ziuǎ nu s’o face niciodatǎ !…

 

[semnat] MAntonescu

7 mai

 

[1] Alex Horeaux/Horoveanu (n. în 1932, la București), fost om de afaceri, este corespondent pentru un cotidian local din România. Pe linie maternǎ este nepotul lui Adolphe Stern.