În urmă cu ani am întâlnit un om aparte, un confrate. Întâlnire providențială? Poate. Venea de foarte departe, din negurile luxuriantei jungle africane. Fecior de dascăl, ca mine. Dornic să vorbească despre satul său, cum eu vorbesc despre Teiul meu. Nerăbdător să spună povestea Regatului Bantu, cum eu spun povestea Regatului Dacia. Ce m-a fascinat în ființa lui? Dincolo de tot ceea ce mă poate fascina la un semen, inteligență, frumusețe, caracter, bună-cuviință, a fost, şi mai presus de orice, sinceritatea. Prietenia noastrà s-a zidit pe întâia poruncă, lege fãră de care omenirea însăşi s-ar nărui: adevărul. Ar fi putut minți, dar şi-ar fi mințit străbunii. Ar fi putut promite, dar, şi-ar fi atras mânia zeilor bantu. Şi-atunci, mi-a spus adevărul. Neprihănirea acestui om a dat naştere uneia dintre cele mai frumoase, trainice şi ziditoare prietenii, din puținele câte s-au putut înfiripa vreodată între mine şi un semen. Bunul meu prieten bantu mi-a inspirat atunci nu un poem, ci o poveste. Basm înfiripat în preajma Paştilor. Textul de mai jos este, ca orice basm frumos, o ficțiune. Ficțiune brodată de o femeie ce şi-ar fi putut iubit eroul, veşnic îndrăgostită.
——-
Mă-ntorc acasă-n noapte,
Dintr-un lung pelerinaj
Prin Cetatea gătită de Paște.

Flămândă, îmi tai o pară.
Feliile de pară n-au nici un gust.
Iau un măr. ‘Geaba-i lună, ‘geaba stele,
Feliile de măr gust nu au, nici ele.
Iau niște dude, dude negre!
Degeaba, nici negrele dude gustoase nu-s.

Iar gându-mi sprințar, hoinar, tâlhar,
Îmi zboară către el, bunul meu Bantu…
Și simt, îi simt privirea ce-mi sărută obrajii,
Și bunătatea inimii ce-mi mângâie chipul…

Și, minune, deodată,
Bucățile de măr, de pară,
Chiar și dudele, negrele dude,
Chip de anafură luară

Şi gust obișnuit de fructe.

Taine stau ferecate-n Vinerea Mare!…

Luli

Paris, 22 Prier 2011
(Din volum în pregătire)

Ilustrație: Victoria Fătu Nalaţi, Casă țărănească românească gătită de Paşti